CAPITOLUL II

Dai este alcătuit din câteva case, unele de-o parte şi de alta a drumului, care la drept vorbind nu-i decât o potecă, celelalte răspândite pe dealurile din jur. Toate sunt cu faţa întoarsă spre valea îngustă a Vestfjorddal-ului şi au în spate şirul de coline dinspre nord, la poalele cărora curge Maan-ul. Totalitatea acestor construcţii ar forma un «gaard», cum se obişnuieşte în acest ţinut, dacă ar avea un singur proprietar sau un arendaş. Dar aşezarea se bucură dacă nu de numele de orăşel, cel puţin de cel de cătun. O micuţă capelă, clădită în 1855, a cărei absidă are două ferestre înguste cu vitralii, îşi înalţă prin preajmă clopotniţa cu patru pereţi care se arată prin frunzişul copacilor; capela e în întregime de lemn. Ici-colo, deasupra pâraielor care aleargă repezi spre râu, sunt aruncate câteva podeţe cu scândurile bătute în romburi, pline de pietre şi muşchi printre crăpături. Mai în depărtare se aud scârţâind unul sau două joagăre mişcate de şuvoaiele de apă, cu o roată pentru mânuirea ferăstrăului şi o roată care să mişte grinda sau bârna. Foarte aproape unele de altele capela, joagărele, casele, colibele par năpădite de un văl moale de verdeaţă, ce se întinde de la malurile întortocheate ale Maan-ului şi până la vârfurile munţilor înalţi din Telemark, un verde-închis datorită brazilor şi albăstrui acolo unde apar mestecenii, fie singuratici, fie în pilcuri.

Aşa este cătunul Dai, curat şi vesel, cu locuinţele sale pitoreşti zugrăvite pe dinafară, unele în culori palide – verde sau trandafiriu-deschis, altele în culori tari – galben strălucitor sau roşu-aprins. Acoperişurile din scoarţă de mesteacăn, tivite de o iarbă deasă, cosită toamna, sunt toate pline de flori naturale. Priveliştea este minunată şi aparţine celei mai frumoase ţări din lume. Pentru a vă spune tot, Dai se află în Telemark, Telemark-ul în Norvegia, iar Norvegia seamănă cu o Elveţie cu multe mii de fiorduri, unde vuietul oceanului se aude la poalele munţilor.

Telemark-ul este cuprins în partea rotundă a cotului pe care-l face Norvegia între Bergen şi Christiania. Această regiune – aparţinând prefecturii Batsberg – are munţi şi gheţari ca Elveţia, dar nu se asemuieşte cu Elveţia. Are cascade ca America de Nord, dar nu este America. Are privelişti cu căsuţe colorate şi procesiuni ale locuitorilor, în veşminte dintr-o epocă apusă, ca anumite târguri din Olanda, dar nu este Olanda. Telemark-ul e mai mult ca toate la un loc, este Telemark, ţinut poate unic în lume prin frumuseţile sale naturale. Autorul acestei cărţi a avut plăcerea să-l viziteze. El l-a străbătut în brişcă, schimbând la popas caii, atunci când erau de găsit. Călătoria i-a lăsat o impresie de farmec şi de poezie atât de vii încă în amintirea sa, încât ar vrea să le imprime povestirii de faţă.

În epoca în care se întâmplă istoria noastră – în 1862 – Norvegia nu era încă străbătută de calea ferată, care îţi permite să mergi de la Stockholm la Drontheim, prin Christiania. Acum, o imensă reţea de linii de fier brăzdează aceste două ţări scandinave, puţin dispuse să trăiască aceeaşi viaţă. Închis în vagoanele trenului, călătorul, chiar dacă merge mai repede decât cu brişcă, nu vede nimic din originalitatea drumurilor de altădată. El pierde traversarea Suediei meridionale prin curiosul canal Gotha, pe care navele, ridicându-se din ecluză în ecluză, se urcă la trei sute de picioare înălţime. În fine, nu se opreşte nici la cascadele din Trolletann, nici la Drammen, nici la Kongsberg, nici înaintea tuturor minunăţiilor Telemark-ului. În acea vreme, calea ferată era numai în proiect. Vor trebui să treacă vreo douăzeci de ani pentru ca să se poată traversa regatul scandinav de la un litoral la altul – în patruzeci de ore – şi să se poată merge până la Capul Nord, cu bilet dus şi întors pentru Spitzberg.

Dai era pe atunci – şi bine ar fi să fie încă pentru lungă vreme – punctul central care atrăgea pe turiştii străini sau localnici, aceştia din urmă în majoritate studenţi din Christiania. De aici puteau să se îndrepte spre toată regiunea Telemark-ului şi a Hardanger-ului, să urce pe valea Vestfjorddal între lacul Mjos şi lacul Tinn, să meargă la minunatele cataracte din Rjukan. Bineînţeles că nu este decât un singur han în acest cătun, dar e cel mai atrăgător, cel mai tihnit din câte ţi-ai putea dori, şi cel mai mare, pentru că pune la dispoziţia călătorilor patru camere. Într-un cuvânt, este hanul cucoanei Hansen.

