I

— Trebuie, totuşi, să cădem de acord că viaţa are şi lucruri bune! strigă unul dintre meseni, sprijinindu-se pe braţul scaunului său cu spătar de marmură, în timp ce mesteca o rădăcină de nufăr cu zahăr.

— Dar şi destule rele! răspunse, între două accese de tuse, un altul, care fusese cât pe ce să se înece cu spinul unei delicate înotătoare de rechin.

— Să fim filosofi! zise atunci un personaj mai în vârstă, al cărui nas susţinea o enormă pereche de ochelari cu lentile mari, prinse în rame de lemn. Azi poţi să te sufoci şi mâine totul a trecut, precum aceste delicioase înghiţituri de nectar. Asta e viaţa, în cele din urmă.

Acestea fiind spuse, acest epicurian, aflat într-o dispoziţie binevoitoare, dădu pe gât un pahar cu un excelent vin călduţ, ai cărui aburi se ridicau încet dintr-un ceainic de metal.

— În ceea ce mă priveşte, vorbi al patrulea mesean, viaţa mi se pare foarte acceptabilă, când nu faci nimic şi ai posibilitatea să trăieşti astfel!

— Greşeşti! răspunse al cincilea. Fericirea stă în studiu şi în muncă. Să acumulezi cât mai multe cunoştinţe înseamnă să cauţi fericirea!

— Şi la sfârşit să afli că, de fapt, nu ştii nimic!

— Dar nu-i acesta începutul înţelepciunii?

— Şi care e sfârşitul ei?

— Înţelepciunea nu are sfârşit! răspunse, ca un filosof, bărbatul cu ochelari. Să ai bun simţ este mulţumirea supremă în viaţă!

Atunci primul dintre meseni i se adresă gazdei ce stătea în capul mesei, adică în cel mai rău loc, după cum cereau legile politeţei. Indiferent şi neatent, acesta asculta şi nu spunea nimic despre această dizertaţie inter pocula.

— Ia să vedem! Ce zice gazda noastră despre aceste divagaţii la un pahar de vin? I se pare că viaţa e bună sau rea? E pentru sau împotrivă?

Gazda ronţăia, nepăsătoare, câţiva sâmburi de pepene verde. Se mulţumi, ca răspuns, să dea dispreţuitor din buze, ca unul pe care nu-1 interesa nimic.

— Pfu! Făcu el.

Cam aşa fac, de obicei, nepăsătorii. Acest cuvânt spune totul şi nimic. Există în toate limbile de pe glob şi ar trebui să figureze în orice dicţionar. Este o „strâmbătură” articulată.

Cei cinci invitaţi pe care îi ospăta acest nepăsător tăbărâră atunci cu argumente asupra lui, fiecare motivându-şi opinia. Voiau să-i afle părerea. La început evită să le răspundă, însă sfârşi afirmând că viaţa nu e nici bună, nici rea. După părerea lui este o „invenţie” lipsită de importanţă, deci puţin atrăgătoare

— Ascultaţi-1 pe prietenul nostru!

— Poate vorbi aşa, fiindcă până acum nici o petală de trandafir nu i-a tulburat liniştea!

— Mai ales că e tânăr.

— Tânăr şi sănătos!

— Sănătos şi bogat!

— Foarte bogat!

— Uimitor de bogat!

— Prea bogat poate!

Aceste afirmaţii se încrucişară ca petardele unui foc de artificii, fără să aducă nici măcar un zâmbet pe chipul plictisit al gazdei. El se mulţumi doar să ridice din umeri, ca un om care n-a vrut niciodată să răsfoiască, măcar pentru un ceas, cartea propriei sale vieţi, din care n-a tăiat nici primele pagini.

Totuşi, acest nepăsător avea cel puţin treizeci şi unu de ani, era sănătos tun, foarte bogat, nu lipsit de cultură, cu o inteligenţă peste medie, având deci tot ceea ce lipseşte multora pentru a fi fericiţi. El de ce nu era?

De ce?

Vocea gravă a filosofului se auzi atunci, vorbind ca un corifeu dintr-un cor antic:

— Prietene, zise el, nu eşti fericit pentru că, până acum, fericirea ta a fost permanentă. Fericirea e ca sănătatea. N-o apreciezi, dacă nu-ţi lipseşte, cel puţin o vreme. Iar tu nu te-ai îmbolnăvit niciodată. Adică, n-ai fost nefericit niciodată. Asta îţi lipseşte în viaţă. Cine poate aprecia fericirea, dacă nu amărâtul care nu s-a bucurat de ea niciodată, măcar o clipă!

