CAPITOLUL II.

Puntea nu era decât un imens şantier ce aparţinea unei armate de lucrători. Nu mă puteam crede la bordul unei nave. Mai multe mii de oameni, muncitori, membri ai echipajului, mecanici, ofiţeri, manevranţi ciudaţi se intersectau, se înghesuiau fără să se jeneze unul pe altul, atât pe punte, cât şi pe la maşini, pe catarge şi pe scheletul velaturii, toţi într-un amestec de nedescris.

Aici, macaralele enorme ridicau blocuri imense de fontă. Mai încolo, bârnele grele erau înălţate cu trolii puse în mişcare de vapori. Deasupra sălii maşinilor, se balansa un cilindru de fier, adevărat trunchi de metal. Mai în faţă, vergile urcau în geamătul catargelor lungi. Mai în spate,se ridica un eşafodaj care ascundea, fără îndoială, un edificiu aflat în construcţie. Se însăila, se ajusta, se lucra cheresteaua, se ungeau dispozitivele mecanice, se peria, în mijlocul unei dezordini de nedescris.

Bagajele mele fuseseră transbordate. Am cerut să-l văd pe căpitanul Anderson. Comandantul nu sosise încă. Unul dintre stewarzi se îngriji de instalarea mea şi-mi transportă coletele în cabinele din spate.

— Prietene, i-am zis, plecarea vasului Great-Eastern era anunţată pentru 20 martie, dar e imposibil ca pregătirile să se termine în douăzeci şi patru de ore. Ştiţi cam pe când vom pleca din Liverpool?

În această privinţă, stewardul nu ştia mai multe decât mine. Mă lăsă singur. M-am hotărât atunci să vizitez toate colţişoarele acelui furnicar imens şi mi-am început plimbarea aşa cum ar fi făcut un turist într-un oraş necunoscut. Un glod negru, aşa cum se întâlneşte pe pavajul din oraşele englezeşti, acoperea şi puntea steamerului. Două şanţuri infecte şerpuiau încoace şi încolo. Te credeai într-unul dintre cele mai murdare pasaje din strada Upper-Thames, de lângă podul Londrei. Mergeam razant cu acele construcţii din spatele navei. între acestea şi bastingaje, de fiecare parte, se distingeau două străzi largi sau, mai curând, două bulevarde acoperite de o mulţime compactă. Am ajuns astfel chiar în centrul navei, între tambururile unite de un sistem dublu de pasarele.

Acolo se deschidea spaţiul destinat să conţină organele maşinii ce punea în mişcare roţile. Am privit acea minune. Vreo cincizeci de muncitori erau repartizaţi pe pasarelele metalice ale construcţiei din fontă, unii agăţaţi de lungile pistoane înclinate sub cele mai diverse unghiuri, alţii suspendaţi de biele, câţiva reglând piesa numită excentric, alţii înşurubând cu ajutorul unor chei imense cuzineţii lagărelor. Trunchiul de metal care cobora încet prin tambuchi era un nou arbore cotit destinat să transmită roţilor mişcările bielelor. Din acel infern venea un zgomot continuu, format din sunete ascuţite şi discordante.

După ce am aruncat o privire rapidă asupra lucrărilor de pregătire, mi-am reluat plimbarea şi am ajuns pe puntea din faţă. Acolo tapiţerii tocmai terminaseră de decorat o încăpere destul de vastă, cunoscută sub denumirea de smoking-room, cameră pentru fumat, o adevărata cafenea a oraşului plutitor, luminată de paisprezece ferestre, cu plafonul alb şi auriu şi cu lambriuri din panouri din lemn de lămâi. Apoi, după ce am traversat un fel de zonă triunghiulară ce constituia partea din faţă a punţii, am ajuns la etrava care cobora până la suprafaţa apei.

Din acel punct extrem, am zărit, când m-am întors, printr-o spărtură în ceaţă, partea din spate a lui Great-Eastern aflată la o distanţă de mai mult de doi hectometri. Nu se puteau folosi decât asemenea unităţi de măsură pentru a descrie colosul.

