CAPITOLUL III.

Great-Eastern se pregătea, într-adevăr, de plecare. Cele cinci coşuri scoteau deja rotocoale de fum negru. Un abur cald ieşea din puţurile profunde care permiteau accesul la maşini. Câţiva mateloţi pregăteau patru tunuri groase care trebuiau să salute oraşul Liverpool la trecerea noastră. Gabierii alergau pe vergi şi efectuau o mulţime de manevre. Se întindeau la maxim corzile de la capetele lor agăţate de bastingaje, iar către orele unsprezece tapiţerii terminară de bătut ultimele cuie şi vopsitorii de zugrăvit ultimele panouri.

Apoi se îmbarcară toţi pe tenderul care-i aştepta. De îndată ce fu suficientă presiune, aburii fură trimişi în cilindrii maşinii motrice a cârmei, iar mecanicii recunoscură că ingeniosul aparat funcţiona perfect.

Vremea era destul de bună. Soarele apărea mai mereu printre norii ce se deplasau cu viteză. Deşi pe mare vântul trebuia să fi fost destul de puternic şi să sufle tare, lucrul acesta îi preocupa prea puţin pe cei de pe Great-Eastern.

Toţi ofiţerii erau la bord, repartizaţi în puncte diverse ale navei, pentru a pregăti aparatele. Statul major se compunea dintr-un căpitan, un secund, doi ofiţeri secunzi, cinci locotenenţi, printre care un francez, şi un voluntar, tot francez.

Căpitanul Anderson era un marinar cu mare reputaţie în domeniul comercial britanic. Lui i se datora dispunerea cablului transatlantic. A reuşit acolo unde predecesorii săi eşuaseră, deşi e adevărat că a lucrat în condiţii mult mai bune decât ceilalţi, dispunând de Great-Eastern. Oricum a fost, succesul acela i-a adus titlul de „Sir”, care i-a fost conferit chiar de regină. L-am găsit ca fiind un om foarte amabil. Avea în jur de cincizeci de ani, părul blond menţinându-şi nuanţa în ciuda timpului şi a vârstei. Era înalt, cu faţa mare şi surâzătoare, o fizionomie calmă, aspect englezesc, mergea cu un pas sigur şi uniform, avea vocea plăcută, clipea des din ochi, nu-şi ţinea niciodată mâinile în buzunare, întotdeauna purta mânuşi, îmbrăcat cu eleganţă, cu un semn particular – o bucăţica din batista sa albă ieşea din buzunarul hainei sale albastre cu trei şireturi aurite.

Secundul navei contrasta vizibil cu căpitanul Anderson. Era uşor de descris: un om plin de viaţă, bronzat, ochii puţin înroşiţi, barba neagră şi deasă, picioarele crăcănate ce-l scuteau de orice surpriză pricinuită de ruliu. Marinar activ, alert, studia orice detaliu, dădea ordine cu voce aspră, ordine pe care le repeta şeful de echipaj cu un răget de leu gripat, specific marinei engleze. Cred că era un ofiţer al flotei detaşat pentru un timp la bordul lui Great-Easterm. în sfârşit, avea alură de lup de mare şi trebuia să fi trecut pe la şcoala acelui amiral francez, un om de toată isprava, care, în momentul luptei, le striga de fiecare dată marinarilor săi:

— Hai, copii, nu vă împiedicaţi, fiindcă ştiţi că am obiceiul să mă enervez repede!

În afara acelui stat. major, maşinile se mai aflau sub comanda unui inginer şef, ajutat de opt sau zece ofiţeri mecanici. Sub ordinele sale se găseau două sute cincizeci de oameni, un batalion, atât instalatori, cât şi fochişti, sau ungători care nu părăseau niciodată adâncurile vasului.

De altfel, cu zece cazane, având fiecare câte zece cuptoare, adică o sută de focuri de condus, batalionul era la datorie zi şi noapte.

Cât despre echipajul propriu-zis al steam-ship-ului, maiştri, ajutori de maiştri, gabieri, timonieri şi muşi, acesta cuprindea în jur de o sută de oameni. în plus, mai erau două sute de stewarzi, necesari pentru servirea pasagerilor.

Aşadar, toată lumea se afla la post. Pilotul care trebuia să-I scoată pe Greal-Eastern de pe râul Mersey era la bord încă din ajun. Am zărit şi pilotul francez, de pe insula Molene, de lângă Ouessant, care trebuia să conducă traversarea Liverpool-New-York, iar la întoarcere, să introducă nava în rada portului Brest.

