XXI

— Acum, după tai-ping!

Acestea fură primele cuvinte pronunţate de Kin-Fo, a doua zi dimineaţa, pe 30 iunie, după o noapte de odihnă, meritată de eroii acestor aventuri uimitoare.

Se găseau, în sfârşit, pe teritoriul unde acţiona Lao-Sen. Trebuia să se dea lupta hotărâtoare.

Avea să iasă învingător Kin-Fo? Da, fără îndoială, dacă reuşea să-1 surprindă pe tai-ping. Nu, cu siguranţă, dacă se lăsa el surprins şi dacă un pumnal i se înfigea în piept înainte de a trata cu necruţătorul înlocuitor al lui Wang.

— După tai-ping! răspunseră Craig-Fry, uitându-se unul la celălalt. Sosirea lui Kin-Fo, a lui Craig, Fry şi Sun, în costumele lor ciudate, felul în care pescarii îi scoseseră din mare, iată ce produsese o vie emoţie printre locuitorii micului port Fu-Ning. Ar fi fost greu să scapi de curiozitatea publică. Au fost deci escortaţi, în ajun, până la han şi, graţie banilor păstraţi în centura lui Kin-Fo şi în sacul lui Craig-Fry, şi-au procurat costume mai potrivite.

Dacă noii veniţi ar fi fost mai puţin asaltaţi de mulţime la sosirea la han, ar fi observat un anumit chinez care nu-i pierdea din priviri. Surprinderea lor ar fi fost şi mai mare, fără îndoială, dacă l-ar fi văzut păzind, întreaga noapte, uşa hanului. S-ar fi temut, cu siguranţă, când l-ar fi găsit, dimineaţa, în acelaşi loc.

Dar ei nu văzuseră nimic, nu bănuiau nimic şi nici nu se mirară când acel personaj suspect veni să-şi ofere serviciile în calitate de călăuză, în clipa în care ieşeau din han.

Era un bărbat de vreo treizeci de ani, ce părea foarte cinstit. Totuşi, câteva bănuieli se treziră în gândurile lui Craig-Fry, de aceea îl luară la întrebări:

— De ce te oferi drept călăuză şi unde vrei să ne conduci? Nimic mai firesc decât această întrebare, ca şi răspunsul ce urmă:

— Bănuiesc că vreţi să vizitaţi Marele Zid, zise călăuza, cum fac toţi călătorii care vin la Fu-Ning. Cunosc ţinutul şi mă ofer să vă conduc.

— Prietene, interveni atunci Kin-Fo, înainte de a mă hotărî, spune-mi dacă provincia e sigură.

— Foarte sigură, răspunse călăuza.

— Nu se vorbeşte, prin ţinut, de un anume Lao-Sen? întrebă Kin-Fo.

— Lao-Sen, tai-pingul?

— Da.

— Adevărat, răspunse călăuza, dar nu avem a ne teme de el decât dincolo de Marele Zid. Nu se aventurează pe teritoriul imperial. Banda lui acţionează dincolo, în provinciile mongole.

— Se ştie pe unde se află acum? întrebă Kin-Fo.

— Ultima oară a fost semnalat pe la Cing-Tang-Ro, la doar câţiva li de Marele Zid.

— Şi de la Fu-Ning la Cing-Tang-Ro ce distanţă este?

— Cam cincizeci de li.

— Ei bine, te iau în slujba mea!

— Ca să vă călăuzesc la Marele Zid?

— Ca să mă duci până la tabăra lui Lao-Sen! Călăuza nu-şi putu ascunde o tresărire de surpriză.

— Vei fi bine plătit! adăugă Kin-Fo.

Ghidul dădu din cap ca unul care se teme să treacă frontiera, apoi spuse:

— Vă duc până la Marele Zid, răspunse călăuza, dar nu mai departe. Mi-aş pune viaţa în primejdie.

— Cât costă viaţa dumitale? îţi plătesc!

