XXII.

Marele Zid, construcţie chinezească lungă de patru sute de leghe, ridicată în secolul al IIMea de către împăratul Ţi-Si-Huang-Ţi, se întinde din golful Leao-Tong, în care îşi udă cele două jetele, până la Kan-Su, unde ajunge la proporţiile unui simplu zid. Constă într-o succesiune neîntreruptă de parapete duble, apărate cu bastioane şi turnuri înalte de cincizeci de picioare, late de douăzeci, având granit la bază, cărămizi în zona superioară, urmărind cu încăpăţânare relieful munţilor de la frontiera ruso-chineză.

Dinspre Imperiul Celest, zidul este într-o stare destul de proastă. Dinspre Manciuria, se prezintă mai bine, iar crenelurile lui constituie încă o podoabă de piatră.

Nu mai există apărători pe această lungă linie de fortificaţii, nici tunuri. Ruşii, tătarii, kirghizii, ca şi fiii cerului pot trece liber prin porţile sale. Construcţia nu mai foloseşte ca barieră septentrională a imperiului, nici măcar pentru finul praf mongol, pe care vântul îl duce până în capitală.

Într-o încăpere dintr-un asemenea bastion pustiu se chinuiră Kin-Fo şi Sun, petrecând noaptea pe paie, iar în zori, escortaţi de o duzină de oameni ce nu puteau să aparţină decât bandei Iui Lao-Sen, se strecurară printr-o uşă secretă a bastionului.

Cât despre călăuză, dispăruse. Dar Kin-Fo nu-şi făcea iluzii. Nu întâmplător îi ieşise în drum trădătorul acela. Fostul client al Centenarului fusese, în mod cert, aşteptat de ticălosul respectiv. Ezitarea lui de a trece dincolo de Marele Zid nu fusese decât un şiretlic pentru a nu trezi bănuieli. Nemernicul era tai-ping şi acţionase la ordin.

Kin-Fo nu mai avu nici o îndoială asupra acestui fapt, după ce-1 întrebă pe unul dintre oamenii ce păreau să conducă escorta:

— Mă duceţi, nu-i aşa, în tabăra lui Lao-Sen, şeful vostru?

— Vom fi acolo în mai puţin de un ceas! răspunse omul.

În fond, pe cine venise să caute elevul lui Wang? Pe înlocuitorul filosofului! Ei bine, era dus acolo unde voia. N-avea de ce să se plângă, ajungea la tai-ping oricum, de bună voie ori silit. Lăsa văicăreala pe seama lui Sun, care clănţănea din dinţi şi care-şi simţea capul învârtindu-i-se.

Kin-Fo, destul de nepăsător, îşi continua aventura şi se lăsa condus. Va putea, în sfârşit, să negocieze răscumpărarea scrisorii de la Lao-Sen. Era ceea ce dorea. Totul era bine.

După ce a trecut de Marele Zid, mica trupă nu urmă drumul către Mongolia, ci apucă pe poteci strâmte şi abrupte ce porneau în dreapta, spre partea muntoasă a provinciei. Merseră astfel timp de o oră, cât de repede le permitea panta. Kin-Fo şi Sun, strâns legaţi, n-ar fi putut fugi. De altfel, nici nu se gândeau la aşa ceva.

După un ceas şi jumătate, paznicii şi prizonierii zăriră un edificiu aproape ruinat.

Era o fostă mănăstire budistă, ridicată pe o culme a munţilor, un monument ciudat cu arhitectură specifică. Dar, în locul acela pierdut, de la frontiera ruso-chineză, în mijlocul unui ţinut pustiu, ce fel de credincioşi ar fi putut frecventa acest templu? Şi-ar fi riscat vieţile aventurându-se prin acele defilee propice pentru capcane şi atacuri surprinzătoare.

Dacă tai-pingul Lao-Sen îşi stabilise tabăra în acea zonă muntoasă a provinciei, îşi găsise, să recunoaştem, un loc demn de faptele şale.

