Capitolul XV. În care Juhel calculează înălţimea aşteptată de unchiul său, pe cel mai frumos timp din lume.

A doua zi, înainte ca soarele să fi poleit cu primele lui raze apele golfului, Selik bătea la uşile odăilor din caravanserai. Jupân Antifer, care nu închisese ochii nici măcar un ceas, fu imediat în picioare. Juhel veni şi el aproape tot atât de repede.

Corabia este gata, anunţă Selik.

Te urmăm, răspunse Juhel.

Şi luntraşul? strigă jupân Antifer. O să vezi că doarme ca un marsuin aproape de suprafaţa mării. Lasă că-l scutur eu zdravăn!

Şi se duse la chiţimia numitului marsuin, care sforăia cu pumnii strânşi. Dar, zgâlţâit de un braţ voinic, acesta nu întârzie să-şi deschidă atât pumnii cât şi ochii.

Între timp, Juhel, aşa cum se înţeleseseră, se duse să-i vestească pe notar şi Nazim. Dealtfel, şi ei erau gata de plecare: Nazim de abia stăpânindu-şi nerăbdarea, Ben-Omar de pe acum palid, cu mersul cam împleticit.

Când îi văzu pe cei doi egipteni, Selik nu-şi putu stăpâni un gest de mirare, care nu scăpă neobservat tânărului căpitan. Nu era justificată această mirare? Cum se făcea că aceste personaje de naţionalitate diferită se cunoşteau, urmau să se îmbarce împreună şi toi împreună să cerceteze apele golfului? Era aici ceva ce într-adevăr putea stârni bănuielile poliţistului.

Aceşti doi străini au de gând să vină cu dumneavoastră? îl întrebă el pe Juhel.

Da, răspunse acesta, nu fără oarecare stânjeneală… Sunt tovarăşi de călătorie… Am venit pe acelaşi pachebot de la Suez la Mascat…

Şi îi cunoaşteţi?

Fără îndoială… Dacă au stat deoparte… a fost fiindcă unchiul meu este atât de prost dispus…

Era evident că Juhel se împotmolea în explicaţiile sale. În definitiv, nimic nu-l obliga să-i spună toate acestea lui Selik. Egiptenii veniseră fiindcă el fusese de acord să vină…

În plus, Selik nu mai stărui, cu toate că lucrurile nu-i păreau prea curate, şi îşi promise să-i supravegheze pe cei doi egipteni cu aceeaşi atenţie ca şi pe cei trei francezi.

Tocmai atunci apăru şi jupân Antifer, remorcându-l pe luntraş – un remorcher trăgând după el un mare vas de comerţ. S-ar putea adăuga, pentru a continua metafora, că vasul despre care am pomenit abia îşi începuse pregătirile pentru a ieşi în larg. Mai era încă pe jumătate adormit, cu ochii umflaţi de somn.

Inutil să mai spunem că Pierre-Servan-Malo nici nu voi să ia în seamă prezenţa lui Ben-Omar şi a lui Nazim. Porni singur înainte, cu Selik alături, şi toţi ceilalţi îl urmară în direcţia portului.

La capătul unui mic stăvilar se legăna un fel de corabie cu două catarge, priponită şi la pupa şi la prova. Vela mare fiind înfăşurată, nu mai rămânea decât să i se dea drumul, să se ridice focul şi randele pentru a ieşi în larg.

Această ambarcaţie, numită Berbera, avea la bord un echipaj de aproximativ douăzeci de oameni, echipaj mult mai numeros decât ar fi necesitat manevrarea unui vas de cincizeci de tone. Lui Juhel nu-i scăpă acest lucru, dar nu spuse nimănui nimic. Dealtfel, el mai băgă de seamă şi altceva: jumătate din cei douăzeci de oameni nu păreau a fi marinari. Şi într-adevăr, erau agenţii poliţiei din Sohar îmbarcaţi din ordinul lui Selik. Aşa stând lucrurile, nici un om cu scaun la cap, ştiind toate acestea, nu ar fi dat nici măcar zece pistoli în schimbul celor o sută de milioane ale moştenitorului lui Kamylk-Paşa… dacă acestea s-ar fi aflat pe insuliţă.