— Fie, se învoi călăuza.

Întorcându-se către cei doi agenţi, Kin-Fo adăugă:

— Sunteţi liberi, domnilor. Nu trebuie să mă însoţiţi.

— Unde veţi merge dumneavoastră…, zise Craig. —… vom fi şi noi, spuse Fry.

Clientul Centenarului valora încă pentru ei două sute de mii de dolari.

De fapt, după discuţia aceea, agenţii se liniştiseră în privinţa călăuzei. Dar, din câte înţelegeau, dincolo de acea barieră pe care chinezii o ridicaseră împotriva hoardelor mongole, trebuiau să se aştepte la lucruri foarte grave.

Pregătirile de plecare au fost făcute de îndată. Sun nu fu întrebat dacă-i convenea sau nu să meargă acolo.

Mijloacele de transport, precum căruţele sau şaretele, lipseau cu desăvârşire din orăşelul Fu-Ning. Nu erau nici cai sau măgari. Dar existau mai multe cămile ce foloseau mongolilor pentru negoţ. Aceşti aventurieri ce merg în caravane pe drumul de la Peking la Kia-Cea, îşi mână nenumăratele lor turme de oi. Ei stabilesc astfel legătura între Rusia asiatică şi Imperiul Celest. Totuşi, ei nu se aventurează peste stepele imense decât în cete numeroase şi bine înarmaţi.

„Sunt oameni sălbatici şi mândri, pentru care chinezii merită doar dispreţ”, spune domnul de Beauvoir.

Kin-Fo cumpără cinci cămile, cu harnaşament foarte rudimentar. Le încăr-cară cu provizii, cumpărară arme şi plecară sub conducerea călăuzei.

Dar pregătirile respective necesitaseră ceva timp, iar plecarea se amână până la ora unu după-amiaza. în ciuda acelei întârzieri, călăuza voia să ajungă, cu orice preţ, la Marele Zid înainte de miezul nopţii. Acolo aveau să ridice tabăra şi a doua zi, dacă Kin-Fo persevera în hotărârea lui imprudentă, aveau să treacă frontiera.

Ţinutul din jurul Fu-Ning-uIui era accidentat. Nori de nisip galben se ridicau deasupra drumurilor ce treceau printre câmpurile cultivate. încă se recunoştea, pe acolo, teritoriul productiv al Imperiului Celest.

Cămilele mergeau fără grabă. Călăuza îi preceda pe Kin-Fo, Sun, Craig şi Fry, ce stăteau între cocoaşele cămilelor. Lui Sun îi plăcea destul de mult acest mod de a călători şi, în condiţiile respective, ar fi mers până la capătul lumii.

Dacă drumul nu era obositor, căldura se dovedea greu de suportat. Prin păturile de aer supraîncălzit din pricina radiaţiilor pământului se produceau cele mai curioase miraje. Vaste întinderi lichide apăreau la orizont şi apoi dispăreau, spre mulţumirea lui Sun, care se vedea ameninţat de o nouă aventură pe ape.

Deşi provincia aceea este situată la limita extremă a Chinei, nu trebuie crezut că e pustie. Imperiul Celest, oricât de vast ar fi, se dovedea prea mic pentru populaţia sa. Aşa că locuitorii sunt numeroşi, chiar la marginea deşertului asiatic.

Oamenii munceau la câmp. Femeile tătare, recunoscute prin culorile roz şi albastru ale hainelor pe care le poartă, se îndeletniceau cu muncile câmpului. Turme de oi galbene cu coadă lungă, coadă la care Sun se uita cu invidie, păşteau ici şi colo, sub privirile vulturilor negri. Vai de bietul rumegător ce se îndepărta de turmă! Păsările acestea sunt nişte carnivore de temut, care nu le dau pace oilor, muflonilor, tinerelor antilope şi chiar folosesc, drept câini de vânătoare, kirghizilor din stepele Asiei centrale.

