CAPITOLUL XX.

Da! Era Ole Kamp, care supravieţuise ca prin minune naufragiului lui Viken. Şi dacă Telegraf nu-l adusese înapoi în Europa, era pentru că el nu se mai afla atunci prin regiunile vizitate de canonieră.

Şi dacă nu se mai afla acolo, înseamnă că la acea epocă era în drum spre Christiania, pe nava care-l repatria.

Iată ceea ce povestea Sylvius Hog. Iată ceea ce repeta tuturor, care voiau să-l asculte. Şi toţi îl ascultau, puteţi fi siguri! Iată ceea ce povestea cu glas triumfător. Şi cei ce auzeau o spuneau mai departe la alţii care n-aveau norocul să fie lângă el. Şi astfel, aceste ştiri se transmiteau din grup în grup până la lumea de afară, înghesuită în curte şi în străzile învecinate.

În câteva clipe, toată Christiania era la curent că tânărul naufragiat de pe Viken se întorsese şi în acelaşi timp că a câştigat marele loz al loteriei Şcolilor.

Şi era bine că Sylvius Hog fu acela care povestea această întâmplare. Ole n-ar fi putut să o facă, căci Joel îl strângea în braţe să-l înăbuşe, în timp ce Hulda îşi venea în simţiri.

— Hulda… dragă Hulda!… zicea Ole. Da… eu… logodnicul tău… şi în curând bărbatul tău…!

— Începând de mâine, copiii mei, de mâine! exclamă Sylvius Hog. Vom pleca în seara aceasta la Dai. Şi ceea ce până acum nu s-a mai pomenit, se va vedea mâine: un profesor de Drept, un deputat al Storthing-ului jucând la o nuntă, ca cel mai voinic flăcău din Telemark!

Dar cum aflase Sylvius Hog întâmplarea cu Ole Kamp? Foarte simplu, din ultima scrisoare pe care Marina i-o trimisese la Dai. În adevăr această scrisoare – ultima pe care o primise şi de care nu vorbise nimănui – conţinea o a doua, datată din Christiansand. Această a doua scrisoare îi anunţase următoarele: bricul danez Genius, căpitan Kroman, acostase la Christiansand, având la bord pe supravieţuitorii de pe Viken, între alţii şi pe tânărul marinar Ole Kamp. După trei zile acesta sosea la Christiania.

Scrisoarea Marinei adăuga că aceşti naufragiaţi suferiseră atât de mult, încât mai erau încă foarte slăbiţi.

Iată de ce Sylvius Hog nu voise să-i spună nimic Huldei despre întoarcerea logodnicului ei. De asemenea, în răspunsul său, ceruse să se păstreze cea mai mare taină a revenirii naufragiatului, secret care a fost ţinut riguros faţă de public.

Este uşor de explicat de ce Telegraf nu descoperise nici o epavă şi nici un supravieţuitor de pe Viken.

În timpul unei puternice furtuni, Viken, pe jumătate distrus, a fost obligat să o ia spre nord-vest, pe când se găsea la două sute de mile sud de Islanda. În timpul nopţii între 3 şi 4 mai – noapte bântuită de o mare furtună – se ciocni de un enorm aisberg în derivă, care venea din mările Groenlandei. Ciocnirea fu teribilă, atât de puternică încât după cinci minute Viken se scufundă perpendicular.

În acel moment Ole scrisese documentul ştiut. El aşternea pe acel bilet de loterie un ultim rămas bun pentru logodnica sa; apoi îl aruncase în mare după ce-l închisese într-o sticlă.

Cei mai mulţi oameni ai echipajului de pe Viken, inclusiv căpitanul, pieriseră în momentul ciocnirii. Singuri Ole Kamp şi patru dintre camarazii săi putură să sară pe o sfărâmătură de aisberg, în momentul când Viken era înghiţit de valuri. Dar moartea lor n-ar fi fost decât amânată, dacă îngrozitoarea furtună n-ar fi împins banchiza de gheaţă spre nord-vest. După două zile, istoviţi, morţi de foame, cei cinci supravieţuitori ai naufragiului erau aruncaţi şi lăsaţi în voia soartei în sudul Groenlandei, pe o coastă pustie.

Dacă n-ar fi fost salvaţi după câteva zile, ar fi pierit cu toţii.

Cum ar fi avut ei puterea să ajungă până la locurile de pescuit sau până la aşezările daneze ale golfului Baffin, care se aflau pe cealaltă coastă a insulei?

Tocmai atunci, bricul Genius, care fusese abătut de furtună din drumul său, trecu în dreptul acestui ţărm. Naufragiaţii îi făcură semnale desperate, şi astfel fură aduşi pe vas.

Erau salvaţi.

Totuşi Genius, având în faţă vânturi potrivnice, a suferit mari întârzieri în traversarea relativ scurtă dintre Groenlanda şi Norvegia. Aceasta explică şi de ce a ajuns la Christiansand abia la 12 iulie şi la Christiania în dimineaţa zilei de 15.