Călătorii săriră pe bordul Berberei, cu agilitatea unor marinari obişnuiţi cu asemenea exerciţii. Cutoate acestea, adevărul ne obligă să spunem că, sub greutatea lui Gildas Tregomain, micuţa ambarcaţie se înclinase binişor la babord. Îmbarcarea notarului s-ar fi făcut cu şi mai multe dificultăţi, ameţit cum era, dacă Nazim, înşfăcându-l zdravăn, nu l-ar fi aruncat peste parapet. Cum ruliul îl şi luase în primire desfiinţându-l, Ben-Omar se prăbuşi prin capot în cabina din spate care, în curând, răsună de lungi şi dureroase gemete. Cât despre instrumente, asupra lor vegheau cu grijă deosebită, mai ales asupra cronometrului pe care Gildas Tregomain îl ducea într-o batistă ce o ţinea de cele patru colţuri.

Patronul ambarcaţiei, un bătrân arab cu chip aspru, porunci slăbirea şi desfăşurarea velelor, apoi, potrivit indicaţiilor lui Juhel, prin intermediul lui Selik, luă direcţia către nord-est.

Erau deci în drum spre insuliţă. Dacă vântul ar fi bătut din vest, ar fi fost de ajuns douăzeci şi patru de ore pentru a ajunge acolo. Dar, potrivnică, natura nu ştie ce să mai născocească pentru a-i necăji pe oameni. Dacă vântul bătea într-o direcţie prielnică, în schimb norii goneau prin înaltul cerului. Nu era de ajuns să se meargă către răsărit, ci trebuia să se ajungă la un anume loc şi pentru aceasta să se facă o dublă observare a longitudinii şi latitudinii, prima înainte de prânz, a doua în momentul când soarele trecea la meridian. Or, ca să ia înălţimea, trebuia ca discul solar să binevoiască să se arate, şi, în această zi, capriciosul astru părea că se încăpăţânează să nu apară. Aşa că jupân Antifer, plimbându-se pe puntea ambarcaţiei Berbera, pradă unei agitaţii febrile, era mai mult cu ochii pe cer decât la mare. Nu o insuliţă căuta el în zare, ci soarele printre ceţurile de la răsărit. Aşezat la prova, luntraşul clătina din cap în semn de dezamăgire. La dreapta lui, Juhel, rezemat în coate, îşi arăta nemulţumirea printr-o mutră destul de acră. Întârzieri… mereu alte întârzieri… Călătoria asta nu o să se mai sfârşească niciodată? … Şi la sute şi sute de leghe depărtare, în căsuţa din Saint-Malo, i se părea că o vede pe scumpa lui Enogate aşteptând o scrisoare care nu avusese cum să ajungă încă la ea.

Dar… dacă soarele ăsta nu se arată? … întrebă luntraşul.

Nu o să pot face nimic, răspunse Juhel.

Şi, în lipsă de soare, nu s-ar putea calcula după lună sau stele? …

Sigur că da, domnule Tregomain, dar acum este lună nouă; cât despre stele, mi-e teamă că noaptea va fi tot atât de înnourată ca şi ziua! Dealtfel, sunt observaţii complicate şi foarte greu de făcut la bordul unei ambarcaţii atât de uşoare cum e asta.

Într-adevăr, vântul începuse să se înăsprească. Vălătuci mari de nori se adunau către apus, ca şi când s-ar fi revărsat dintr-un crater fără fund.

Luntraşul era destul de necăjit. Ţinea pe genunchi cutia cu cronometru ce-i fusese încredinţată, în timp ce Juhel, cu sextantul în mână, pândea zadarnic prilejul de a-l folosi.

Şi în vremea asta se auzeau, venind dinspre prova, strigăte nearticulate, mustrări violente. Era jupân Antifer care ameninţa soarele cu pumnul. Cu toate acestea se ivea din când în când. Uneori, printr-o spărtură a norilor, se strecura o rază. Dar spărtura se închidea repede ca şi când, acolo sus, un spiriduş ar fi cârpit-o la iuţeală, dintr-o împunsătură de ac. Nu era chip să prindă astrul la timpul potrivit pentru a-i afla înălţimea. Juhel încercă de mai multe ori, dar sextantul cobora fără a fi fost folosit.