Iar la întrebarea lui Kin-Fo i se răspunse că, într-adevăr, Lao-Sen locuia în mănăstirea respectivă.

— Vreau să-1 văd de îndată! zise Kin-Fo.

— Imediat! răspunse banditul.

Kin-Fo şi Sun, care fuseseră dezarmaţi în prealabil, fură introduşi într-o sală de la intrarea în templu. Acolo stăteau douăzeci de oameni înarmaţi, foarte pitoreşti în costumele lor de hoţi la drumul mare, cu chipuri ameninţătoare, alături de care nu erai niciodată în siguranţă.

Kin-Fo trecu de bună voie printre cele două şiruri de tai-pingi. Cât despre Sun, acesta trebui împins ca să meargă.

Sala respectivă avea într-un capăt o scară săpată în zidul gros, ale cărei trepte coborau adânc în masivul muntos.

Asta indica, în mod evident, că exista o criptă sub edificiul principal al templului budist, la care ar fi fost foarte dificil, dacă nu imposibil să ajungi dacă nu ai fi urmat acele întortocheate subterane.

După o coborâre de treizeci de trepte, înaintară vreo sută de paşi, la lumina torţelor duse de oamenii din escortă, apoi cei doi prizonieri ajunseră în mijlocul unei săli imense, slab luminată de făclii.

Într-adevăr, era o criptă. Stâlpi masivi, împodobiţi cu acele capete hidoase ce aparţin faunei mitologice chinezeşti susţineau arcadele joase, ale căror nervuri se împreunau pe sub grinzile grele.

Un murmur surd se auzi în acea sală subterană la sosirea celor doi prizonieri.

De fapt, sala nu era pustie. O mulţime se afla acolo, ascunsă parţial în întuneric.

Era întreaga bandă a tai-pingului, adunată acolo pentru vreo ceremonie stranie.

În capătul criptei, pe o estradă mare din piatră, stătea în picioare un om înalt. Părea preşedintele unui tribunal secret. Trei sau patru dintre tovarăşii săi, care stăteau nemişcaţi lângă el, păreau asesorii.

Bărbatul făcu un semn. Mulţimea se dădu la o parte şi îi lăsă pe prizonieri să treacă.

— Lao-Sen, spuse simplu şeful escortei, arătând spre cel care stătea în picioare.

Kin-Fo înainta un pas spre el şi intră direct în subiect, ca un om hotărât:

— Lao-Sen, zise Kin-Fo, ai o scrisoare ce ţi-a fost trimisă de fostul tău tovarăş, Wang. Această scrisoare nu mai are nici o valoare acum şi vreau să mi-o înapoiezi.

La cuvintele acelea, răspicat pronunţate, tai-pingul nici măcar nu se clinti. Parcă era o statuie de bronz.

— Ce-mi ceri ca să-mi înapoiezi scrisoarea? reluă Kin-Fo. Şi aşteptă un răspuns ce nu mai venea. '

— Lao-Sen, îţi voi da o poliţă cu o sumă de bani ce-ţi va fi plătită integral, de către bancherul pe care ţi-1 vei alege, zise Kin-Fo, în ce oraş vrei, fără ca omul de încredere, pe care-1 vei trimite pentru asta, să păţească vreun necaz, cât de mic.

Aceeaşi linişte glacială a întunecatului tai-ping, ce nu prevestea nimic bun. Kin-Fo repetă, mai răspicat:

— Ce sumă să trec în această poliţă? îţi ofer cinci mii de taeli? Nici un răspuns.

— Zece mii de taeli?

Lao-Sen şi tovarăşii săi tăceau la fel ca statuile ciudatului templu. Furia puse stăpânire pe Kin-Fo. Ofertele lui meritau măcar un răspuns, oricare ar fi fost acesta.

— Nu mă auzi? îl întrebă el pe tai-ping.

