CAPITOLUL I
— Cât e ceasul? întrebă cucoana Hansen după ce-şi scutură cenuşa pipei, pe când ultimele rotocoale de fum se pierdeau între grinzile colorate ale tavanului.
— Este opt, mamă, răspunse Hulda.
— Nu cred să ne mai vină călători în noaptea asta; e un timp groaznic.
— Nu cred să vină nimeni. În orice caz, camerele sunt aranjate şi voi auzi dacă cineva cheamă de afară.
— Fratele tău s-a întors?
— Nu încă.
— N-a spus că vine azi?
— Nu, mamă. Joel s-a dus să însoţească un călător la lacul Tinn şi, cum a plecat târziu, nu cred să se poată întoarce la Dai înainte de mâine.
— Va rămâne să doarmă deci la Moel?
— Da, desigur, doar dacă nu se va duce la Bamble să-l vadă pe fermierul Helmboe.
— Şi pe fiica lui…?
— Da, pe Siegfrid, cea mai bună prietenă a mea, pe care o iubesc ca pe-o soră! răspunse râzând fata.
— Ei bine, închide uşa, Hulda, şi hai să ne culcăm.
— Sper că nu eşti bolnavă, mamă?
— Nu, dar vreau să mă scol mâine devreme. Trebuie să mă duc la Moel.
— Pentru ce?
— Ei! Nu trebuie să ne aprovizionăm pentru sezonul care vine?
— Surugiul din Christiania a ajuns la Moel cu vinurile şi alimentele?
— Da, Hulda, azi după-amiază, răspunse cucoana Hansen. Lengling, maistrul de la joagăr, l-a văzut şi mi-a spus-o în trecere. Din conservele noastre de şuncă şi de peşte afumat n-a rămas mare lucru şi nu vreau să risc să rămân descoperită. Dacă vremea se îmbunătăţeşte, se poate ca de la o zi la alta turiştii să-şi reînceapă excursiile în Telemark. Trebuie ca hanul nostru să fie gata să-i primească, iar ei să găsească tot ce le-ar trebui în timpul şederii lor aici. Ştii, Hulda, că suntem în 15 aprilie?
— 15 aprilie! murmură fata.
— Deci mâine mă voi ocupa de toate astea, spuse cucoana Hansen. În două ore am să fac cumpărăturile pe care căruţaşul le va aduce aici, iar eu mă voi întoarce cu Joel, în brişca lui.
— Mamă, în caz că întâlneşti factorul, nu uita să-l întrebi dacă are vreo scrisoare pentru noi…
— Şi mai ales pentru tine! S-ar putea să aibă, căci de la ultima scrisoare a lui Ole a trecut o lună.
— Da, o lună! O lună lungă!
— Nu te necăji, Hulda! Această întârziere n-are de ce să te mire. De altfel, dacă factorul din Moel n-a adus nimic, ce nu a venit prin Christiania poate să vină prin Bergen.
— Desigur, mamă, răspunse Hulda; dar ce vrei? Am inima grea, deoarece e foarte departe de aici până la locurile de pescuit din New-Found-Land! Trebuie să străbaţi o mare întreagă, şi dacă dai şi de vreme rea!… Iată că a trecut aproape un an de când a plecat sărmanul meu Ole şi cine ar putea spune când va reveni la Dai…?
— Şi dacă ne va mai găsi la întoarcerea sa! murmură cucoana Hansen, dar atât de încet încât fiica sa nu putu s-o audă.
Hulda se duse să închidă poarta hanului care dădea în drumul mare, spre Vestfjorddal. Nu avu grijă măcar să întoarcă cheia în broască, în această ospitalieră ţară a Norvegiei, asemenea precauţii nu sunt necesare. Se cade ca orice călător să poată intra în casă, ziua sau noaptea, fără să fie nevoie ca cineva să-i deschidă.