Am revenit pe bulevardul de la tribord, trecând printre clădiri şi pavilioane, evitând şocul scripeţilor care se balansau prin aer şi loviturile de bici ale frânghiilor pe care briza le mişca încolo şi încoace, ferindu-mă ba de izbiturile unei macarale, ba de zgura inflamata aruncată de vreo forjă ca pe un buchet de artificii. Abia zăream vârfurile catargelor înalte de două sute de picioare, ce se pierdeau în ceaţa cu care îşi amestecau fumul negru tenderele de serviciu şi navele care alimentau gigantul cu cărbuni. După ce am depăşit tambuchiul maşinăriei cu roţi, am remarcat un „mic hotel” care se ridica în stânga mea, apoi lunga faţadă laterală a unui palat aflat deasupra unei terase ale cărei balustrade erau curăţate. în sfârşit, am ajuns în partea din spate a steam-ship-uhu, în locul unde se ridica eşafodajul pe care l-am mai pomenit. Acolo, între ultima încăpere şi vastul panou cu zăbrele deasupra căruia se aflau cele patru roţi ale cârmei, mecanicii terminau de instalat o maşină cu aburi. Aceasta se compunea din doi cilindri orizontali şi prezenta un sistem de piuioane, leviere, întrerupătoare, care mi se păru foarte complicat.

Nu i-am înţeles destinaţia de la început, dar am avut impresia că şi acolo, ca peste tot de altfel, pregătirile erau departe de a se termina.

Dar cărui fapt se datorau întârzierile acelea, pentru ce erau necesare atâtea noi aranjamente la bordul lui Great-Eastern, o navă relativ nouă? Ar trebui spus în câteva cuvinte.

După vreo douăzeci de traversări între Anglia şi America, a urmat una marcata de accidente foarte grave, iar exploatarea vasului a fost abandonată pentru un timp. Imensul vas, folosit pentru transportul pasagerilor, nu mai părea bun de ceva şi se văzu dat la rebut, datorită spaimei pe care le-o insufla călătorilor. Când primele tentative de a pune cablul telegrafic pe platoul submarin atlantic au eşuat, incident datorat în parte navelor ce-l transportau, inginerii s-au gândit la Great-Eastern. Doar el putea să înmagazineze la bord cele trei mii patru sute de kilometri de fir metalic, având o greutate de patru mii cinci sute de tone. Doar el putea, datorită indiferenţei pe care o manifesta faţă de mare, să deruleze, spre a fi scufundat, imensul cablu. Dar pentru a prinde firul înfăşurat pe tambur de flancurile vaporului erau necesare amenajări speciale. Au trebuit eliminate două cazane din cele şase şi un coş din cele trei ce aparţineau maşinilor pentru elice. în locul lor s-au instalat recipiente mari pentru a deplasa cablul pe care o pânza de apa îl. proteja de alterările cauzate de aer. Firul trecea astfel din acele lacuri plutitoare direct în mare, fără a mai suporta contactul cu straturile atmosferice.

Operaţiunea de punere a cablului s-a încheiat cu succes, şi, după ce rezultatul dorit a fost obţinut, Great-Eastem a revenit la starea sa de vas abandonat. A intervenit însă Expoziţia Universală din 1867. O societate franceza, numită Societatea Celor Speriaţi de Great-Eastem, cu răspundere limitata, luă naştere, având un capital de două milioane de franci, cu intenţia de a întrebuinţa nava uriaşă pentru transportul vizitatorilor transoceanici. De unde reapăru necesitatea de a pregăti steamerul pentru această destinaţie, necesitatea de a acoperi recipientele şi a reinstala cazanele, de a mări saloanele unde trebuiau să locuiască atâtea mii de călători şi de a construi încăperile folosite ca săli de masă suplimentare. Trebuiau amenajate şi trei mii de paturi în flancurile acelei coci uriaşe.

Great-Eastern fu închiriat pentru două luni, la preţul de douăzeci şi cinci de mii de franci. Două contracte au fost făcute cu firma G. Forrester and C&. din Liverpool. Primul, în valoare de cinci sute treizeci şi opt de mii şapte sute cincizeci de franci, pentru instalarea unor noi cazane care să pună în mişcare elicea. Al doilea, în valoare de şase sute şaizeci şi două de mii cinci sute de franci, pentru reparaţia generala a navei.