Lao-Sen, dispreţuitor, îşi aplecă puţin capul, arătând că auzea foarte bine.

— Douăzeci de mii de taeli! Treizeci de mii! strigă Kin-Fo. îţi ofer cât ţi-ar fi plătit Centenarul, dacă aş fi murit. Ba chiar dublu! Triplu! Yorbeşte! E de ajuns?

Kin-Fo, pe care muţenia celuilalt îl enerva peste măsură, se apropie de grupul tăcut şi, încrucişându-şi braţele, întrebă:

— Cu ce preţ vrei să-mi vinzi scrisoarea?

— Cu nici un preţ! răspunse, în sfârşit, tai-pingul. I^ai supărat pe Buddha dispreţuind viaţa pe care ţi-a dat-o şi el vrea să se răzbune. Doar în faţa morţii vei cunoaşte cât valora existenţa ta de care ţi-ai bătut joc atâta timp!

După ce zise aceste cuvinte pe un ton ce nu admitea replică, Lao-Sen făcu un semn. Kin-Fo fu înhăţat înainte de a fi putut să se apere şi dus de acolo. După câteva minute, era închis într-un fel de cuşcă cu pereţi compacţi, care putea fi purtată ca o lectică.

Nefericitul Sun, în ciuda strigătelor şi rugăminţilor sale, suportă acelaşi tratament.

— Mă aşteaptă moartea, spuse Kin-Fo. Ei bine, fie! Cel care a dispreţuit viaţa merită să piară!

Totuşi, moartea, chiar dacă părea inevitabilă, era mai puţin apropiată decât credea. Dar nu-şi putea imagina ce tortură groaznică le pregătea crudul tai-ping.

Trecură orele. In cuşca în care fusese închis, Kin-Fo se simţi ridicat, apoi transportat pe un vehicul. Hopurile drumului, zgomotul cailor, zangănitul armelor celor din escortă nu lăsau nici o îndoială că îl duceau departe. Dai' unde? în zadar încerca să priceapă.

La şapte-opt ore de când fusese scos din templu, Kin-Fo simţi că se opriră, că fu ridicat şi că se deplasau pe un drum mai puţin accidentat decât unul pe uscat.

— Mă aflu pe o navă?

Mişcările intense de ruliu şi tangaj, zgomotul elicei îi confirmară gândul că se găsea pe un vapor.

— Voi fi înecat! Fie! Mă cruţă de torturile ce ar fi fost mai cumplite… Mulţumesc, Lao-Sen!

Însă mai trecură de două ori câte douăzeci şi patru de ore. De două ori pe zi, puţină hrană îi era introdusă în cuşcă printr-o mică trapă, fără ca prizonierul să poată vedea mâna ce i-o aducea, fără a primi vreun răspuns la întrebările sale.

Vai! înainte de a părăsi această lume, Kin-Fo căutase emoţii. Nu voise să piară înainte ca inima lui să palpite. Ei bine, dorinţa îi era îndeplinită, mult peste aşteptări.

Totuşi, dacă ar fi putut să-şi aleagă sfârşitul, ar fi vrut să piară la lumină. Gândul că acea cuşcă putea fi oricând aruncată în valuri îl îngrozea. Nu voia să moară fără să vadă pentru ultima oară lumina zilei şi pe biata Le-U, a cărei amintire îl copleşea.

În sfârşit, după un interval de timp a cărui durată nu o putu evalua, i se păru că voiajul pe mare se încheie brusc. Trepidaţiile elicei dispărură. Nava care-i transporta cuşca se opri. Kin-Fo se simţi din nou ridicat.

De data asta era chiar clipa din urmă şi condamnatului nu-i mai rămânea decât să îşi ceară iertare pentru greşelile din viaţa lui.

Se scurseră câteva minute, lungi ca anii, ca secolele!