N-ai de ce să te temi de vreo raită a vagabonzilor sau a răufăcătorilor nici în centrul ţinutului, nici în cel mai îndepărtat cătun al provinciei. Nici un delict împotriva bunurilor sau persoanelor n-a tulburat vreodată siguranţa locuitorilor.
Mama şi fiica ocupau două camere la primul etaj în partea din faţă a hanului, două camere răcoroase şi curate, mobilate modest, dar a căror întreţinere arăta rânduiala bunei gospodine.
Deasupra, sub acoperişul ce se înălţa ţuguiat ca al unui conac, se afla camera lui Joel, luminată de o fereastră cu cercevelele din lemn de brad, lucrate cu mult gust. De acolo privirea, după ce cuprindea zarea unde se profila un grandios lanţ de munţi, putea să coboare până jos, în valea îngustă, unde vuia Maan-ul, jumătate torent, jumătate râu. O scară de lemn, cu balustrada joasă şi cu treptele lustruite, urca din sala cea mare de la parter la etaj. Totul era atrăgător în aspectul acestei case, unde călătorul găsea un confort neobişnuit în hanurile din Norvegia.
Deci Hulda şi mama ei locuiau la primul etaj. Se retrăgeau devreme când erau singure. Hangiţa Hansen, luminând drumul cu un sfeşnic colorat, urcase primele trepte ale scării, când se opri brusc. Bătea cineva la uşă. Şi o voce se auzi:
— Ei, cucoană Hansen! Cucoană Hansen! Cucoana Hansen coborî.
— Cine poate veni atât de târziu? spuse ea.
— Să fi avut Joel vreun accident? se sperie Hulda. Şi imediat se îndreptă spre uşă.
Văzu un tinerel – unul din băieţii care făceau meseria de skydskarl, care consta în a te agăţa la spatele briştii şi a avea grijă de cal la fiecare popas. Băietanul venise pe jos şi se afla în prag.
— Ei, ce cauţi aici la ora asta? zise Hulda.
— Mai întâi să vă doresc seară bună, răspunse băiatul.
— Asta-i tot?
— Nu, nu e tot, dar nu trebuie să începi totdeauna prin a fi politicos?
— Ai dreptate! Dar cine te trimite?
— Vin din partea fratelui dumneavoastră, Joel.
— Joel… Şi pentru ce? întrebă cucoana Hansen.
Ea înainta spre uşă cu paşi înceţi şi măsuraţi, caracteristici pentru mersul locuitorilor Norvegiei. Că există în măruntaiele pământului lor argint viu, fie! dar în sângele lor, puţin sau deloc.
Cu toate acestea, răspunsul tânărului iscă desigur oarecare emoţie în inima mamei, căci ea se grăbi să spună:
— Fiul meu n-are nimic, nu-i aşa?
— Ba da! Are o scrisoare pe care factorul din Christiania a adus-o din Drammen…
— O scrisoare care vine din Drammen? zise coborând glasul cucoana Hansen.
— Nu ştiu, răspunse băiatul. Tot ce ştiu este că Joel nu se poate întoarce înainte de mâine şi că m-a trimis aici să vă aduc această scrisoare.
— E deci ceva urgent?
— Se pare că da.
— Dă-o încoace, zise cucoana Hansen, pe un ton care arăta o nelinişte destul de mare.
— Iat-o, curată şi neboţită. Numai că scrisoarea nu este pentru dumneavoastră.
Cucoana Hansen răsuflă uşurată.
— Şi pentru cine este? întrebă ea.
— Pentru fiica dumneavoastră.
— Pentru mine! zise Hulda. Este o scrisoare de la Ole, sunt sigură, o scrisoare care a venit prin Christiania! Fratele meu n-a vrut să mă facă s-o aştept!
Hulda luă scrisoarea şi, după ce o lumină cu sfeşnicul pe care-l aşezase pe masă, se uită la adresă.