După această observaţie plină de înţelepciune, filosoful ridică paharul plin cu o şampanie de cea mai bună calitate;

— Urez gazdei noastre puţină umbră în locul soarelui şi câteva dureri în viaţă, spuse el. Apoi goli paharul dintr-o înghiţitură.

Cel vizat făcu un semn de acceptare, apoi recăzu în apatia sa obişnuită.

Oare unde avea loc această discuţie? Într-o sufragerie europeană, la Paris, la Viena, la Londra, la Petersburg? Cei şase vorbeau în salonul unui restaurant din Lumea Veche sau din cea Nouă? Cine erau cei care discutau aceste chestiuni, în timpul unui ospăţ, fără să fi băut prea mult?

În orice caz, nu erau francezi, pentru că nu vorbeau despre politică.

Cei şase meseni se aflau într-un salon de mărime medie, decorat fastuos. Printre perdelele geamurilor albastre sau portocalii se strecurau, la ora aceea, ultimele raze de soare. In exteriorul ferestrelor, briza serii balansa ghirlande de flori naturale sau artificiale şi câteva lămpi multicolore îşi amestecau lucirile palide cu luminile muribunde ale zilei.

Deasupra ferestrelor se vedeau decupate arabescuri, îmbogăţite cu diferite sculpturi, reprezentând frumuseţi cereşti şi pământene, animale sau plante dintr-o faună şi o floră fantastice.

Pe pereţii salonului, ţinute de sfori de mătase, scânteiau nişte oglinzi mari, cu tăietură dublă. Pe plafon, o punka îşi agita aripile de percal pictate, făcând suportabilă temperatura ambiantă.

Masa, foarte mare, de formă dreptunghiulară, era lăcuită şi neagră. Nefiind acoperită cu faţă de masă, suprafaţa ei reflecta numeroasele piese de argintărie şi de porţelan, de parcă ar fi fost din cristalul cel mai curat.

Nu existau şervete, ci doar simple pătrate de hârtie, din care fiecare invitat avea în apropiere o cantitate suficientă. în jurul mesei se găseau scaune cu spătare din marmură, preferabile celor capitonate, ale mobilierului modern.

Cât despre servire, aceasta era asigurată de tinere foarte amabile, în al căror păr negru se amestecau crinii cu crizantemele şi care purtau brăţări din aur sau jad, răsucite cochet pe braţe. Zâmbitoare şi îmbujorate, serveau cu o mână, în timp ce cu cealaltă agitau cu graţie un evantai ce înviora curenţii de aer deplasaţi de punka de pe plafon.

Ospăţul era ireproşabil. Ce putea fi mai fin decât aceste bucate gustoase şi, în acelaşi timp, deosebite. Bucătarul, ştiind că avea de-a face cu cunoscători, se întrecuse pe sine în prepararea celor o sută cincizeci de feluri de mâncare ale ospăţului.

La început, ca antreuri, figurau prăjituri, caviar, lăcuste prăjite, fructe uscate şi stridii de Ning-Po. Apoi se succedară, la intervale scurte, ochiuri din ouă de raţă, de porumbel şi de nagâţ, cuiburi de rândunele cu ouă fierte, tocăniţă „ging-seng”, branhii de sturion tocate, tendoane de balenă în sos dulce, mormoloci de apă dulce, crabi în sos, pipote de vrăbii, ochi de miel cu usturoi, colţunaşi cu sirop din sâmburi de caise, plachie de castraveţi de mare, muguri de bambus, salate îndulcite din rădăcini tinere etc.

Ananas de Singapore, praline cu arahide, migdale sărate, manghiere savuroase, fructe de „long-yen” cu miez alb, „litci” cu pulpă pală, castane de apă, portocale confiate încheiau acest ospăţ ce dura de trei ore şi care fusese stropit din belşug cu bere, şampanie, vin de Chao-Cin; ospăţ al cărui meniu deosebit a fost desăvârşit la desert de nelipsitul orez, împins printre buzele mesenilor cu ajutorul beţişoarelor.