Spre marea lui mirare, Kin-Fo constată că a sa cuşcă fu depusă iar pe teren solid.

Deodată, cuşca se deschise. Fu apucat de nişte mâini, pe ochi i se puse o eşarfă şi se simţi tras afară. Ţinut bine, Kin-Fo trebui să facă doi, trei paşi. Apoi, paznicii săi îl obligară să se oprească.

— Dacă trebuie să pier acum, spuse el, nu vă cer să-mi cruţaţi viaţa cu care n-am ştiut ce să fac, dar acordaţi-mi cel puţin dreptul de a muri la lumina zilei, ca unul care nu se teme de moarte!

— Fie! spuse un glas grav. Să se facă precum vrea condamnatul!

Brusc, banda care-i acoperea ochii fu smulsă. Kin-Fo se uită lacom în jur.

Visa oare? O masă plină cu bunătăţi se găsea în faţa lui, lângă masă se aflau cinci bărbaţi ce păreau că-1 aşteaptă ca să înceapă să mănânce. Două locuri libere păreau să-şi aştepte încă ocupanţii.

— Voi? Prietenii mei! Dragii mei prieteni! Oare chiar voi sunteţi? strigă Kin-Fo uimit peste măsură.

Şi nu se înşela. Iată-1 pe Wang, filosoful. Uite-i pe Yin-Pang, Hual, Pao-Sen, Tim, prietenii lui din Canton, chiar aceiaşi pe care-i ospătase, cu două luni în urmă, pe vasul de pe râul Perlelor, tovarăşii lui din tinereţe, martorii despărţirii lui de viaţa de flăcău!

Kin-Fo nu-şi credea ochilor. Era la el acasă, în sufrageria din yamenul de la Shang-Hai.

— Dacă eşti tu, îi strigă el lui Wang, şi nu fantoma ta, vorbeşte-mi!

— Sunt chiar eu, prietene, răspunse filosoful. Îl vei ierta pe bătrânul tău maestru pentru ultima şi cea mai dură lecţie de filosofie pe care a trebuit să ţi-o dea?

— Cum? se miră Kin-Fo. Tu erai, Wang?

— Eu. Am acceptat sarcina să te ucid, ca să n-o facă altcineva. Eu, care am ştiut, chiar înaintea ta, că nu erai ruinat şi că urma să vină momentul când nu vei mai dori să mori! Fostul meu tovarăş, Lao-Sen, care tocmai s-a predat autorităţilor şi va fi de acum încolo cel mai ferm susţinător al imperiului, a acceptat să mă ajute să te fac să pricepi, punându-te chiar în faţa morţii, ce preţ are viaţa! Dacă, în mijlocul angoaselor îngrozitoare te-am lăsat singur şi, ceea ce este mai rău, te-am făcut să alergi permanent, deşi inima mea sângera până la limita pe care un om o poate suporta, se datorează faptului că aveam certitudinea că alergai după fericire şi că aveai să închei prin a o găsi.

Kin-Fo se aruncă în braţele lui Wang, care-1 strânse tare la piept.

— Bietul meu Wang, zise Kin-Fo, foarte emoţionat, ar fi fost bine să fi alergat singur. Dar cât rău ţi-am făcut! De câte ori a trebuit să fugi şi tu şi ce baie te-am obligat să faci la Palikao!

— Aceea chiar mi-a făcut bine la cei cincizeci şi cinci de ani ai mei! Mi-era tare cald şi apa s-a dovedit foarte rece. Dar m-am descurcat! Nu alergi şi nu înoţi niciodată aşa de bine decât pentru alţii.

— Pentru alţii! zise Kin-Fo, foarte serios. Da, pentru alţii trebuie să ştii să faci totul! Acesta este secretul fericirii.

Atunci intră Sun, palid la chip ca un om torturat patruzeci şi opt de ore de rău de mare. La fel ca stăpânul lui, nefericitul valet a fost nevoit să traverseze înapoi marea de la Fu-Ning la Shang-Hai şi în ce condiţii! Se putea judeca după chipul lui.

