CAPITOLUL XIX.

Ce de lume era în marea sală a Universităţii din Christiania unde avea să aibă loc tragerea – şi chiar prin curte, căci în marea sală nu puteau să intre atâţia oameni, şi chiar pe străzile vecine, deoarece curtea era prea mică pentru această masă de oameni!

În această duminică de 15 iulie, nu mai puteai recunoaşte pe calmii norvegieni acum atât de agitaţi. Starea lor de surescitare era pricinuită de tragere sau se datora arşiţei acestei zile de vară? Poate că interesul şi căldura contribuiau amândouă. În orice caz, ei nu s-ar fi putut răcori azi cu siropul de fructe, cu acest multers care se consumă în cantităţi atât de mari în Scandinavia.

Tragerea trebuia să înceapă la ora trei fix. Erau o sută de câştiguri, împărţite în trei categorii: 1) nouăzeci de câştiguri de la o sută până la o mie de mărci, în valoare totală de patruzeci şi cinci de mii de mărci; 2) nouă câştiguri de la o mie până la nouă mii de mărci, şi ele în valoare de patruzeci şi cinci de mii de mărci; 3) un câştig de o sută de mii de mărci.

Contrar celor ce se obişnuiesc în astfel de loterii, marea surpriză era rezervată la urmă. Nu primului număr ieşit i se atribuia marele câştig, ci ultimului, adică celui de al sutelea număr. De aici urma o serie de stări sufleteşti, de emoţii, de bătăi de inimă care se înmulţeau din ce în ce mai mult. Era de la sine înţeles că orice număr ieşit câştigător o dată nu putea să mai câştige a doua oară şi se anula după ce ieşea din urnă.

Toate acestea publicul le ştia. Nu mai era de aşteptat decât ora fixată. Dar pentru a-şi trece timpul lung până atunci, lumea discuta, şi de cele mai multe ori se vorbea despre situaţia tristă a Huldei Hansen. În adevăr, dacă ar mai fi posedat biletul, fiecare i-ar fi dorit să câştige – bineînţeles după ce ar fi câştigat el!

Între timp, câteva persoane aflaseră de telegrama publicată de Morgen-Blad. Ei o comunicară vecinilor. Toată lumea află că cercetările canonierei n-au reuşit. Astfel trebuia să se renunţe la găsirea oricărei urme a lui Viken. Nici un membru al echipajului n-a supravieţuit naufragiului! Hulda nu-şi va revedea niciodată logodnicul!

Un incident veni să schimbe această discuţie. Se răspândi zvonul că Sandgoist se decisese să părăsească Drammen şi câţiva pretinseră că-l văzuseră pe străzile din Christiania. Va risca oare să vină în sală? Dacă va face asta, mârşavul, va trebui să se aştepte la o dezlănţuire teribilă împotriva sa. El să asiste la tragerea loteriei!… Dar era atât de necrezut încât nici nu părea posibil. În definitiv, nu era altceva decât o falsă alarmă.

Pe la ora două şi un sfert se iscă un freamăt în mulţime. Profesorul Sylvius Hog ajunse la Universitate. Se ştia cum luase parte la frământările Huldei şi ale lui Joel şi cum, după ce fusese salvat de copiii cucoanei Hansen, căuta să-şi plătească datoria de recunoştinţă. Imediat i se făcu loc. Un murmur de simpatie, căruia Sylvius Hog îi răspunse cu înclinări ale capului, trecu prin asistenţă şi se transformă apoi în aclamaţii.

Dar profesorul nu era singur. Când cei mai aproape de el se traseră înapoi să-i facă loc, se văzu că era cu o fată la braţ, în timp ce un tânăr îi urma pe amândoi. Un tânăr şi o fată! Fu ca o zguduire electrică. Acelaşi gând se aprinse în toate aceste capete, ca o scânteie în tot atâtea acumulatoare.

— Hulda, Hulda Hansen…!

Acesta fu numele pe care toţi îl rosteau.