— Încep să cred că vom pleca totuşi azi, i-am zis unui locotenent.

— Nu-i mai aşteptăm decât pe călătorii noştri, mi-a răspuns compatriotul meu.

— Sunt mulţi?

— O mie doua sute, o mie trei sute. Era populaţia unui oraş!

La unsprezece şi jumătate se semnală tenderul, plin de pasageri ascunşi prin cabine, agăţaţi de pasarele, întinşi pe tambure, cocoţaţi pe muntele de colete care se vedea pe punte. Aşa cum am aflat mai târziu, erau californieni, canadieni, yankei, peruvieni, englezi, nemţi şi doi sau trei francezi. între toţi se distingeau celebrul Cyrus Field, din New-York, onorabilul Mac Alpine, din New-York, onorabilul John Rose, din Canada, domnul şi doamna Alfred Cohen, din San Francisco, domnul şi doamna Whitney, din Montreal. Printre francezi se găsea fondatorul Societăţii Celor Speriaţi de Great-Eastern, reprezentantul acelei Telegraph Conslruction and Maintenance Company, care contribuise în afacerea respectivă cu douăzeci de mii de livre.

Tenderul ajunse la baza scării de la tribordul uriaşului vapor. începu apoi nesfârşita ascensiune a bagajelor şi a pasagerilor, fără grabă, fără ţipete, aşa cum fac oamenii echilibraţi. Francezii însă au crezut că trebuie să urce ca la asalt şi au făcut-o milităreşte.

De îndată ce un pasager punea piciorul pe puntea steam-ship-ixlm, prima lui grijă era să ajungă în sala de mese şi să marcheze locul şi tacâmul ce aveau să-i aparţină. Cartea sa de vizită sau numele lui, scris pe o bucăţică de hârtie, erau suficiente pentru a-i asigura stăpânirea. De altfel, un prânz se servea chiar atunci, de aceea mesele erau pline de felurite mâncăruri. Nu trebuie uitat că anglo-saxonii ştiu bine să combată plictiselile unei traversări prin mânuitul furculiţei.

Am rămas pe punte să urmăresc toate detaliile îmbarcării. La douăsprezece şi jumătate, toate bagajele erau transbordate. Am văzut acolo, amestecate, o mie de colete de toate formele, de toate mărimile, lăzi cât vagoanele, care puteau să conţină un întreg mobilier, truse de călătorie micuţe şi de o eleganţă perfecta, saci, valize americane sau englezeşti, recunoscute după luxul materialului din care erau confecţionate, după încuietorile multiple, după strălucirea aramei, după acoperitoarele din pânză pe care se detaşau două sau trei iniţiale. în curând, tot acel talmeş-balmeş dispăru în magazii, adică în depozitele uriaşe, iar ultimii manevranţi, hamali şi ghizi coborâră pe tenderul care pormi, după ce acoperi pavoazid lui Great-Eastern cu fumul său.

M-am întors spre partea din faţă a vasului şi m-am trezit lângă tânărul pe care-l zărisem pe cheiul de la New-Prince. Văzându-mă, se opri şi-mi întinse o mână pe care i-am strâns-o imediat, plin de afecţiune.

— Tu, Fabian, i-am strigat, tu aici?

— Chiar eu, prietene!

— Prin urmare, nu m-am înşelat atunci când am crezut că te-am zărit, acum câteva zile, pe cala destinată plecării.

— Probabil că nu, dar eu nu te-am observat.

— Şi mergi în America?

— Desigur. Am un concediu de câteva luni şi cum aş putea să mi-l petrec mai bine decât alergând prin lume?

— Binecuvântată fie întâmplarea care te-a făcut să alegi Great-Eastern pentru plimbarea asta!

— N-a fost întâmplarea, dragul meu prieten. Am citit într-un ziar că vei merge cu acest vas şi, cum nu ne-am mai întâlnit de câţiva ani, am venit să găsesc Great-Eastern pentru a face traversarea împreună.

— Vii din India?

— Cu Godavery, care m-a debarcat la Liverpool alaltăieri.

— Şi de ce călătoreşti, Fabian? l-am întrebat, observându-l că era palid şi trist.

— Ca să mă distrez, dacă pot, îmi răspunse, strângându-mi mâna emoţionat, căpitanul Fabian Mac Elwin.