Veni momentul în care tinerele servitoare aduseră nu acele castronaşe care, după moda europeană, conţin un lichid parfumat, ci prosoape îmbibate cu apă caldă, cu care fiecare îşi şterse faţa cu cea mai mare satisfacţie.

Aceasta nu reprezenta, totuşi, decât o pauză a ospăţului, un ceas de far niente, ale cărui clipe aveau să fie umplute de muzică.

Astfel, o trupă de cântăreţe şi de instrumentişti intră în salon. Cântăreţele erau tinere, frumoase, îmbrăcate modest şi decent. Dar ce muzică şi ce abordare! Miorlăituri şi cotcodăceli, lipsite de măsură şi de tonalitate, se înălţau în note ascuţite până la limita percepţiei auditive.

Iar instrumentele – viori ale căror corzi se încâlceau cu firele arcuşului, chitare acoperite cu piei de şarpe, clarinete stridente, armonici asemănătoare unor mici piane portabile – erau pe măsura melodiilor şi a cântăreţelor, pe care le acompaniau cu mare zgomot.

Şeful zgomotoasei orchestre prezentase, la intrare, repertoriul. La un gest al amfitrionului, ce îi dădea mână liberă, muzicanţii lui interpretară Buchetul celor zece nori, piesă foarte la modă pe atunci, după care se înnebunea lumea bună.

Apoi trupa respectivă, plătită dinainte, se retrase, în uralele asistenţei, aşa cum urma să facă şi în saloanele alăturate.

Cei şase meseni îşi părăsiră locurile, numai pentru a trece de la o masă la alta, ceea ce făcură cu mare ceremonial şi adresânclu-şi complimente de tot felul.

La a doua masă, fiecare găsi câte o ceşcuţă cu capac împodobit cu portretul lui Bodhidharama, vestitul călugăr budist, înfăţişat stând în picioare pe pluta lui legendară. De asemenea, fiecare primi câteva frunze de ceai, din care prepară o infuzie, punându-le, fără zahăr, în apa clocotită clin ceaşcă şi sorbind-o aproape imediat.

Ce mai ceai! Nu se temea nimeni că firma furnizoare, Gibb-Gibb&Co., l-ar fi falsificat amestecându-1 cu frunze străine, nici că suportase deja o primă infuzie şi că nu mai era bun decât să cureţe covoarele, nici că un preparator nepriceput l-ar fi vopsit în galben cu curcumina* ori în verde cu albastru de Prusia!

Era ceai imperial absolut pur! Aceste frunze la fel de preţioase ca floarea însăşi erau frunze din prima recoltă a lunii martie, care se obţine destul de rar, căci altfel arborele se usucă. În sfârşit, numai copiii, cu mâinile atent înmănuşate, aveau dreptul să le culeagă.

Un european n-ar fi avut destule interjecţii laudative pentru a celebra această băutură, pe care cei şase chinezi o sorbeau cu mici înghiţituri, fără a se manifesta în alt mod, ca nişte cunoscători obişnuiţi cu aşa ceva.

Trebuie spus că aceştia apreciau la fel de mult fineţea excelentei băuturi. Erau oameni din lumea bună, îmbrăcaţi pompos în „han-chol”, o cămaşă subţire, „macual”, o haină scurtă, „haol”, o robă lungă, cu nasturii pe o parte, purtând papuci galbeni şi şosete pepit, pantaloni din mătase strânşi la mijloc de o eşarfă cu ciucuri, iar pe piept un pieptar din mătase fin brodată şi un evantai la centură; aceste personaje amabile se născuseră chiar în ţara în care arborele de ceai dă, o dată pe an, recolta sa de frunze parfumate.

Ospăţul, în timpul căruia se serviseră cuiburi de rândunele, tendoane de balenă, înotătoare de rechin, sturioni, fusese savurat aşa cum merita pentru măiestria cu care fusese pregătit; dar meniul, care ar fi uimit un străin, nu avea de ce să-i surprindă.

Însă, ceea ce le comunică amfitrionul, în momentul în care se pregăteau să se ridice de la masă, fu o surpriză pentru toţi. Aflară astfel de ce îi invitase la ospăţ în ziua respectivă.