Apoi nori de vânat cu pene se ridicau de peste tot. O puşcă n-ar fi stat degeaba în acea zonă. Dar un vânător adevărat n-ar fi privit cu ochi buni laţurile, plasele şi alte dispozitive distrugătoare, demne de un braconier, ce acopereau solul prin ogoarele cu grâu, mei şi porumb.

În timpul acesta, Kin-Fo şi tovarăşii săi treceau prin mijlocul vârtejurilor de praf mongol. Nu se opreau nici în locurile umbroase de pe drum, nici la fermele izolate clin provincie, nici în satele ce-şi semnalau de departe prezenţa prin turnurile funerare, ridicate în memoria eroilor legendei budiste. Mergeau în şir, lăsându-se conduşi de cămilele lor, care obişnuiesc să umble una după cealaltă şi al căror pas cadenţat este marcat de un clopoţel roşu legat de gât.

În asemenea condiţii nu se putea discuta. Călăuza, nu prea vorbăreţ din fire, se afla tot în fruntea cetei, cercetând mereu câmpia. Nu ezita niciodată în privinţa drumului ce trebuia urmat, chiar şi la anumite răscruci, unde lipsea tăbliţa indicatoare. Astfel, Craig-Fry, care nu se mai temeau de el, aveau atenţia concentrată asupra preţiosului client al Centenarului. Cu cât se apropiau de capătul călătoriei, cu atât deveneau mai neliniştiţi, fără să înţeleagă de ce. în orice clipă se puteau trezi în prezenţa unui om care, cu o lovitură de cuţit bine dată, să-i facă să piardă două sute de mii de dolari.

Cât despre Kin-Fo, el se afla în acea dispoziţie sufletească în care amintirile domină neliniştile prezentului şi ale viitorului. îşi revedea viaţa din ultimele două luni. Neşansa care-1 urmărise constant îl îngrijora foarte serios. Din ziua în care corespondentul lui din San Francisco îi trimisese vestea despre pretinsa lui ruinare, nu intrase într-o periodă ghinionistă cu adevărat uimitoare? Nu se stabilise o compensare între prima şi a doua parte a existenţei sale, după ce avusese nebunia să nu recunoască avantajele celei dintâi?

Recuperarea scrisorii aflate în mâinile lui Lao-Sen se va încheia cu bine? Binevoitoarea Le-U va reuşi prin prezenţa ei, prin grija ei, prin tandreţea ei, prin veselia sa, să gonească spiritele rele ce se întărâtaseră împotriva lui? Da! trecutul îi revenea în memorie, îl preocupa, îl neliniştea! Şi Wang! Sigur că da! nu-1 putea acuza că voise să-şi îndeplinească promisiunea luată, dar filosoful acesta, oaspetele yamenului din Shang-Hai, nu avea să mai fie alături de el, ca să-i dea un sfat înţelept.

— Veţi cădea! strigă în clipa aceea călăuza, a cărei cămilă se lovise de cea a lui Kin-Fo, care fusese cât pe ce să alunece din spinarea animalului.

— Am ajuns? întrebă el.

— E opt seara, răspunse călăuza. Propun să ne oprim ca să mâncăm.

— Şi după aceea?

— După aceea, vom pleca mai departe!

— Se va face noapte.

— Nu vă temeţi că ne vom rătăci! Marele Zid nu se află decât la douăzeci de li de aici şi e bine să lăsăm animalele să se odihnească puţin.

— Fie! se învoi Kin-Fo.

Pe drum dădură peste o cocioabă părăsită. Un pârâu curgea în apropiere, printr-o viroagă sinuoasă şi cămilele se adăpară acolo.

În timpul acesta, înainte ca noaptea să se lase de tot, Kin-Fo şi tovarăşii săi se instalară. Discuţia lor nu se dovedea antrenantă. Kin-Fo o îndreptă, o dată sau de două ori, spre Lao-Sen. întrebă călăuza dacă ştia câte ceva despre tai-ping, dacă îl cunoştea. Omul clătină din cap a nelinişte şi evită să răspundă, de parcă se ferea de ceva anume.