Da! Era Hulda, atât de emoţionată că nu se putea ţine pe picioare. Ar fi căzut dacă nu era sprijinită de braţul lui Sylvius Hog. Dar profesorul o ţinea bine pe eroina acestei manifestări, de la care lipsea Ole Kamp! Cât de mult ar fi dorit să fi rămas în mica ei cameră din Dai! Cum simţea nevoia să fugă de această mulţime curioasă, oricât de simpatică ar fi fost! Dar Sylvius Hog a vrut ca ea să vină, şi a venit.

— Faceţi loc! Faceţi loc! se striga din toate părţile.

Şi lumea se dădea la o parte înaintea lui Sylvius Hog, a Huldei şi a lui Joel. Câte braţe nu se întinseră pentru a le strânge mâinile! Câte cuvinte calde şi primitoare nu fură rostite la trecerea lor. Iar Sylvius Hog încuraja toate aceste manifestări!

— Da, este dânsa, prieteni!… E mica mea Hulda pe care am adus-o din Dai, zise el.

Apoi, arătând spre Joel:

— Şi el este Joel, curajosul ei frate! Şi adăugă:

— Dar, mai ales, vă rog să nu-i striviţi!

Şi în timp ce mâinile lui Joel răspundeau la toate aceste semne de simpatie, acele ale profesorului, mai puţin viguroase, erau zdrobite de atâtea strângeri. În acelaşi timp ochii îi străluceau, căci lacrimi de emoţie i se adunaseră sub pleoape. Dar – fenomen demn de atenţie doctorilor de ochi – aceste lacrimi erau luminoase.

Le trebui un sfert de oră pentru a traversa curtea Universităţii şi a ajunge în marea sală, până la scaunele ce fuseseră rezervate pentru profesor. În fine făcându-şi loc cu oarecare greutate, Sylvius Hog se aşeză între Hulda şi Joel.

La ora două şi jumătate, o uşă se deschise în spatele estradei din fundul sălii. Preşedintele apăru, demn, serios, având un aer dominator şi ţinând capul sus, ca oricare om chemat să prezideze. Doi asesori, nu mai puţin gravi, îl urmau. Apoi se văzură intrând şase fetiţe cu panglici şi flori, toate blonde şi cu ochi albaştri, cu mâinile trandafirii, în care se puteau recunoaşte imediat acele mâini ale neprihănirii, făcute pentru tragerea numărului din urnă.

Această intrare fu salutată de o rumoare a sălii, care arăta mai întâi plăcerea la vederea directorilor loteriei din Christiania, apoi nerăbdarea pe care o stârniseră fiindcă nu apăruseră mai devreme pe estradă. Erau şase fetiţe, deoarece existau şase urne puse pe o masă şi din care trebuiau să se tragă cele şase numere pentru fiecare câştig.

Cele şase urne conţineau fiecare zece numere 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 0, reprezentând unităţile, zecile, sutele, miile, zecile de mii şi sutele de mii ale unui milion. Dacă nu exista a şaptea urnă pentru a forma milioanele, e că, după felul în care se desfăşura această tragere, era stabilit că, dacă ieşeau deodată cele şase zerouri, ele reprezentau numărul de un milion – ceea ce făcea ca toate biletele vândute să aibă şansa de câştig.

Totodată se hotărâse ca numerele să fie scoase succesiv din urne, începând cu aceea care se găsea la stânga publicului. Numărul câştigător se va forma astfel sub ochii spectatorilor, mai întâi cu cifra de la coloana sutelor de mii, apoi a zecilor de mii şi aşa mai departe, până la coloana unităţilor. Graţie acestei reguli, se poate închipui cu ce emoţie va vedea fiecare crescându-i şansele, după ieşirea fiecărui număr.

La ora trei fix, preşedintele făcu semn cu mâna şi declară şedinţa deschisă. Această declaraţie fu primită cu un murmur îndelungat, după care se făcu puţină linişte.