Ceştile erau încă pline. în clipa în care îşi goli ceaşca pentru ultima dată, nepăsătorul, cu coatele pe masă, cu privirea pierdută, se exprimă astfel:

— Prieteni, ascultaţi-mă şi nu râdeţi! Zarurile sunt aruncate. Voi introduce în existenţa mea un element nou, care poate va alunga monotonia! Va fi bine, va fi rău? Numai viitorul îmi va răspunde la întrebare. Cina aceasta, la care v-am invitat, este cea de adio de la burlăcie. Peste cincisprezece zile mă voi însura şi…

— Vei fi cel mai fericit dintre oameni! strigă optimistul. Iată! Toate semnele prevestitoare de bine sunt de partea ta.

De fapt, lămpile pâlpâiau, aruncând lumini pale, coţofenele cârâiau pe arabescurile ferestrelor, frunzele de ceai pluteau în ceşti; toate acestea erau semne fericite, ce nu te puteau înşela!

Toţi îl felicitară pe cel care-i găzduise, iar el le primi complimentele cu răceală. Dar, cum nu le spusese numele persoanei destinată rolului de „element nou”, pe care o alesese, niciunul nu avu indiscreţia să-1 întrebe.

Totuşi, filosoful nu-şi amestecase glasul în concertul general al felicitărilor. Cu braţele încrucişate, cu ochii întredeschişi, zâmbind ironic, nu părea să fie de acord nici cu cei care felicitau, nici cu cel felicitat.

Acesta din urmă se ridică atunci, puse mâna pe umărul filosofului şi, cu o voce ce părea mai puţin calmă decât de obicei, întrebă:

— Sunt prea bătrân să mă însor?

— Nu.

— Prea tânăr?

— Nici.

— Crezi că greşesc?

— Poate.

— Cea pe care am ales-o, şi pe care o cunoşti, are tot ce-i trebuie ca să mă facă fericit.

— Ştiu.

— Atunci?

— Tu eşti cel care nu are ce-i trebuie ca să fie fericit. E rău să te plictiseşti de unul singur. în doi, e cumplit!

— Deci nu voi cunoaşte niciodată fericirea?

— Nu, atâta timp cât n-ai cunoscut nefericirea.

— Dar nefericirea nu mă poate atinge.

— Cu atât mai rău, căci nu te vei vindeca niciodată.

— Vai, filosofii ăştia! strigă cel mai tânăr dintre invitaţi. Nu trebuie să-i asculţi. Sunt nişte maşini de făcut teorii. Inventează orice. Vorbe goale, bune de nimic! Însoară-te, prietene! Şi eu aş face la fel, dacă n-aş fi jurat să nu fac niciodată nimic! însoară-te şi, cum zic poeţii: uniţi să fie pe vecie cei doi fenicşi! Prieteni, beau pentru fericirea gazdei noastre!

— Iar eu, răspunse filosoful, beau pentru o viitoare intervenţie a unei zeităţi protectoare care, pentru a-1 face fericit, îl va trece prin proba nefericirii.

După acest toast ciudat, mesenii se ridicară şi îşi apropiară pumnii, cum fac boxerii înaintea luptei; apoi se înclinară de câteva ori, aplecându-şi capetele, luându-şi rămas bun unul de la altul.

După descrierea salonului în care avusese loc ospăţul, a meniului exotic, a îmbrăcăminţii mesenilor, după felul lor de exprimare, şi poate după ciudăţenia teoriilor lor, cititorul a ghicit că era vorba de chinezi, dar nu de unii tradiţionali, care să pară decupaţi de pe un paravan sau de pe un ciob de vas din porţelan, ci de cei moderni, „europenizaţi” deja prin studii, călătorii şi legături frecvente cu civilizaţiile occidentale.

De fapt, în salonul unui vapor de pe râul Perlelor de la Canton, îi invitase bogatul Kin-Fo, însoţit de Wang, filosoful, pe patru dintre cei mai buni prieteni ai săi din tinereţe, adică pe Pao-Shen, un mandarin* de clasa a patra, cu nasture albastru, pe Yin-Pang, un bogat negustor de mătăsuri de pe strada Farmaciştilor, pe Tim, petrecăreţul şi pe Hual, literatul.

Şi totul se întâmpla în a douăzeci şi şaptea zi a celei de-a patra luni a anului, în timpul primei veghi din cele cinci, în care se împarte, atât de poetic, noaptea la chinezi.