CAPITOLUL XIII.

A doua zi, 31 martie, era duminică. Cum se petrecea o asemenea zi la bord? Duminica, atât la englezi, cât şi la americani, barurile sunt închise, cuţitul măcelarului nu mai ameninţă gâtul victimei, lopata brutarului nu trece de gura cuptorului, se suspendă afacerile, se sting furnicarul uzinelor şi fumul fabricilor, se închid magazinele şi se deschid bisericile.

Ca a primă observaţie, în acea zi, deşi timpul era foarte bun şi vântul favorabil, căpitanul nu dădu ordin să se ridice pânzele. S-ar fi câştigat câteva noduri, dar ar fi fost improper. Era, totuşi, foarte mulţumitor că li se permitea măcar marilor roţi şi elicei să-şi respecte turaţiile. L-am întrebat pe un puritan de la bord care poate fi cauza acestor toleranţe.

— Domnule, mi-a răspuns cu gravitate, trebuie respectat tot ceea ce vine direct de la Dumnezeu. Vântul este în mâna Lui, pe când aburii, în mâinile oamenilor!

M-am mulţumit cu această explicaţie şi am început să observ ce se petrecea mai departe la bord.

Echipajul era în ţinuta de gala, şi îmbrăcămintea membrilor era foarte îngrijită. Nu m-ar fi mirat să mi se spună că toţi cazangii munceau în costume negre. Ofiţerii şi inginerii purtau uniforme minunate, cu nasturi auriţi. Pantofii sclipeau şi rivalizau, din acest punct de vedere, cu caschetele lustruite. Căpitanul şi secundul său serveau de model, gătiţi proaspăt, milităroşi, lustruiţi şi parfumaţi, plimbându-se pe pasarele.

Marea era minunată şi strălucea sub primele raze ale primăverii. Nu se vedea nici o pânză în jur. Doar Great-Eastem ocupa întregul centru matematic al imensului orizont. La ora zece, clopotul de la bord bătu rar, la intervale regulate. Cel care-l făcea să sune, un timonier, în ţinută de gală, obţinea de la clopot un fel de sonoritate religioasa, şi nu acele zgomote metalice care acompaniau ţiuitul sirenelor de la cazane, când steam-ship-ul naviga prin ceaţă.

Tocmai atunci, numeroase grupuri apărură la uşile de la tambuchiurile din faţa şi din spate. Bărbaţi, femei, copii, cu toţii erau îmbrăcaţi cu grijă pentru respectiva împrejurare. Bulevardele se umplură în curând. Plimbăreţii se salutau discret. Fiecare ţinea în mână cartea de rugăciuni, şi toţi aşteptau ultimele ţiuituri ce ar fi anunţat începerea slujbei. In clipa aceea am văzut că erau aduse o mulţime de Biblii pe un platou care servea de obicei pentru sandvişuri.

Aceste cărţi sfinte fură distribuite pe mesele templului.

Prin templu înţelegeam sala cea mare unde se servea masa. Era o construcţie în zona din spate a navei, care, privită din exterior, amintea prin lungime şi regularitate de Ministerul de Finanţe de pe strada Rivoli.

Am intrat. Cei aşezaţi la mese erau deja foarte numeroşi. Domnea cea mai profundă linişte. Ofiţerii ocupau o masă mai înaltă. In mijlocul lor, căpitanul Anderson părea un păstor. Prietenul meu Dean Pitferge se aşeză lângă mine. Ochii săi mici se plimbau peste întreaga adunare. Eram acolo, îndrăznesc s-o spun, mai mult din curiozitate.

La zece şi jumătate, căpitanul se ridică şi începu slujba. Citi în engleză un capitol din Vechiul Testament, al zecelea, cel al Exodului. Se auzeau distinct vocile subţiri ale copiilor şi de mezzo-soprane ale femeilor, detaşându-se de glasurile baritonale ale bărbaţilor. Acel dialog biblic dură cam o jumătate de oră. Ceremonia, simpla şi demnă în acelaşi timp, era completată de gravitate puritană, şi căpitanul Anderson, „stăpân după Dumnezeu”, vorbea acelei mulţimi suspendate pe o coajă de nucă în mijlocul oceanului imens, bucurându-se de respectul tuturor, chiar şi de al celor mai indiferenţi.

Dacă slujba s-ar fi limitat doar la acea lectura, totul ar fi fost bine. După căpitan, urmă un orator care aduse pasiune şi violenţă acolo unde trebuiau să domine toleranţa şi reculegerea. Era vorba despre reverendul pe care l-am prezentat anterior, acel om mic de stat, foarte schimbător, intrigantul yankeu, unul dintre cei a căror influenţă era enormă în ţinuturile din Noua Anglie.

Discursul său fusese pregătit dinainte, şi fiindcă avea ocazia sa se remarce, nu o lasă să-i scape. Ar fi făcut la fel şi abilul Yorick? L-am privit pe doctorul Pitferge. Nu clipea deloc şi părea dispus să suporte focul predicatorului.

Acesta, grav, după ce îşi potrivi redingota neagra, îşi puse pălăria pe masă, îşi scoase batista şi îşi şterse uşor buzele, apoi îşi roti privirea peste întreaga adunare.

— La început, zise el, Dumnezeu a creat America în şase zile şi într-a şaptea s-a odihnit.

Auzind aşa ceva, am ieşit imediat.