Înainte de a întreprinde aceste ultime lucrări, The Board ot'Trade a cerut ca nava să fie urcată pe un grătar pentru a i se verifica foarte riguros coca. În cursul acestei operaţiuni foarte costisitoare, s-a reparat o fisură lungă la partea exterioară, lucru care a înghiţit o grămada de bani. Apoi s-a trecut la instalarea noilor cazane. A trebuit schimbat şi arborele motor al roţilor, care fusese deformat în cursul ultimei călătorii. Acest arbore, îndoit chiar în mijlocul său pentru a primi biela pompelor, a fost înlocuit cu un altul dotat cu doua excentrice, ceea ce asigura rezistenţa acestei piese foarte importante pe care se exercita întregul efort. în sfârşit, pentru prima oară, cârma urma să fie acţionată cu aburi.

Acestei delicate manevre îi destinau mecanicii maşina pe care o ajustau în partea din spate a navei.

Timonierul, aflat pe pasarela din centru, între aparatele de semnalizare ale roţilor şi elicei, avea sub ochi un cadran prevăzut cu un ac mobil, care îi dădea în orice clipă poziţia barei cârmei. Pentru a o modifica, el se mulţumea să imprime o uşoară mişcare unei roţi ce măsura abia un picior în diametru şi era plasata vertical, la îndemână. Imediat se deschideau valvele. Aburii din cazane se precipitau prin lungile conducte în cei doi cilindri ai micuţei maşini. Pistoanele se mişcau rapid, transmisiile acţionau şi cârma asculta imediat, făcând vasul să-şi schimbe cursul. Dacă sistemul acela ar fi reuşit, un singur om ar fi putut conduce, cu un singur deget, masa colosală a lui Great-Eastern.

Timp de cinci zile, lucrările au continuat cu o intensitate deosebită, întârzierile produceau multe necazuri întreprinzătorilor, dar antreprenorii nu puteau face nimic în plus. Plecarea a fost fixată irevocabil pe 26 martie. Pe 25, puntea steam-ship-ului era încă plină de tot felul de utilaje suplimentare.

În sfârşit, în acea ultimă zi, căile de acces şi pasarelele se degajară încet-încet. Schelele fură demontate. Macaralele dispărură. Probele maşinilor se încheiară. Ultimele cuie fură bătute. Piesele polizate fură acoperite cu o vopsea alba pentru a fi protejate împotriva oxidării în timpul călătoriei. Rezervoarele de ulei fură umplute. Cea din urmă placă fu pusă pe suportul ei de metal. Chiar inginerul şef încercă toate cazanele. O uriaşă cantitate de aburi se precipită în sala maşinilor. Aplecat deasupra tambuchiului, acoperit de emanaţiile calde, nu mai vedeam nimic. Auzeam însă pistoanele gemând în interiorul carcaselor, cilindrii groşi oscilând cu zgomot în buloanele solide. Un clocot intens se produse din direcţia tamburelor, în timp ce paletele loveau încet apele înspumate ale râului Mersey. în spate, elicea bătea valurile cu cele patru ramuri ale sale. Cele două maşini, absolut independente una faţă de alta, erau gata să intre în funcţiune.

Către ora cinci după-amiaza, o şalupă cu motor acostă vasul. Era pregătită special pentru Great-Eastern. Locomotiva sa fu detaşată, apoi urcată pe punte cu ajutorul cabestanelor. Dar şalupa nu a putut fi îmbarcată. Coca ei de oţel era de o asemenea greutate, încât pistoletele pe care erau montate palanele se pliară sub încărcătură, efect care nu s-ar fi produs, fără îndoială, dacă ar fi fost susţinute prin intermediul balansinelor.

Şalupa trebui, aşadar, abandonată. îi rămânea încă lui Great-Eastern un şir de şaisprezece ambarcaţiuni agăţate de portmantourile-macara.

În seara aceea totul fu terminat. Bulevardele măturate nu mai aveau deloc noroi, căci armata de curăţători trecuse pe acolo. încărcarea vasului se încheiase. Alimentele, mărfurile, cărbunii ocupau cambuzele, cala şi buncărele. Totuşi, steamerul nu atinsese încă linia de plutire. Era un inconvenient, căci roţile, insuficient scufundate, trebuiau să producă o împingere minimă pentru ca vaporul să se deplaseze. în acele condiţii se putea însă pleca. M-am culcat cu speranţa că a doua zi vom porni pe mare. Nu m-am înşelat. Pe 26 martie, la revărsatul zorilor, am văzut fluturând pe catargul velei foc pavilionul american, pe catargul cel mare, steagul francez, iar pe cel de lângă cârmă, steagul englez.