Arabii nu prea cunosc folosirea acestor instrumente nautice. Oamenii de pe corabie nu ştiau ce urmărea tânărul căpitan. Chiar Selik, poate ceva mai instruit, nu pricepea stăruinţa lui Juhel de a pândi soarele. În acelaşi timp, înţelegeau cu toţii că pasagerii erau grozav de necăjiţi. Cât despre maluin, mergând încolo şi încoace, înjurând şi blestemând, agitându-se ca un apucat, se întrebau cu toţii dacă nu cumva aveau de a face cu un nebun. Nu! Nu era, dar nu mai avea mult până să înnebunească, şi de acest lucru se temeau şi nepotul, şi prietenul său.

Când Gildas Tregomain şi Juhel îl chemară să-şi ia partea lui de cină, jupân Antifer îi trimise la plimbare. Se mulţumi să roadă o bucată de pâine, apoi se duse să se întindă la picioarele catargului mare, neîngăduind nimănui să-i vorbească.

După-amiază nu se produse nici o schimbare în starea atmosferei. Orizontul era mereu încărcat cu nori groşi. Marea, destul de agitată, „adulmeca” ceva, cum spun marinarii. Ceea ce adulmeca era o vijelie, acesta era adevărul, una din acele furtuni din sud-est care pustiiau destul de des împrejurimile golfului Oman. Câteodată aceste cumplite „kamşinuri”, pe care deşertul le aruncă asupra Egiptului, deviază dintr-o dată şi ultimele lor rafale, după ce au măturat litoralul arabic, vin să se izbească de talazurile Oceanului Indian.

Berbera fu înspăimântător. de zgâlţâită. Cu pânzele ei pe jumătate înfăşurate, nu ar fi putut rezista uriaşelor viitori marine, care ar fi zdrobit-o, fiind prea la nivelul apei. Nu exista decât o posibilitate, să o ia la fugă îndreptându-se către nord-est. Ceea ce observă Juhel, ceea ce ar fi putut băga de seamă şi jupân Antifer dacă ar fi fost atent, era faptul că priceputul căpitan manevra cu prudenţă şi dibăcie. Echipajul lui dovedi un sânge rece şi un curaj de adevăraţi marinari. Se vedea bine că aceşti îndrăzneţi nu erau începători în lupta lor cu furtunile din golf. Numai că, dacă o parte din echipaj părea obişnuit cu aceste vijelii năprasnice, cealaltă, culcată pe punte, părea cam stânjenită de zgâlţâielile ambarcaţiei. Era evident, oamenii aceia nu navigaseră niciodată. Şi atunci lui Juhel îi dădu în gând că pe urmele lor trebuie că erau agenţi… că poate Selik… Hotărât lucru, lucrurile nu stăteau prea bine pentru moştenitorul lui Kamylk-Paşa!

Sauk nu putea fi decât furios împotriva acestui timp rău. Dacă furtuna s-ar fi mai prelungit câteva zile, nici o cercetare nu ar fi fost cu putinţă şi atunci cum să determini poziţia insuliţei? … Găsind de prisos să mai rămână pe punte, se duse să se adăpostească în cabina în care, aruncat de la tribord la babord, Ben-Omar se rostogolea ca un butoi scăpat din opritori.

După ce fuseseră refuzaţi de jupân Antifer pe care îl îndemnaseră să coboare, Juhel şi luntraşul se văzură nevoiţi să-l părăsească la piciorul catargului, adăpostit sub o prelată gudronată, şi se duseră să se culce pe banchetele din cabina echipajului.

Se pare că expediţia noastră nu prea merge, murmură Gildas Tregomain.

Aşa mi se pare şi mie, răspunse Juhel.

Să sperăm că mâine o să se îndrepte vremea şi o să poţi face calculul…

Să sperăm, domnule Tregomain!