— Vine uneori prin provincie? întrebă Kin-Fo.

— Nu, răspunse călăuza, dar tai-pingii din banda lui au trecut de mai multe ori Marele Zid şi nu e bine să te întâlneşti cu ei. Să ne păzească Buddha de tai-ping!

Dând aceste răspunsuri, călăuza, care nu înţelegea cât de important era subiectul respectiv pentru Kin-Fo, îi făcu suspicioşi pe Craig şi pe Fry, care-şi scoteau mereu ceasurile, se uitau la ele, apoi clătinau din cap.

— De ce nu rămânem liniştiţi aici până mâine dimineaţă? întrebară ei.

— În cocioba asta! se miră călăuza. Prefer în câmp deschis! E mai greu să fii luat prin surprindere acolo!

— E preferabil să ajungem în seara asta la Marele Zid, spuse Kin-Fo. Vreau să fiu acolo şi voi ajunge!

Spuse asta pe un ton ce nu admitea discuţie. Sun, deja speriat, nu îndrăzni nici el să protesteze.

Terminară de mâncat. Se făcuse aproape ora nouă, când călăuza se ridică şi dădu semnalul de plecare.

Kin-Fo se îndreptă spre cămila lui. Craig şi Fry se duseră la el.

— Domnule, întrebară ei, v-aţi hotărât să cădeţi în mâinile lui Lao-Sen?

— Categoric! răspunse chinezul. Vreau să-mi recuperez scrisoarea cu orice preţ.

— Dar riscaţi prea mult! continuară ei. De ce să vă duceţi în tabăra tai-pin-gului?

— N-am venit până aici ca să mă răzgândesc, răspunse Kin-Fo. Sunteţi liberi să nu mă urmaţi!

Călăuza aprinsese un mic felinar. Agenţii se apropiară de el şi se uitară iarăşi la ceas.

— Ar fi mai sigur să rămânem aici până mâine, insistară ei.

— De ce? întrebă Kin-Fo. Lao-Sen va fi la fel de primejdios mâine sau poimâine precum este astăzi. La drum!

— Să mergem! ziseră cei doi.

Călăuza auzise scurta lor discuţie. Deja de mai multe ori, în timpul popasului, când cei doi agenţi încercaseră să-1 convingă pe Kin-Fo să nu mai înainteze, o umbră de nemulţumire se citise pe chipul lui. în clipa respectivă, văzându-i că revin în atac, nu-şi putu reţine un gest de nerăbdare.

Asta nu-i scăpă lui Kin-Fo, hotărât să nu cedeze. Dar fu tare mirat când, urcându-se pe cămilă, călăuza se aplecă la urechea lui şi îi şopti aceste cuvinte:

— Feriţi-vă de aceşti doi oameni!

Kin-Fo vru să-i ceară explicaţii pentru cuvintele acelea. însă călăuza îi făcu semn să tacă, dădu semnalul de plecare şi mica trupă se aventură în noapte, prin câmpie.

Un sâmbure de neîncredere intrase în sufletul clientului Centenarului? Cuvintele, cu totul neaşteptate şi inexplicabile, pronunţate de călăuză, puteau să contrabalanseze, în mintea lui, cele două luni de devotament arătat de agenţi de când se aflau în serviciul lui? Sigur că nu! Totuşi, Kin-Fo se întreba de ce Fry-Craig îl sfătuiseră să amâne vizita în tabăra tai-pingului sau chiar să renunţe la aceasta.

Oare nu pentru a ajunge la Lao-Sen plecaseră pe neaşteptate din Peking? Interesul celor doi agenţi ai Centenarului nu era ca el să intre în posesia acelei absurde şi compromiţătoare scrisori? Insistenţa lor i se părea, deci, de neînţeles.

