II.

Dacă Kin-Fo dăduse această masă de adio pentru prietenii săi din Canton, capitala provinciei Kuang-Tong, aceasta se datora faptului că acolo îşi petrecuse o parte din adolescenţă. Din mulţii prieteni pe care îi avusese tânărul cel bogat, singurii care îi mai rămăseseră în prezent erau cei patru. Pe ceilalţi, risipiţi de viaţă, încercase zadarnic să îi găsească.

Kin-Fo locuia pe vremea aceea la Shang-Hai. Pentru a scăpa de plictiseală, venise, pentru câteva zile, la Canton. Dar, chiar în aceeaşi seară, trebuia să ia un vapor cu aburi ce făcea escală în punctele principale de pe coastă şi să se întoarcă la conacul său.

Wang îl însoţea pe Kin-Fo pentru că filosoful nu-şi lăsa niciodată singur elevul, căruia nu-i prea lipseau însă lecţiile maestrului. La drept vorbind nu ţinea seama deloc de ele. Destule maxime şi cugetări se pierduseră în zadar. Dar, maşina de teorii, cum îl numise petrecăreţul Tim, nu obosea niciodată şi mereu spunea altele noi.

Kin-Fo era tipul acelor chinezi nordici, ai căror urmaşi tind să se schimbe şi care nu s-au alăturat niciodată tătarilor. Nu i-ai fi găsit perechea în sud, unde oamenii înstăriţi şi cei săraci s-au amestecat mai mult cu neamul manciurie-nilor.

Înalt, bine clădit, cu tenul mai degrabă alb decât galben, cu sprâncenele drepte, ochii aproape orizontali, doar uşor ridicaţi spre tâmple, nasul drept, faţa neaplatizată, ar fi fost remarcat chiar şi printre cele mai reuşite specimene din rândul populaţiilor occidentale.

De fapt, dacă Kin-Fo părea chinez, asta se datora craniului său ras cu grijă, frunţii şi gâtului lipsite de păr, minunatei sale cozi ce pornea de la occipital şi se desfăşura pe spinarea lui ca un şarpe de jais.

Grijuliu faţă de persoana sa, purta o mustaţă subţire, ce forma un semicerc deasupra buzei sale superioare, precum şi un smoc mic de păr sub buza de jos. Unghiile îi erau lungi de cel puţin un centimetru, dovadă că aparţinea acelei categorii de oameni norocoşi ce pot trăi fără să muncească. Atitudinea nepăsă-toare şi semeaţă se adăugau la aspectul său „comme il faut”.

De altfel, Kin-Fo se născuse la Peking, avantaj de care chinezii sunt tare mândri. Cui îl întreba, îi putea răspunde încântat:

— Sunt de sus! -

De fapt, tatăl său, Ciung-Heu, locuia la Peking când se născuse el şi abia după şase ani se stabilise definitiv la Shang-Hai.

Acest onorabil chinez, provenit dintr-o familie bună din nordul imperiului, avea, ca majoritatea compatrioţilor săi, remarcabile aptitudini pentru comerţ. în primii ani ai carierei sale, tot ceea ce se producea pe acest teritoriu bogat şi atât de dens populat – hârtie de Swatow, mătăsuri de Su-Ciu, zahăr candel din Formosa, ceaiuri de Hankow şi Fu-Ciu, fier de Ho-Nan, piper roşu ori galben din provincia Yunan – însemnau pentru el materiale de negoţ sau de trafic.

Principala lui casă de comerţ se găsea la Shang-Hai, dar avea prăvălii şi la Nan-King, Tien-Tsin, Macao, Hong-Kong. La curent cu progresul european, îşi transporta mărfurile cu vapoarele cu aburi englezeşti, afla prin telegrame cursul pieţii mătăsurilor de la Lyon şi al opiului de la Calcutta.

Nu respingea nici un factor al progresului, fie aburi sau electricitate, aşa cum făceau majoritatea chinezilor, sub influenţa guvernului şi a mandarinilor, al căror prestigiu era diminuat, treptat, de progresul tehnic.

Pe scurt, Ciung-Heu acţionase cu atâta îndemânare, atât în comerţul din interiorul imperiului, cât şi în tranzacţiile sale cu firmele portugheze, franceze, engleze sau americane de la Shang-Hai, Macao şi Hong-Kong încât, atunci când venise pe lume Kin-Fo, averea lui depăşea deja patru sute de mii de dolari.