Şi nu mai adăugă că, de fapt, nu starea timpului îl îngrijora cel mai mult. Soarele sfârşeşte totdeauna prin a se arăta, ce dracu! Chiar deasupra golfului Oman… O să găsească ei şi insuliţa, dacă într-adevăr ea există… Dar amestecul acestor oameni suspecţi îmbarcaţi pe Berbera…

Noaptea, foarte întunecoasă, înceţoşată de vapori, puse mica ambarcaţie la grele încercări. Încercări nu fiindcă era prea uşoară, căci acest lucru îi îngăduia să se ridice pe creste şi să ocolească talazurile ce se spărgeau cu vuiet. Dar rafalele de vânt erau atât de violente încât, fără dibăcia marinărească a bătrânului căpitan, ar fi naufragiat de zeci de ori.

După miezul nopţii, vântul, datorită unei ploi grele, păru să slăbească. Poate că se pregătea o schimbare a vremii pentru a doua zi? … Nu, nici gând, şi când se lumină de ziuă, chiar dacă norii nu mai prevesteau furtună, ca în ajun, dacă cerul răscolit nu-şi mai repezea vârtejurile cumplite, rămânea totuşi acoperit de o pâclă groasă. Potopului din timpul nopţii îi urmă o burniţă subţire din norii joşi, care, neavând timp să se adune în picături mari, se împrăştia ca o pulbere de apă.

Când urcă pe punte, Juhel nu-şi putu stăpâni un gest de ciudă. Aşa cum arăta cerul, i-ar fi fost imposibil să calculeze poziţia. După schimbările de drum şi bâjbâielile în toate direcţiile din timpul nopţii, unde se afla oare, acum, corabia? Deşi cunoştea bine golful Oman, nici căpitanul nu ar fi putut-o spune. Nu se vedea nici urmă de uscat. Trecuseră oare mai departe de insuliţă? Tot ce se putea şi era firesc să te gândeşti că, împinsă de vântul din vest, Berbera mersese către est mult mai mult decât ar fi trebuit. Dealtfel cum puteai să verifici, deoarece orice calcul era imposibil?

Pierre-Servan-Malo ieşi de sub prelată şi se duse de strajă la prova. Şi iarăşi dădu drumul unor noi strigăte, unor noi gesturi de furie, când îşi plimbă privirile pe orizont! Dar nu veni să-i vorbească lui Juhel şi rămase nemişcat lângă grinda ancorei de la tribord.

Dar dacă nepotul său se feri să rupă această tăcere în care unchiul său se încăpăţâna din ajun, trebui în schimb să îndure întrebările lui Selik, cărora însă nu le putea răspunde decât la întâmplare.

Apropiindu-se, tâlmaciul îi spuse:

Iată, domnule, o zi care se vesteşte prost.

Foarte prost.

Încă nu vă puteţi folosi instrumentele dumneavoastră pentru a privi soarele?

Mă tem că nu.

Şi atunci, ce o să faceţi? …

O să aştept.

Ştiţi că vasul nu are la bord provizii decât pentru trei zile, aşa că, dacă timpul rău se prelungeşte, va trebui să se întoarcă la Sohar.

Va trebui, fireşte.

În acest caz o să renunţaţi la proiectul dumneavoastră de a explora golful Oman? …

S-ar putea… sau cel puţin o să amânăm cercetarea noastră pentru un timp mai favorabil.

O să aşteptaţi la Sohar?

La Sohar sau la Mascat, nu are importanţă… Tânărul căpitan păstra o atitudine rezervată, justificată de bănuielile pe care i le inspira Selik, iar acesta nu putu obţine informaţiile dorite.

Luntraşul apăru şi el pe punte, aproape în acelaşi timp cu Sauk. Primul făcu o mutră dezamăgită, celălalt un gest de furie văzând negura ce închidea orizontul la patru sau şase sute de metri de Berbera.

Nu merge? întrebă Gildas Tregomain care veni să strângă mâna tânărului căpitan.

Deloc! răspunse Juhel.

Şi prietenul nostru?