Aceasta fu şi ziua în care Sylvius Hog urcase pe nava ce se afla în port. Acolo găsise un Ole încă destul de slăbit. Îi povesti tot ce se întâmplase de la ultima lui scrisoare trimisă din Saint-Pierre MiqueIon… Apoi îl aduse la el acasă, după ce rugase echipajul de pe Genius să păstreze taina asupra salvării, timp de câteva ore. Restul se ştie.

Hotărâseră atunci că Ole Kamp va veni să asiste la tragerea loteriei. Va avea el putere?

Da! Puterea nu-i va lipsi, pentru că Hulda va fi acolo! Dar mai avea vreun interes să fie de faţă la această tragere? Da! De o sută de ori da! Era în interesul lui şi al logodnicei sale.

În adevăr, Sylvius Hog reuşise să recapete biletul de la Sandgoist. El îl răscumpărase la preţul pe care cămătarul din Drammen îl plătise cucoanei Hansen. Şi Sandgoist a fost foarte fericit să scape de el, acum când nu mai avea cine să-l cumpere.

«Dragul meu Ole, îi spusese Sylvius Hog predându-i biletul, nu era vorba de o şansă de câştig, de altfel puţin posibilă, pe care am vrut s-o înapoiez Huldei, ci de ultimul rămas bun pe care i l-ai trimis când ai crezut că vei muri!»

Ei bine! Trebuie să fim de acord că profesorul Sylvius Hog fusese bine inspirat, mult mai bine decât Sandgoist care se dădu cu capul de perete când află rezultatul tragerii.

Acum se găseau în casa de la Dai o sută de mii de mărci. Da! O sută de mii de mărci din care nu lipsea niciuna, căci Sylvius Hog n-a vrut niciodată să primească înapoi suma pe care o plătise pentru răscumpărarea biletului lui Ole Kamp.

Însemna zestrea, pe care era foarte bucuros s-o ofere în ziua nunţii micii sale Hulda!

Poate se va părea curios că numărul 9672, care atrăsese atât de mult atenţia publicului, a fost tocmai cel care a câştigat marele premiu. Da, recunoaştem că este curios, dar nu imposibil şi, în tot cazul, acesta-i adevărul.

Sylvius Hog, Ole, Joel şi Hulda părăsiră Christiania chiar în seara zilei de 15. întoarcerea se făcu prin Bamble, căci trebuia să i se predea Siegfridei valoarea lozului ce-l câştigase. Trecând din nou prin faţa bisericuţei din Hitterdal, Hulda îşi reaminti gândurile triste care o cuprinseseră cu două zile înainte; dar prezenţa lui Ole o readuse repede la realitatea fericită.

Pe sfântul Olaf! Ce frumoasă era Hulda sub coroniţa strălucitoare, când, după patru zile, ieşea din micuţa capelă din Dai, la braţul soţului ei, Ole Kamp! Şi apoi, ce serbare, căreia i se duse vestea până şi în cele mai îndepărtate aşezări din Telemark! Şi ce bucurie pe toţi: Siegfrid, tatăl ei, fermierul Helmboe, viitorul ei bărbat Joel şi chiar şi cucoana Hansen, pe care n-o mai obseda spectrul lui Sandgoist.

Poate ne vom pune întrebarea dacă toţi aceşti prieteni, toţi aceşti oaspeţi – fraţii Help, fiii lui Help senior, şi atâţia alţii – veniseră să asiste la fericirea tinerei perechi sau să vadă cum juca Sylvius Hog, profesor de Drept şi deputat în Storthing? E o întrebare. în tot cazul, el dansă cu multă demnitate şi, după ce deschise balul cu scumpa lui Hulda, îl închise cu fermecătoarea Siegfrid.

A doua zi, salutat cu urale de toată valea Vestfjorddal-ului, plecă nu fără să promită solemn să revină pentru nunta lui Joel, care fu celebrată câteva săptămâni mai târziu, spre marea fericire a însurăţeilor. De data aceasta profesorul deschise balul cu fermecătoarea Siegfrid şi îl închise cu scumpa lui Hulda.

De atunci Sylvius Hog n-a mai dansat.

Câtă fericire era acum în această casă din Dai, care fusese atât de greu încercată! Fără îndoială că era opera lui Sylvius Hog, dar profesorul se împotrivea repetând: «Tot eu sunt acela care mai datorez ceva copiilor cucoanei Hansen!»

Cât despre faimosul bilet, îi fu înapoiat lui Ole Kamp, după tragerea câştigurilor.

Acum stă la loc de cinste, într-o ramă mică de lemn, în marea sală a hanului din Dai. Dar ceea ce se poate vedea nu este faţa lozului unde se află tipărit faimosul număr 9672, ci ultimul rămas bun de pe spatele biletului, pe care naufragiatul Ole Kamp îi adresase logodnicei sale Hulda Hansen.