Ori, în anii următori, economiile sale s-au dublat, datorită apariţiei unui trafic nou, ce poate fi numit „comerţul cu culi* pentru Lumea Nouă”.

Se ştie, de fapt, că populaţia Chinei este mult prea numeroasă în raport cu acest teritoriu vast, poetic denumit în diverse moduri: Imperiul Celest, Imperiul de Mijloc, Ţara Florilor.

Populaţia Chinei este evaluată la cel puţin trei sute şaizeci de milioane de locuitori, aproape o treime din întreaga populaţie a lumii. Şi, oricât de puţin ar mânca bietul chinez, totuşi mănâncă, iar ţara, chiar cu numeroasele ei orezarii, cu imensele ei culturi de mei şi de grâu, nu poate să-i hrănească pe toţi.

Rezultă deci că există un anumit surplus care nu cere decât să scape prin „găurile” pe care tunurile engleze şi franceze le-au făcut în zidurile materiale şi morale ale Imperiului Celest.

Acest surplus de populaţie se scurgea către America de Nord, în principal spre statul California. Dar fenomenul era atât de intens încât Congresul a fost nevoit să ia măsuri restrictive împotriva acestei invazii, destul de nepoliticos denumită „ciuma galbenă”.

După cum s-a observat, cincizeci de milioane de emigranţi chinezi în Statele Unite n-ar fi scăzut prea mult populaţia Chinei, dar rasa anglo-saxonă ar fi fost absorbită de către cea mongolă…

Oricum ar fi fost, exodul se făcea pe scară mare. Aceşti culi, ce trăiau cu un pumn de orez, o ceaşcă de ceai şi o pipă cu tutun, apţi pentru orice meserie, s-au impus repede în jurul Lacului Sărat, în Virginia, Oregon şi, în special, în statul California, unde au determinat o scădere considerabilă a preţului mâinii de lucru.

Se înfiinţaseră deci companii ce se ocupau cu transportul acestor emigranţi ieftini. Existau cinci astfel de companii ce racolau oameni din cinci provincii ale Imperiului Celest, iar a şasea se găsea la San Francisco. Primele trimiteau, ultima primea marfa. O agenţie anexă, Ting-Tong, o reexpedia.

Aici este necesară o explicaţie.

Chinezii voiau să se expatrieze şi să îşi încerce norocul la „melicani”, cum îi numesc pe cei din Statele Unite, dar cu o condiţie, şi anume să le fie aduse înapoi cadavrele şi îngropate în pământul natal.

Aceasta este una dintre condiţiile principale ale contractului, o clauză sine qua non, care obligă companiile faţă de emigrant şi pe care nimic nu o poate eluda.

De asemenea, Ting-Tong, altfel zis Agenţia morţilor, dispunea de fonduri speciale şi se ocupa cu închirierea „navelor cu cadavre”, ce plecau încărcate de la San Francisco spre Shang-Hai, Hong Kong sau Tien-Tsin. Un nou comerţ, o nouă sursă de câştiguri!

Abilul şi întreprinzătorul Ciung-Heu simţi asta. În clipa morţii sale, în 1866, era director al companiei Kuoang-Tan, din provincia cu acelaşi nume, şi director adjunct al Caseriei Fondurilor pentru Morţi, de la San Francisco.

În acea zi, Kin-Fo, nemaiavând nici tată, nici mamă, moştenea o avere evaluată la patru milioane de franci, plasată în acţiuni ale Băncii Centrale Califor-niene, pe care le păstră.

Când îşi pierdu tatăl, tânărul moştenitor, în vârstă de 19 ani, ar fi rămas singur, dacă nu ar fi fost Wang, de care nu se despărţea niciodată şi care îi ţinea loc de mentor şi de prieten.

Dar cine era acest Wang? De şaptesprezece ani trăia în conacul din Shang-Hai. Trăise alături de tatăl lui Kin-Fo, apoi alături de acesta. Dar de unde venea el? Care îi era trecutul?

Atâtea întrebări destul de simple, la care doar Ciung-Heu şi Kin-Fo ar fi putut răspunde.

Şi, dacă ei ar fi considerat convenabil să răspundă, ceea ce nu era probabil, iată ce am fi aflat:

Toţi ştiu că imperiul chinez este statul în care insurecţiile pot dura ani în şir, ridicând la arme sute de mii de oameni. Ori, în secolul al XVII-lea, celebra dinastie Ming, de origine chineză, domnea de trei sute de ani când, în 1644, şeful dinastiei, prea slab faţă de rebelii ce ameninţau capitala, a cerut ajutor unui han tătar.