Câteva bănci se găsesc în jurul pereţilor săi trandafirii, aşezaţi pe o temelie solidă de granit. Grinzile şi scândurile de brad ale pereţilor au ajuns cu timpul aşa de tari, încât ar ciunti oţelul toporului. Între aceste grinzi, foarte puţin cioplite, puse orizontal unele peste altele, un strat de muşchi amestecat cu lut formează suluri etanşe care împiedică să pătrundă până şi cele mai dese ploi. În camere tavanul învechit este zugrăvit în roşu şi negru, în contrast cu culorile mai deschise ale pereţilor. Într-un colţ din sala mare, soba rotundă e legată printr-un burlan de vatra plitei din bucătărie. Tot aici cutia cu ceas mişcă pe un cadran mare de smalţ arătătoarele sale meşteşugite şi scoate din secundă în secundă un tic-tac sonor, iar lângă vechiul birou cu sculpturi cafenii se află un trepied masiv de culoarea fierului. Pe o poliţă se vede un sfeşnic din lut ars, care, când îl întorci, devine un candelabru cu trei braţe. Cele mai frumoase mobile ale locuinţei împodobesc această sală: masa din rădăcină de mesteacăn cu picioare sculptate, sipetul cu închizătoarele pline de înflorituri, unde sunt păstrate hainele de sărbătoare, marele fotoliu sever ca o strană de biserică, scaunele de lemn în culori vii, vârtelniţa rustică pictată cu mai multe tonuri de verde, în puternic contrast cu fustele roşii ale ţesătoarelor. Apoi, ici şi colo, oala de unt, putineiul, cutia de tutun şi răzătoarea din os sculptat. În fine, deasupra uşii care dă spre bucătărie, pe o poliţă mare se-nşiruie ustensilele de aramă şi cositor, tăvi şi farfurii din faianţă smălţuită, din lemn, mica piatră de ascuţit ieşind pe jumătate din spirala ei lăcuită, păhăruţul vechi de ouă care ar putea servi ca potir; şi ce pereţi nostimi, tapisaţi cu pânză reprezentând subiecte din biblie zugrăvite cu toate culorile, produse de fabrica din Epinal! Cât despre camerele pentru călători, deşi simple, sunt confortabile, cu mobile puţine, dar de o curăţenie îmbietoare, cu perdele de un verde proaspăt, care atârnă din dreptul acoperişului cu gazon, cu patul mare cu cearşafuri albe, făcute dintr-o ţesătură curată de in, akloede, şi tencuiala pe care se găsesc scrise în culoare galbenă pe fond roşu versete din Vechiul Testament.

Nu trebuie uitat că pardoseala sălii mari, ca şi cea a camerelor de la parter şi primul etaj, e presărată cu ramuri de mesteacăn, brad şi ienupăr ale căror frunze umplu casa cu parfumul lor înviorător.

S-ar putea oare imagina un refugiu mai fermecător în Italia sau unul mai ospitalier în Spania? Nu! Şi valul de turişti englezi încă n-a făcut să se scumpească preţurile ca în Elveţia; cel puţin la acea dată. La Dai punga călătorului nu se uşurează de lire sterline sau de monezi de aur, ci de species care valorează ceva mai mult de cinci franci, cu mărunţişul lor marca, în valoare de un franc, şi skillingul de aramă, care nu trebuie confundat cu un shilling englez, căci nu valorează decât cinci bănuţi. Turistul nu se serveşte la Telemark nici măcar de vreo pretenţioasă bancnotă. Există o hârtie de o species care este albă, aceea de cinci albastră, aceea de zece galbenă, aceea de cincizeci verde şi aceea de o sută roşie. Două hârtii în plus şi s-ar completa toate culorile curcubeului!

Apoi nu e puţin lucru că în această casă ospitalieră masa este foarte bună, cum nu se întâmplă în cele mai multe hanuri din regiune. În adevăr, Telemark-ul justifică pe deplin porecla de «Ţară a laptelui prins». Prin văile din Tiness, Listhiis, Tinoset şi multe altele, nu găseşti pâine sau, dacă o găseşti, mai bine te lipseşti de ea. Nu e nimic altceva decât un pesmet de ovăz, flatbrod, uscat, negricios, tare ca piatra, sau cel mult o plăcintă dintr-un aluat din substanţa moale a scoarţei de mesteacăn, amestecată cu licheni sau paie tocate. Rar găseşti ouă, şi asta doar dacă găinile au ouat cu opt zile înainte. Dar e din belşug o bere proastă, lapte prins dulce sau acru şi câteodată puţină cafea, dar atât de groasă că seamănă mai mult cu nişte funingine distilată decât cu un produs din Moka, Bourbon sau Rio-Nunez.

Din contră, la cucoana Hansen pivniţa şi cămara sunt bine înzestrate. Ce le trebuie mai mult unor turişti, chiar dintre cei mai pretenţioşi? Somon prăjit, sărat sau afumat, hores, somn de apă dulce, peşte din apele care străbat Telemark-ul, păsări nici prea grase, nici prea slabe, ouă cu tot felul de sosuri, pesmeţi fini de secară şi orez, fructe, mai ales fragi, pâine neagră, dar foarte bună, bere şi vin vechi din Saint-Julien, care răspândeşte în cele mai depărtate ţări renumele podgoriilor franceze.

Tot aşa de renumit a ajuns şi hanul din Dai în toate ţările din nordul Europei.

Acest lucru se poate vedea, de altfel, răsfoind foile galbene ale unui registru în care călătorii semnează laude meritate la adresa cucoanei Hansen. Cei mai mulţi sunt suedezi şi norvegieni, veniţi din toate părţile Scandinaviei.

Dar şi englezii sosesc în număr mare; unul din ei, care aşteptase o oră ca să se risipească negurile de pe vârful muntelui Gousta, a scris într-un adevărat spirit britanic pe una din aceste pagini: Patientia omnia vincit1.

Poposesc aici câteodată şi francezi dintre care un turist, pe care e mai bine să nu-l numim, şi-a permis să scrie: Nu putem fi decât mulţumiţi de primirea care ni s-a făcut în acest han!

Puţin interesează, la urma urmei, greşeala de ortografie! Dacă fraza este mai mult recunoscătoare decât corectă, nu e mai puţin călduros omagiul adus cucoanei Hansen şi fiicei sale, fermecătoarea Hulda din Vestfjorddal.