Kin-Fo, după ce se smulse din îmbrăţişarea lui Wang, le strânse mâinile prietenilor săi.

— Hotărât lucru, îmi place mai mult aşa, zise el. Am fost un prost până acum!

— Şi poţi să devii un înţelept, răspunse filosoful.

— Voi încerca, spuse Kin-Fo. Voi începe prin a-mi pune ordine în afaceri. Am alergat prea mult după o hârtiuţă care a fost cauza multor peripeţii, ca acum să o neglijez. Ce s-a întâmplat cu blestemata de scrisoare pe care ţi-am dat-o, Wang? Chiar n-o mai ai? Nu m-aş supăra s-o văd, fiindcă, dacă s-ar pierde iar… Dacă o deţine încă Lao-Sen, nu-i acordă nici o importanţă, dar să nu cadă în mâini… mai puţin delicate.

La aceste cuvinte toţi izbucniră în râs.

— Prieteni, zise Wang, după toate păţaniile sale, Kin-Fo a devenit un om organizat. Nu mai este nepăsătorul de altă dată! Gândeşte ca un om încercat.

— Asta nu-mi înapoiază scrisoarea, reluă Kin-Fo. Absurda mea scrisoare! Mărturisesc fără ruşine că nu voi avea linişte până ce n-o voi arde şi nu-i voi vedea cenuşa împrăştiată de vânturi.

— Chiar ţii aşa de mult la scrisoarea ta? întrebă Wang.

— Sigur că da, răspunse Kin-Fo. Vei avea cruzimea s-o păstrezi drept garanţie împotriva revenirii nebuniei mele?

— Nu.

— Atunci?

— Ei bine, dragul meu elev, există o piedică în calea îndeplinirii dorinţei tale şi nu vine, din nefericire, din partea mea. Nici eu, nici Lao-Sen n-o mai avem…

— N-o mai aveţi?

— Nu.

— Aţi distrus-o?

— Vai, nu!

— Aţi făcut imprudenta să i-o daţi altuia?

— Da.

— Cui? Cui? întrebă agitat Kin-Fo, care nu mai suporta. Cui?

— Cuiva care a ţinut să ţi-o aducă personal.

În momentul acela, încântătoarea Le-U, ce stătuse ascunsă după un paravan şi urmărise în întregime scena, se ivi ţinând vestita scrisoare cu degetele ei micuţe şi agitând-o provocator.

Kin-Fo îşi deschise braţele spre ea.

— Nu încă! Mai ai puţină răbdare! îi spuse amabila femeie, prefăcându-se că se retrage în spatele paravanului. în primul rând afacerile, înţeleptul meu soţ!

Îi arătă scrisoarea.

— Micul meu frate îşi recunoaşte opera?

— Dacă o recunosc? Cine altul decât mine ar fi scris ceva atât de necugetat?

— Ei bine, înainte de orice, spuse Le-U, după cum ţi-ai mărturisit legitima dorinţă, rupe-o, arde-o, distruge-o. Să nu rămână nimic din acel Kin-Fo care a scris-o!

— Fie! zise Kin-Fo, apropiind-o de o lumânare. Acum, inimioara mea scumpă, lasă-1 pe soţul tău să-şi îmbrăţişeze cu dragoste soţia şi să o roage să prezideze ospăţul acesta fericit. Mă simt dispus să-1 onorez!

— Ca şi noi! strigară cei cinci invitaţi. Când lucrurile merg bine, ţi-e tare foame!

Câteva zile mai târziu, ridicându-se interdicţia imperială, avea loc căsătoria. Cei doi soţi se iubeau! Aveau să se iubească întotdeauna! Mii de clipe fericite îi aşteptau în viaţă!

Ca să vezi aşa ceva, trebuie să mergi în China!

SFÂRŞIT