Hanul nu s-a lăsat rugat, ci a pornit imediat la luptă, i-a gonit pe răsculaţi şi a profitat de situaţie ca să-1 răstoarne pe cel care-1 chemase în ajutor şi să-1 proclame împărat pe fiul său, Ciun-Ce.

De atunci, autoritatea tătară a înlocuit-o pe cea chinezească, iar tronul a fost ocupat de împăraţi manciurieni.

Încet, încet, mai ales în clasele inferioare ale societăţii, cele două popoare s-au unit. Dar, printre familiile bogate din nord, separaţia dintre chinezi şi tătari s-a menţinut foarte strict.

Astfel, chinezul pur se distingea foarte bine, mai ales în mijlocul provinciilor septentrionale ale imperiului. Acolo trăiau „neîmpăcaţii”, cei rămaşi credincioşi dinastiei decăzute.

Tatăl lui Kin-Fo făcea parte dintre aceştia şi nu dezminţise tradiţiile familiei sale, care refuzase pactizarea cu tătarii; o răscoală împotriva dominaţiei străine, chiar după trei sute de ani de stăpânire, l-ar fi găsit gata de acţiune.

E inutil de adăugat că fiul său, Kin-Fo, avea absolut aceleaşi idei politice.

Ori, în 1860, domnea încă împăratul Shien-Fong, care declarase război Angliei şi Franţei, conflict ce s-a terminat cu tratatul de la Peking, din 25 octombrie al aceluiaşi an.

Dar, înaintea acelei perioade, o răscoală formidabilă ameninţase deja dinastia conducătoare. Acei Ciang-Mao sau Tai-Ping, numiţi „rebelii cu păr lung”, cuceriseră Nan-King în 1853 şi Shang-Hai în 1855.

După moartea lui Shien-Fong, tânărul său fiu s-a chinuit să-i alunge pe aceşti Tai-Ping. Fără viceregele Li, fără prinţul Kong şi, mai ales, fără colonelul englez Gordon, poate că n-ar fi reuşit să-şi salveze tronul.

Aceşti Tai-Ping, duşmani declaraţi ai tătarilor, rebeli foarte bine organizaţi, voiau să înlocuiască dinastia Tsing cu Wang.

Formau patru grupuri distincte. Primul, cu stindard negru, însărcinat să ucidă. Al doilea, cu stindard roşu, însărcinat să incendieze. Al treilea, cu stindard galben, se ocupa cu jafurile. Al patrulea, cu stindard alb, le aproviziona pe celelalte trei.

În Kiang-Su au avut loc importante operaţiuni militare. Su-Ceu şi Kia-Hing, aflate la cinci leghe de Shang-Hai, au căzut în mâinile răsculaţilor şi au fost reluate, cu greu, de trupele imperiale. Shang-Hai, foarte ameninţat, fu chiar atacat, pe 18 august 1860, pe rând generalii Grant şi Montauban, comandând armata franco-engleză, trăgeau cu tunurile în forturile din Pei-Ho.

Ori, în acea epocă, Ciung-Heu, tatăl lui Kin-Fo, stătea nu departe de Shang-Hai, pe lângă podul pe care inginerii chinezi îl construiseră peste râul Su-Ceu. Răscoala rebelilor tai-ping nu era văzută de el ca un rău, pentru că avea drept scop îndepărtarea dinastiei tătare.

Iată deci în ce condiţii, în seara de 18 august, după ce rebelii fuseseră goniţi din Shang-Hai, uşa casei lui Ciung-Heu se deschise brusc.

Un fugar, ce putea fi descoperit de urmăritorii săi, căzu la picioarele lui Ciung-Heu. Nefericitul nu mai avea arme cu care să se apere. Dacă acel căruia îi cerea adăpost îl dădea pe mâinile soldaţilor, era pierdut!

Tatăl lui Kin-Fo nu era omul care să trădeze un tai-ping ce se refugiase în casa lui.

Închise uşa, apoi zise:

— Nu vreau să ştiu şi nu voi afla niciodată cine eşti, ce ai făcut, de unde vii! îmi eşti oaspete şi, prin urmare, vei fi în siguranţă la mine acasă.

Fugarul vru să vorbească, să-şi exprime recunoştinţa… Dar de abia se ţinea pe picioare.

