CAPITOLUL XII.

În ziua următoare, sâmbătă 30 martie, vremea era frumoasă. Vântul abia adia, marea era calmă. Focurile intense crescuseră presiunea. Elicea făcea treizeci şi şase de rotaţii pe minut. Viteza lui Great-Eastern depăşea în momentele acelea douăsprezece noduri.

Secundul dădu ordin să se ridice două vele foc goeleta şi una artimon. Steam-ship-ul, mai bine echilibrat, nu mai oscila deloc. Sub frumosul cer însorit, locurile se animară. Damele apărură cu toalete noi. Unele se plimbau, altele stăteau pe bănci, era să zic pe iarbă, la umbra copacilor, copiii îşi reluară jocurile întrerupte timp de două zile, şi firavele căruţuri cu bebeluşi zburdau de colo-colo. Daca ar fi fost câţiva trupeţi în uniforme, mâini în buzunare şi nasul în vânt, ne-am fi putut crede la o plimbare tipic franţuzească.

La douăsprezece fără un sfert, căpitanul Anderson şi doi ofiţeri urcară pe pasarela. Timpul era favorabil pentru observaţii. Fiecare ţinea în mână un sextant cu luneta şi, din timp în timp, priveau orizontul spre sud, către care oglinzile înclinate ale instrumentelor trebuiau să poziţioneze astrul zilei.

— E ora douăsprezece fix, spuse, curând, căpitanul.

Imediat, un timonier potrivi ceasul de pe pasarelă, şi toate ceasurile de la bord se reglară după soarele ce trecea pe cer.

O jumătate de oră mai târziu, se afişă următoarea observaţie:

Latitudine 51° 10' nord.

Longitudine 24”13' vest.

Cursa: 227mile.

Distanta: 550.

Nu l-am văzut pe Fabian toată ziua. De mai multe ori, îngrijorat de absenţa lui, m-am apropiat de cabina sa şi m-am asigurat că nu o pâiasise.

Probabil ca mulţimea care acoperea puntea îi displăcea. Fugea de tumult şi căuta singurătatea. Dar l-am întâlnit pe căpitanul Corsican şi ne-am plimbat preţ de un ceas pe duneta. Am vorbit despre Fabian. Nu m-am putut stăpâni să nu-i povestesc ceea ce se petrecuse în ajun între căpitanul Mac Elwin şi mine.

— Da, îmi răspunse Corsican, cu o emoţie pe care nu încerca să şi-o ascundă, timp de doi ani Fabian a avut dreptul să se creadă cel mai fericit dintre oameni şi acum este cel mai nefericit.

Archibald Corsican îmi relată, în câteva cuvinte, cum Fabian cunoscuse la Bombay o tânără încântătoare, niiss Hodges. O iubea şi era iubit. Nimic nu părea să se opună căsătoriei între miss Hodges şi căpitanul Mac Elwin, când fata, din hotărârea tatălui ei, fu căutată de fiul unui neguţător din Calcutta. Era o „afacere”, o afacere pregătită de mult. Hodges, om practic, dur, nesentimental, se afla într-o situaţie delicata faţă de negustorul din Calcutta. Căsătoria ar fi aranjat foarte bine lucrurile, iar el sacrifică fericirea fetei pentru interesele averii lui. Copila nu avu cum să se opună. Acorda mâna fetei unui om pe care aceasta nu-l iubea şi de care nu era iubită. Afacere curată, proastă, deplorabilă. Soţul îşi luă nevasta chiar din următoarea zi după căsătorie şi plecară împreuna, iar Fabián, nebun de durere, gata să moara, n-a mai văzu ţ-o niciodată pe cea pe care o iubea atât.

Povestirea se termină astfel, şi cu am înţeles ca răul de care suferea Fabián era foarte grav.

— Cum se numea fata? l-am întrebat pe câpilanul Archibald.

— Ellen Hodges.

Ellen! Numele ci explica literele pe care Fabián credea că le vede în urma vasului.

— Iar soţul ci? l-am întrebat.

— Harry Drakc.

— Harry Drakc! am strigat. Dar omul acesta sc afla la bord!

— El! E aici! repeta Corsican, prinzându-mă dc mână şi privindu-mă în ochi.

— Da, am repetat, c la bord.

— Să dea Domnul să nu-l întâlnească Fabián! zise, grav, căpitanul. Din fericire, nu se cunosc unul pe altul. Cel puţin, Fabián nu-l cunoaşte pe Harry Drakc. Doar dacă pronunţi acest nume în faţa. lui şi face explozie!

l-am povestit apoi căpitanului Corsican lot ce ştiam despre Harry Drake, adică ce aflasem de la doctorul Dean Pitfcrgc. I-ani spus ca acel aventurier, insolent şi scandalagiu, ruinat de joc şi dezmăţat, era în stare dc orice pentru a face avere. în clipa aceea, Harry Drake tocmai trecea pe lângă noi. I l-am arătat căpitanului. Ochii lui se animară brusc. Avu o pornire furioasă, pe care i-am oprit-o.

— Într-adevăr,mi-a zis el, are o faţă de tâlhar. Dar unde-i fata?

— O fi părăsit-o?

— De ce n-ar fi la bord? îmi zise căpitanul.

Ideea îmi trecea pentru prima oară prin cap, dar am respins-o. Nu, nu era, nu putea fi. N-ar fi scăpat de privirea inchizitorială a doctorului Pitferge. Nu. Nu l-ar fi întovărăşit ea pe Drake în această traversare.

— Pentru a va spune adevărul, domnule, mi-a zis căpitanul Corsican, doar imaginea bietei victime, trăind în mizerie, i-ar da o lovitura groaznică lui. Fabián. Ştiu ce s-ar întâmpla. Fabián e omul care l-ar ucide pe Drake ca pe un câine. în orice caz, fiindcă sunteţi prietenul lui Fabián, ca şi mine, v-aş cere o dovadă a acestei prietenii. Să nu-l pierdem niciodată din vedere şi să fim pregătiţi să ne aruncăm între rivalul său şi el. înţelegeţi că o înfruntare cu armele între ei nu poate avea loc nici aici, nici în altă parte, o femeie n-ar putea să se căsătorească cu ucigaşul soţului ei, oricât de nedemn ar fi fost acel soţ.

Am înţeles raţionamentul căpitanului Corsican. Fabian nu putea fi propriul său justiţiar. Evenimentele care ar fi putut urma trebuiau prevenite din timp. Un presentiment mă stăpânea. Era oare posibil ca în acea existenţă comună de la bordul vasului, în acea îngrămădire zilnică, personalitatea deosebită a lui Drake să-i scape lui Fabian? Un incident, un detaliu, un nume rostit, un nimic nu i-ar fi pus în mod fatal pe unul în faţa celuilalt? Aş fi vrut să grăbesc vaporul care-i ducea pe cei doi! înainte de a mă despărţi de căpitanul Corsican, i-am promis să-l supraveghez pe prietenul nostru şi să-l pândesc pe Drake, pe urmele căruia avea să fie şi el tot timpul. Apoi ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit.

Spre seară, vântul dinspre sud-vest condensa ceaţa de pe ocean. Obscuritatea era accentuată. Saloanele, luminate orbitor, constrastau cu întunericul din jur. Se auzeau valurile şi romanţele ce se succedau. Aplauzele şi uralele nu lipseau.