— Da! E de la el! De la el! Ah, dacă-mi scrie că Viken se întoarce? În acest timp hangiţa îi spuse băiatului:
— Nu intri?
— Numai pentru un moment! Trebuie să mă întorc acasă în seara asta, pentru că sunt tocmit mâine la o brişcă.
— Ei bine, te însărcinez să-i spui lui Joel că vreau să vin acolo. Să mă aştepte, deci.
— Mâine seară?
— Nu, dimineaţa. Să nu plece din Moel fără să mă fi văzut. Ne-om întoarce împreună la Dai.
— În regulă, cucoană Hansen.
— Iei un strop de rachiu?
— Cu plăcere!
Băiatul se apropie de masă şi cucoana Hansen îi întinse un păhărel cu rachiu, această băutură întăritoare care te încălzeşte când te pierzi în negurile nopţii. Băiatul bău până la fund şi rosti:
— God aften.
— God aften, băiete.
Aceasta înseamnă «bună seara» în norvegiană.
Ei rostiră cuvintele simplu, fără măcar să încline capul.
Şi băiatul plecă, fără să-i pese de drumul lung ce-l avea de făcut. Paşii săi se pierdură îndată sub arborii potecii care mărginea apele repezi ale râului.
Între timp, Hulda se uita la scrisoarea lui Ole şi nu se grăbea s-o deschidă. Plicul subţire a trebuit să traverseze tot oceanul pentru a ajunge până la dânsa, tot acest ocean uriaş, în care se pierd râurile Norvegiei occidentale. Ea cercetă diversele timbre ale scrisorii. Pusă la poştă în 15 martie, nu ajunsese la Dai decât în 15 aprilie. Cum, trecuse o lună de când Ole îi scrisese?! Câte lucruri putuseră să se întâmple de-atunci pe meleagurile din New-Found-Land – nume pe care englezii îl dau insulei Terra-Nova! Nu erau în plină iarnă, în perioada periculoasă a echinoxului? Locurile de pescuit nu sunt oare cele mai rele din lume, cu teribilele uragane pe care Polul le trimite să bântuie pe câmpiile Americii de Nord? Anevoioasă şi plină de pericole era meseria de pescar pe care o făcea Ole! Şi dacă o făcea, era ca să poată câştiga bani pentru dânsa, logodnica lui, cu care trebuia să se căsătorească la întoarcere! Sărmanul Ole! Ce scria el oare în această scrisoare? Fără îndoială că o iubea la fel de mult pe Hulda, tot aşa cum Hulda îl va iubi pe el totdeauna, că gândurile lor se contopeau cu toată depărtarea dintre ei şi că ar vrea să se vadă în ziua când va sosi din nou la Dai!
Da, trebuie să fi scris toate acestea, Hulda era sigură. Dar poate adăuga că întoarcerea sa este apropiată, că acest sezon de pescuit, care îi duce pe marinarii din Bergen aşa departe de ţinutul lor natal, va lua sfârşit! Poate că Ole îi făcea cunoscut că Viken termina de stivuit încărcătura, că se pregătea să plece şi că nu vor trece ultimele zile ale lunii aprilie fără ca ei doi să fie din nou împreună în fericita casă din Vestfjorddal? Poate că el o încredinţa, în sfârşit, că se putea fixa ziua când pastorul va veni din Moel pentru a-i căsători în modesta capelă de lemn, a cărei clopotniţă se ivea dintr-un desiş la numai câteva sute de paşi de hanul Hansen.
Pentru a afla totul, era destul să rupă plicul, să scoată scrisoarea lui Ole, s-o citească, fie chiar şi printre lacrimile de suferinţă sau de bucurie pe care cuprinsul ei ar putea să le aducă în ochii Huldei. Sigur că multe din nerăbdătoarele fete ale Sudului, o fată din Dalarne, Danemarca sau Olanda, ar fi aflat de mult ceea ce tânăra norvegiană nu ştia încă! Dar Hulda visa, şi visele nu se sfârşesc decât când îi place soartei. Şi de câte ori nu-ţi pare rău după ele când realitatea te dezamăgeşte!