— Cum te cheamă? îl întrebă Ciung-Heu.

— Wang.

Chiar Wang a fost cel salvat prin generozitatea lui Ciung-Heu, generozitate ce-1 putea costa viaţa, dacă ar fi fost bănuit că adăpostea un rebel. Dar Ciung-Heu făcea parte dintre oamenii de modă veche, pentru care ospitalitatea era sacră.

(După câţiva ani, răscoala rebelilor fusese reprimată definitiv. în 1864, împăratul tai-ping, asediat la Nan-King, se otrăvise ca să nu cadă viu în mâinile imperialiştilor.)

Din acea zi, Wang rămase în casa binefăcătorului său. Niciodată nu i s-a cerut să-şi dezvăluie trecutul. Nimeni nu i-a pus întrebări pe această temă.

Poate că se temeau să nu afle prea multe! Se spunea că atrocităţile comise de răsculaţi au fost oribile. Sub ce stindard servise Wang: galben, roşu, negru sau alb? Mai bine era să nu se ştie şi să se păstreze iluzia că n-ar fi aparţinut decât coloanei de aprovizionare.

De altfel, încântat de soarta sa, Wang rămase oaspetele acestei case primitoare.

După moartea lui Ciung-Heu, fiul său nu putu să se mai despartă de el, într-atât de obişnuit era cu tovărăşia acestui personaj amabil.

Dar, în realitate, în perioada în care începe această poveste, cine ar fi recunoscut un tai-ping, adică un măcelar, un tâlhar sau un incendiator – la alegere – în acest filosof de cincizeci şi cinci de ani, acest moralist cu ochelari, acest chinez cu ochii ridicaţi către tâmple şi mustaţă tradiţională?

Cu roba sa lungă şi de culoare ştearsă, centura ridicată spre piept din cauza unui început de burtă, având capul acoperit conform cerinţelor imperiale, adică purtând o pălărie din blană cu borurile ridicate de-a lungul unei calote din care ieşeau smocuri de firişoare roşii, cine n-ar fi zis că este un adevărat profesor de filosofie, unul dintre savanţii ce folosesc curent cele optzeci de mii de caractere ale scrierii chinezeşti, un literat cu un dialect superior, un prim laureat al examenului de doctorat, având dreptul de a trece pe sub poarta mare a Pekingului, rezervată doar Fiului Cerului?

Poate că, uitându-şi trecutul plin de orori, rebelul devenise bun în contact cu cinstea lui Ciung-Heu şi pornise pe calea filosofiei speculative!

Iată de ce în această seară, Kin-Fo şi Wang, nedespărţiţi, erau împreună la Canton, iar apoi, după ospăţul de rămas bun, cei doi mergeau pe chei căutând vaporul ce trebuia să-i ducă repede la Shang-Hai.

Kin-Fo mergea tăcut, chiar puţin îngrijorat. Wang, uitându-se în dreapta, în stânga, filosofând cu luna, cu stelele, trecea zâmbitor pe sub Poarta Eterna Puritate, ce nu i se părea prea înaltă pentru el, pe sub Poarta Eternei Bucurii, ce i se părea deschisă spre propria sa existenţă şi văzu dispărând în beznă turnurile pagodei „Cinci Sute de Zeităţi”.

Vaporul Perma se găsea acolo, gata de plecare. Kin-Fo şi Wang se instalară în cele două cabine rezervate pentru ei. Curentul rapid al fluviului Perlelor imprimă vasului o viteză ridicată.

Steamerul trecu ca o săgeată printre ruinele lăsate, ici şi colo, de tunurile franţuzeşti, prin faţa pagodei cu nouă etaje de la Haf-Way, înaintea limbii de pământ Jardyne, de lângă Whampoa, unde se udă cele mai mari clădiri, printre insuliţe şi estacadele de bambus de pe cele două maluri.

Cei o sută cincizeci de kilometri, adică aproximativ două sute şaizeci de li, ce separă Cantonul de gura fluviului, fură parcurşi în timpul nopţii.

În zori, Perma trecea de Gura Tigrului, apoi de cele două bare ale estuarului. Culmea Victoria de pe insula Hong-Kong, înaltă de o mie opt sute douăzeci şi cinci de picioare, apăru o clipă prin aburii dimineţii. După cea mai fericită traversare, Kin-Fo şi filosoful, ajunşi pe apele gălbui ale fluviului Albastru, debarcau la Shang-Hai, pe litoralul provinciei Kiang-Nan.