Preşedintele se sculă. Foarte emoţionat, pronunţă micul discurs obişnuit, în care părea că regretă că nu este câte un mare premiu pentru fiecare număr. Apoi ordonă să se tragă numerele la prima serie. Ea era compusă, cum se ştie, din nouăzeci de câştiguri, ceea ce cerea o bună bucată de timp.

Cele şase fetiţe începură deci să lucreze cu mişcări automate, fără ca nerăbdarea publicului să fie pusă la încercare. E drept că importanţa câştigurilor crescând cu fiecare tragere, creştea şi emoţia şi nimeni nu se gândea să părăsească locul, nici măcar cei cărora le ieşise de acuma numărul cu un câştig.

Această serie ţinuse o oră, fără să se fi produs vreun incident. Ceea ce se putuse însă observa era că numărul 9672 încă nu ieşise, ceea ce nu-i lua putinţa să mai câştige marele premiu de o sută de mii de mărci.

— Iată un semn bun pentru Sandgoist! zise un vecin profesorului.

— Totuşi, ar fi de mirare ca să câştige lozul cel mare! răspunse un altul, cu toate că are acel număr faimos!

— În adevăr, faimos! răspunse Sylvius Hog. Dar nu mă întrebaţi de ce!… Aş fi în stare să vă spun!

Apoi începu tragerea pentru a doua serie, care se compunea din nouă câştiguri.

Devenea din ce în ce mai palpitant, căci al nouăzeci şi unulea câştig era de o mie de mărci, al nouăzeci şi doilea de două mii de mărci şi aşa mai departe până la al nouăzeci şi nouălea, care era de nouă mii de mărci. A treia serie, nu s-a uitat, se compunea numai din lozul cel mare.

Numărul 72521 câştigă cinci mii de mărci. El aparţinea unui brav marinar din port, care fu aclamat de toată asistenţa şi care suportă cu demnitate aceste urale.

Un alt număr, 823752, câştigă şase mii de mărci. Şi cât de mare fu bucuria lui Sylvius Hog când Joel îi spuse că el aparţinea fermecătoarei Siegfrid din Bamble!

Deodată se produse un incident şi tot publicul trecu printr-o emoţie care-l făcu să murmure. Pe când se extrăgea al nouăzeci şi şaptelea câştig – acela de şapte mii de mărci, s-a crezut un moment că Sandgoist va fi alesul soartei pentru acest premiu.

În adevăr, numărului ieşit, 9627, nu-i mai trebuia decât patruzeci şi cinci de puncte ca să fie acela al lui Ole Kamp!

În următoarele două trageri ieşiră numere foarte îndepărtate: 775 şi 76287. A doua serie a tragerii se terminase. Nu mai rămânea de tras decât ultimul loz de o sută de mii de mărci.

Agitaţia spectatorilor era teribilă, şi ar fi foarte greu să se descrie gradul la care ajunsese.

La început a fost un murmur lung care se întinse din marea sală până în curte şi de aici până în stradă. Trecuseră câteva minute fără ca el să fi încetat. Cu toate acestea se stinse încetul cu încetul şi-i urmă o tăcere mormântală. S-ar fi spus că întreaga asistenţă încremenise. Era în această linişte un fel de stupoare – fie-ne permisă această comparaţie – una din acele uimiri pe care lumea o resimte în momentul când apare un condamnat la locul execuţiei. Dar de data aceasta, incriminatul,încă necunoscut, nu era condamnat decât să câştige o sută de mii de mărci şi nu să-şi piardă capul, decât numai de bucurie.

Joel, cu braţele încrucişate, privea în gol, fiind cel mai puţin emoţionat din toată această mulţime. Hulda, şezând, se-nchisese în sine şi nu se gândea decât la sărmanul ei Ole! Îl căuta instinctiv cu privirea, ca şi cum ar fi trebuit să apară în ultimul moment!

Sylvius Hog, dânsul… Dar mai bine să renunţăm a descrie starea în care se afla Sylvius Hog.