Este acolo… în faţă.

Numai de nu s-ar arunca peste bord! murmură luntraşul. Aceasta era teama lui de totdeauna, ca maluinul să nu sfârşească printr-un gest desperat.

Dimineaţa se scurse în aceleaşi condiţii. Sextantulrămase în fundul cutiei sale ca un colier de femeie pe fundul casetei lui. Nici o rază de soare nu străpunse perdeaua groasă de pâclă. La prânz, cronometrul, pe care Gildas Tregomain îl adusese mai mult ca să-şi facă datoria, nu putu fi folosit pentru a stabili longitudinea prin diferenţa orelor între Paris şi punctul în care se afla corabia. După-amiaza nu se arătă mai prielnică şi deşi, după cât îşi puteau da seama, respectaseră traseul, nu ştiau decât cu aproximaţie unde se afla Berbera.

Aşa fiind, căpitanul corăbiei îi atrase atenţia lui Selik, prevenindu-l că, dacă în ziua următoare nu se va schimba vremea, el va îndrepta corabia spre vest, ca să poată ajunge la ţărm. Dar unde avea să dea de acest ţărm? … În dreptul oraşelor Sohar sau Mascat, sau mai la nord, către intrarea Ormuz, sau mai la sud, înspre coasta Oceanului Indian, în dreptul capului Raz-El-Had? …

Selik crezu de datoria lui să-l înştiinţeze pe Juhel de intenţiile căpitanului Berberei.

Bine! răspunse tânărul căpitan.

Atâta tot.

Până la căderea nopţii, nimic nou. În clipa când apunea în spatele norilor, soarele nu izbutise nici măcar să-i străpungă. Totuşi, ploaia nu mai era decât un fel de pulbere diafană, ca un nimb apos peste talazuri. Să fi fost oare semnul unei schimbări a vremii? Vântul se potolise şi el în asemenea măsură încât, numai din când în când, se mai simţeau unele adieri. Şi tot din când în când, luntraşul îşi muia mâna în apă şi, ridicând-o în aer, credea că simte o briză uşoară dinspre răsărit.

„Ah, de-aş fi pe Fermecătoarea Amelie, îşi spunea el, acolo… Între minunatele maluri ale Rancei, aş şti eu la ce să mă aştept!”

Dar Fermecătoarea Amelie fusese de mult vândută ca lemn de foc şi corabia pe care erau acum nu plutea între minunatele maluri ale Rancei. La fel ca Gildas Tregomain, lui Juhel i se păru că simte şi el o adiere. În afară de asta i se mai păru că, în clipa când dispărea sub orizont, soarele privise printr-o îngustă spărtură a norilor, aşa cum un curios ar privi prin crăpătura unei uşi. Şi fără îndoială că Pierre-Servan-Malo văzuse şi el raza aceea, fiindcă îi scânteiară ochii şi razei de lumină îi răspunse printr-o străfulgerare de furie.

La căderea nopţii, toată lumea îşi luă cina făcând însă economie la proviziile de pe bord. Le mai rămânea hrană doar pentru douăzeci şi patru de ore. Se impunea deci să se întoarcă pe uscat chiar de a doua zi, afară doar dacă nu s-ar fi dovedit că Berbera se îndepărtase prea mult.

Noaptea fu calmă. Hula se potoli destul de repede, aşa cum se întâmplă, dealtfel, în aceste golfuri strâmte. Puţin câte puţin, vântul, care pornise din est, îi obligă să îndrepte velele la tribord. Nefiind sigur pe poziţie şi în urma sfatului pe care i-l dădu Juhel prin Selik, căpitanul opri corabia în aşteptarea zorilor.

Către ceasurile trei dimineaţa, cerul complet măturat de norii înalţi făcu să strălucească ultimele constelaţii. Începu să-şi facă loc nădejdea într-o bună vizibilitate.

În adevăr, la ivirea zorilor, discul soarelui depăşea linia orizontului în toată splendoarea sa. Crescută de refracţie, împurpurată de păturile joase ale aerului, lumina sa strălucitoare se răspândi pe întreaga suprafaţă a golfului.