— Fata mea, zise atunci cucoana Hansen, scrisoarea pe care ţi-a trimis-o fratele tău este într-adevăr o scrisoare de la Ole?
— Da! I-am recunoscut scrisul!
— Ei bine, când vrei s-o citeşti? mâine?
Hulda privi o ultimă oară plicul. Apoi, după ce-l desfăcu fără multă grabă, scoase o foaie, unde cu un scris frumos erau aşternute cele ce urmează:
Saint-Pierre-Miquelon. 15 martie 1862
Dragă Hulda, Vei afla cu plăcere că ieşirile noastre la pescuit au fost bune şi că le vom termina peste câteva zile. Da. Ne apropiem de sfârşitul campaniei! După ce am lipsit un an întreg, cât de fericit voi fi să mă întorc la Dai şi să-mi regăsesc singura familie ce mi-a rămas pe lume, care este familia ta.
Părţile mele de câştig sunt frumoase. Ne vor sluji pentru a ne întemeia căminul. Fraţii Help, fiii lui Help senior, armatorii noştri din Bergen, au fost vestiţi că Viken se va înapoia probabil între 15 şi 20 mai. Poţi să te aştepţi deci să mă revezi atunci adică cel mult în câteva săptămâni.
Dragă Hulda, sper să te găsesc mai frumoasă ca la plecare şi atât pe tine cât şi pe mama ta, bine sănătoase. De asemenea, să-l găsesc sănătos şi pe curajosul şi cumintele camarad, vărul meu Joel, fratele tău, care nu doreşte decât să ajungă şi fratele meu.
La primirea prezentei transmite-i toată stima cucoanei Hansen, pe care parcă o văd de aici în fotoliul de lemn, lângă vechea sobă din sala cea mare. Spune-i că o iubesc îndoit, întâi pentru că este mama ta, apoi pentru că-mi este mătuşă.
În tot cazul, nu vă obosiţi să veniţi în întâmpinarea mea la Bergen. S-ar putea ca Viken să ajungă mai curând decât v-am scris. Oricum, poţi fi sigură, Hulda, că în douăzeci şi patru de ore după debarcarea mea voi fi la Dai. Dar să nu fii mirată dacă voi sosi mai devreme.
Ne-au scuturat bine furtunile din iarna aceasta, cele mai puternice prin care au trecut până acum marinarii noştri. Din fericire, bancurile de morun ne-au dat peşte din plin. Viken aduce aproape cinci mii de chintale livrabile la Bergen şi care au şi fost vândute prin grija fraţilor Help. În fine, ceea ce trebuie să ştiţi este că am reuşit şi că am un câştig bun, ca părtaş la împărţeală.
De altfel, dacă nu aduc acasă o avere, am impresia că aceasta mă aşteaptă la întoarcerea mea! Da, o avere!… Fără să mai vorbim de fericire! în ce fel?… Aceasta este taina mea, dragă Hulda, şi mă vei ierta că am un secret faţă de tine. E singurul! De altfel, ţi-l voi spune… când?… Ei bine, imediat ce va sosi timpul, înaintea căsătoriei noastre – dacă ea va trebui să întârzie din motive neprevăzute – sau după căsătoria noastră, dacă mă întorc la data anunţată şi dacă în săptămâna ce va urma după sosirea la Dai vei fi soţia mea, cum o doresc atât de mult!
Te îmbrăţişez, dragă Hulda. Te rog să transmiţi salutările mele cucoanei Hansen şi vărului meu Joel. Te sărut încă o dată pe fruntea pe care cununa strălucitoare a mireselor din Telemark va arăta ca un nimb. Încă o dată adio, scumpa mea Hulda, adio!
Logodnicul tău, Ole Kamp.