Kin-Fo nu lăsă să se vadă nimic din sentimentele ce-1 animau. îşi reluase locul, după călăuză. îl urmau Craig şi Fry. Merseră astfel încă două ore.

Trebuie să fi fost cam miezul nopţii, când călăuza, oprindu-se, arătă către nord o umbră lungă şi neagră, ce se profila vag pe fondul puţin mai deschis al cerului. Se distingeau câteva piscuri, luminate deja de primele raze de lună, pe care orizontul o ascundea.

— Marele Zid, spuse călăuza.

— Putem să-1 trecem chiar în seara aceasta? întrebă Kin-Fo.

— Da, dacă vreţi neapărat! răspunse călăuza.

— Vreau!

Cămilele se opriseră.

— Mă duc să cercertez trecătoarea, spuse atunci călăuza. Rămâneţi aici, şi aşteptaţi-mă.

Se îndepărtă.

În clipa aceea, Craig şi Fry se apropiară de Kin-Fo.

— Domnule? zise Craig.

— Domnule? spuse Fry. Apoi cei doi adăugară:

— Sunteţi mulţumit de serviciile noastre timp de două luni de când onorabilul William J. Bidulph ne-a însărcinat cu paza dumneavoastră?

— Foarte mulţumit!

— Ar vrea domnul să ne semneze hârtiuţa aceasta prin care declară că nu are de ce să se plângă de bunele şi loialele noastre servicii?

— Hârtiuţa aceasta? se miră Kin-Fo, văzând o foicica ruptă din carnetul lui Craig, pe care acesta i-o înmâna.

— Certificatul de faţă, adăugă Fry, ne va aduce, poate, un compliment din partea şefului nostru.

— Şi chiar o primă.

— Puteţi să vă serviţi de spatele meu ca de un pupitru, zise Fry, aplecân-du-se.

— Şi iată cerneala necesară pentru ca domnul să ne semneze dovada că a fost mulţumit de noi.

Kin-Fo râse şi semnă.

— Dar pentru ce tot acest ceremonial la asemenea oră şi în asemenea loc? întrebă el.

— In asemenea loc, pentru că nu avem intenţia să vă urmăm mai departe, răspunse Fry.

— La asemenea oră, adăugă Craig, pentru că, peste câteva minute, va fi miezul nopţii.

— Şi ce contează?

— Domnule, interesul pe care vi-1 purta compania noastră de asigurări…

—. va înceta peste câteva clipe, adăugă Fry.

— După aceea vă veţi putea sinucide…

—. sau să vă lăsaţi ucis…

—. cât veţi dori!

Kin-Fo se uita la ei, dar nu înţelegea nimic. Cei doi agenţi îi vorbeau cu multă amabilitate. în acel moment se ivi luna deasupra orizontului şi aruncă spre ei cea dintâi rază.

— Luna! exclamă Fry.

— Şi azi, fiind 30 iunie…, adăugă Craig.

—. ea se ridică la miezul nopţii!

— Poliţa dumneavoastră nefiind reînnoită…

—. nu mai sunteţi clientul Centenarului.

— Rămas bun, domnule Kin-Fo! spuse Craig.

— Domnule Kin-Fo, la revedere! zise Fry.

Şi cei doi agenţi, întorcându-şi cămilele, dispărură curând, lăsându-şi clientul mut de uimire.

Tropăitul cămilelelor ce-i purtau pe cei doi americani, poate puţin prea practici, încetase să se mai audă, când o ceată de oameni, condusă de călăuză, se aruncă asupra lui Kin-Fo care încercă zadarnic să se apere, şi asupra lui Sun, ce încercă zadarnic să fugă.

După o clipă, stăpânul şi sluga erau împinşi într-o încăpere scundă a unui bastion părăsit al Marelui Zid, a cărei uşa fu încuiată cu grijă în urma lor.