— Tragerea câştigului de o sută de mii de mărci! zise preşedintele. Ce voce! Părea că vine din măruntaiele acestui personaj solemn.

Aceasta se datora faptului că avea mai multe bilete care încă nu ieşiseră şi care puteau astfel candida la lozul cel mare. Prima fetiţă trase un număr din urna din stânga şi îl arătă asistenţei.

— Zero, zise preşedintele.

Acest zero nu făcu o impresie prea mare. Aproape spuneai că era aşteptat să apară.

— Zero, anunţă preşedintele, proclamând cifra extrasă de a doua fetiţă.

Două zerouri! Se vedea că şansele creşteau în mod vădit pentru toate numerele aflate între unu şi nouă mii nouă sute nouăzeci şi nouă. Şi biletul lui Ole Kamp, să nu se uite, avea numărul 9672.

Lucru curios, Sylvius Hog începu să se agite pe scaun ea şi cum ar fi fost luat de valuri.

— Nouă, zise preşedintele, anunţând cifra pe care o extrase fetiţa din urna a treia.

«Nouă» era prima cifră a biletului lui Ole Kamp!

— Şase, zise preşedintele.

Şi în adevăr, a patra fetiţă prezenta un «şase» spre toţi ochii care se aţinteau asupra ei, ca tot atâtea revolvere încărcate, ceea ce o cam sperie.

Şansele de câştig erau acum de unu la o sută, pentru toate numerele cuprinse între unu şi nouăzeci şi nouă.

Oare biletul lui Ole Kamp va face să intre în buzunarul ticălosului Sandgoist suma de o sută de mii de mărci? în adevăr, asta ar fi fost prea de tot!

A cincea fetiţă băgă mâna în urnă şi trase a cincea cifră.

— Şapte, strigă preşedintele cu o voce atât de sugrumată, că de-abia fu auzită în primele rânduri.

Dar, dacă nu se auzea vocea, cifra în schimb se vedea. În acest moment cele cinci fetiţe arătau următorul rezultat publicului: 00967 Numărul câştigător se găsea precis între 9670 şi 9679. Biletul lui Ole avea acum o şansă de unu la zece.

Uimirea ajunsese la culme.

Sylvius Hog, în picioare, prinsese mâna Huldei Hansen. Toate privirile se îndreptară către sărmana fată. Sacrificând ultima amintire a logodnicului ei, sacrificase oare şi norocul pe care Ole Kamp îl visase pentru ea şi pentru el?

A şasea fetiţă introduse mâna în urnă cu oarecare greutate. Mititica tremura! în fine, numărul apăru.

— Doi! exclamă preşedintele.

Şi se prăbuşi pe scaunul său, sufocat de emoţie.

— Nouă mii şase sute şaptezeci şi doi, proclamă unul din asesori, cu o voce răsunătoare.

Era numărul biletului lui Ole Kamp, acum în posesiunea lui Sandgoist! Toată lumea ştia acest lucru şi felul cum cămătarul îl dobândise.

Se făcu o linişte profundă, în loc de uralele de care ar fi răsuna întreaga sală a Universităţii, dacă biletul s-ar fi găsit în mâinile Hulde Hansen.

Şi acum, nemernicul de Sandgoist va apare oare, cu biletul în mână pentru a încasa premiul?

— Numărul nouă mii şase sute şaptezeci şi doi câştigă premiu de o sută de mii de mărci!… repetă asesorul. Cine îl reclamă?

Apoi leşină…

— Eu!

Oare cămătarul din Drammen aruncase acum acest cuvânt?

Nu! Era un tânăr, un tânăr palid la faţă, purtând în toată fiinţa lui urmele unor lungi suferinţe, dar viu, viu!

La auzul acestei voci, Hulda se sculă, scoase un ţipăt auzit de toţi, apoi leşină…

Dar tânărul reuşi să dea la o parte lumea şi el fu acela care o primi în braţe pe fata fără cunoştinţă… Era Ole Kamp!