CAPITOLUL XV.

În ziua următoare, prima din aprilie, oceanul avea un aspect primăvăratic. Era verde ca preria sub razele soarelui ce răsare. Venirea lunii aprilie deasupra Atlanticului a fost superbă. Valurile se rostogoleau cu voluptate, o navă condamnată, vrăjită, căreia în mod fatal urma să i se întâmple o nenorocire. Legenda mecanicului sudat îi plăcu căpitanului Corsican, care, fiind scoţian, gusta asemenea minunăţii, dar nu-şi putu reţine totuşi un zâmbet de neîncredere.

— Înţeleg, zise doctorul, că domnul căpitan nu crede prea mult legendele mele.

— Exageraţi, replică Archibald Corsican.

— Mă veţi crede, căpitane, întrebă doctorul, pe un ton mai serios, dacă o să vă spun că nava e bântuită de fantome în timpul nopţii?

— Fantome? Cum? Credeţi şi în astfel de lucruri?

— Da, răspunse Pitferge, cred în ceea ce povestesc persoane ce nu pot fi contestate. Am aliat de la ofiţerii de cart şi de la câţiva mateloţi că, în nopţile adânci, o umbră, de o formă vagă, se plimba pe punte. Cum apare'? Nu se ştie. Unde dispare'? Nimeni nu poate spune…

— Pe Sfântul Dustan! strigă căpitanul Corsican. O vom pândi împreună.

— In noaptea asta?

— Şi-n noaptea asta, dacă vreţi. Dumneavoastră, domnule, adăugă căpitanul, întorcându-se către mine, ne veţi ţine companie?

— Nu, le-am zis, nu vreau să tulbur misterul acestei fantome. De altfel, îmi place să cred că doctorul nostru glumeşte.

— Deloc, răspunse, încăpăţânat, Pitferge.

— Atunci, doctore, i-am zis, chiar credeţi serios în morţii care se întorc la bordul navei?

— Ştiu că morţii învie, replică doctorul, deşi poate că acest lucru vi se pare ciudat, fiindcă sunt medic.

— Medic! exclamă căpitanul Corsican, dându-se înapoi, ca şi cum acel cuvânt l-ar fi îngrijorat.

— Staţi liniştit, căpitane, răspunse Dean Pitferge, surâzând amabil, în vacanţa nu exagerez! şi câţiva marsuini, rude apropiate ale delfinului, săreau ca nişte clovni în urma vasului.

De cum l-am întâlnit pe căpitanul Corsican, m-a şi înştiinţat că spectrul despre care vorbise doctorul n-a avut de gând să apară în cursul nopţii. N-o fi fost destul de întuneric pentru el… îmi trecu prin cap că totul fusese o minciuna de-a lui Pilfcrgc cu ocazia zilei de 1 aprilie, căci în America şi în Anglia, ca de altfel şi în Franţa, acest obicei este păstrat cu grijă. Mincinoşii, ca şi cei minţiţi nu lipsesc niciodată. Unii râd, alţii se supară… Sc mai schimbă şi câţiva pumni, dar, între saxoni, aceşti pumni nu se transforma niciodată în lovituri de sabie. Se ştie, de altfel, că în Anglia duelul atrage pedepse foarte severe. Ofiţerii şi soldaţii nu au voie sa sc bata, sub nici un pretext. Cel care ucide este condamnat la cele mai grele pedepse, iar cu îmi amintesc faptul că doctorul îmi citase numele unui ofiţer care sc afla la ocna de peste zece ani pentru că rănise mortal un adversar, deşi întâlnirea fusese foarte cinstita. Se înţelegea deci că, datorită acelei legi deosebit de excesive, duelurile dispăruseră dintre îndeletnicirile britanicilor.

Datorită unui soare frumos, observarea exacta a orei douăsprezece se făcu foarte precis. Am aflat şi latitudinea de 48”47', longitudinea de 36°48' şi ca parcursesem numai două sute cincizeci de mile. Cel mai lent transatlantic ar fi avut dreptul să nc remorcheze.

Acest fapt îl supăra pe căpitanul Anderson. Inginerul atribuia lipsa de presiune ventilării insuficiente a noilor cuptoare. Eu mă gândeam că defectul provenea mai ales de la roţi, ale căror diametre fuseseră diminuate imprudent.

Totuşi, în acea zi, către ora doua, sc produse o îmbunătăţire în ceea ce privea viteza steam-shipAtitudinea celor doi tineri logodnici îmi relevă acest lucru. Aplecaţi pc balustradele de la tribord, îşi murmurau cuvinte frumoase şi băteau din palme. Priveau surâzători conductele de eşapament care se ridicau în jurul coşurilor lui Great-Eastern, prin deschiderea cărora ieşeau vaporii albi. Presiunea urcase în cazanele elicei. Puternicul agent termic forţa supapele cu mai mult dc douăzeci şi una de livre pe un deget pătrat. Totuşi, nu era decât o expiraţie slaba, vagă răsuflare, dar tinerii o sorbeau din priviri. Nu! Nici Denis Papin nu fusese mai fericit când văzuse că aburii ridicau capacul celebrei sale marmite!

— Iese fum! Iese fum! strigă tânăra, de îndată ce câţiva aburi scăpară din conducte.

— Să mergem să vedem maşina, propuse tânărul, strângându-şi în braţe logodnica.

Dean Pitferge apăru lângă mine. Urmărirăm cuplul îndrăgostit printre cabine.

— Ce frumoasa e lumea la vârsta lor! îmi zise el.

— Da, mai ales în doi…

Curând stăteam aplecaţi asupra tambuchiului maşinii cu elice. Acolo, în adâncul puţului întunecat, la şaizeci de picioare sub ochii noştri, am zărit cele patru pistoane orizontale care se grăbeau unul spre altul, umezindu-se, în cursul fiecărei mişcări, cu puţin ulei lubrifiant. In acest timp, tânărul îşi scosese ceasul, şi fata, aplecată pe umărul său, urmărea tic-tacul care marca secundele. Cât ea socotea secundele scurse, el număra rotaţiile elicei.

— Un minut! zise ea.

— Treizeci şi şapte de rotaţii!

— Trezeci şi şapte şi jumătate, completă doctorul, care urmărise operaţiunea.

— Şi jumătate! strigă domnişoara. Ai auzit, Edward? Mulţumesc, domnule, adăugă ea, adresându-i lui Pitferge cel mai amabil surâs.