Gildas Tregomain crezu de datoria lui să-l salute ridicându-şi, politicos pălăria de muşama. Un guebre sau un parsi15 nu ar fi salutat cu mai multă cucernicie ivirea astrului zilei.

Uşor de închipuit ce schimbare se făcu în starea sufletească a călătorilor noştri. Cu ce nerăbdare, toţi, marinari şi pasageri, aşteptară ora când avea să se facă observaţia! Arabii ştiau că europenii au metode precise pentru a calcula poziţia unei corăbii, chiar atunci când nu se zăreşte nici urmă de uscat. Şi-i interesa să ştie dacă Berbera se mai găsea încă în golf sau dacă fusese aruncată spre capul Raz-el-Had.

În acest timp, soarele se înălţase pe un cer de o minunată seninătate. Nu mai aveau de ce să se teamă, nici un nor nu avea să vină să-l întunece atunci când tânărul căpitan avea să socotească potrivit momentul de a calcula înălţimea meridiană.

Puţin înainte de amiază Juhel îşi făcu pregătirile.

Jupân Antifer veni şi se postă lângă el, cu buzele strânse, cu ochii scăpărând, fără să spună un cuvânt. Luntraşul se ţinea drept, clătinând blajinul şi uriaşul său cap roşcovan. Sauk, în spate, Selik la babord, se pregăteau şi ei să urmărească amănuntele operaţiei. Sigur de el, cu picioarele depărtate, Juhel îşi luă sextantul cu mâna stingă şi îndreptă luneta spre orizont.

Ambarcaţia se balansa uşor la legănarea unei hule abia simţite. Şi îndată ce înălţimea fu luată, Juhel spuse:

S-a făcut!

Apoi, după ce citi cifrele înscrise pe rigla gradată, coborî în cabină pentru a-şi face socotelile.

Douăzeci de minute mai târziu urca iarăşi pe punte şi dădea rezultatul observaţiei.

Poziţia corăbiei era 25°2’ latitudine nordică.

Se afla deci cu trei minute mai la sud decât latitudinea insuliţei. Pentru completarea operaţiei trebuia să se măsoare şi unghiul orar.

Nu! Niciodată nu le-au părut mai lungi ceasurile lui Pierre Antifer, Juhel, luntraşului şi lui Sauk! Se părea că mult-dorita clipă nu avea să mai vină!

Veni totuşi pe când Berbera, bine condusă, după indicaţia lui Juhel, o luase puţin mai la sud.

La orele două şi jumătate, tânărul marinar făcu o serie de calcule, în timp ce luntraşul înregistra ora cronometrului. Odată făcute calculele, se află longitudinea: 54°58’.

Ambarcaţia se găsea deci cu un minut mai la est faţă de insuliţa căutată. Aproape imediat se auzi un strigăt. Unul din arabi arăta o umflătură negricioasă la două mile către vest.

Insuliţa mea! strigă jupân Antifer.

Nu putea, într-adevăr, să fie decât insuliţa cu pricina, fiindcă în jur nu se mai vedea alt uscat.

Şi iată-l pe maluin alergând de colo-colo, gesticulând, agitându-se ca şi când ar fi dat strechea în el. Gildas Tregomain fu nevoit să intervină cu braţele lui puternice pentru a-l potoli.

De îndată, vasul se îndreptă către punctul semnalat. Datorită uşoarei brize care bătea dinspre răsărit, îi fu de ajuns o jumătate de oră ca să ajungă acolo. Şi într-adevăr, ajunse; ţinând seama de drumul calculat din clipa în care se făcuse observaţia, Juhel se asigură încă o dată că poziţia acestei insuliţe era într-adevăr conformă coordonatelor indicate de Kamylk-Paşa, adică: latitudinea, lăsată moştenire de către Thomas Antifer fiului său, 24°59’ nord, şi longitudinea, adusă la Saint-Malo de către Ben-Omar, 54°57’ la est de meridianul Parisului.

Şi cât puteai cuprinde cu ochii, nu se vedea decât imensitatea pustie a golfului Oman.