XVIII ÎN MINUNATUL GREEN VALLEY

E vară. Pe azurul cerului, nici un nor. Soarele amiezii îşi revarsă din plin arşiţa peste câmpie.

Cu cizmele în picioare, Summy Skim, care s-a întors cu Neluto de la vânătoare, fumează liniştit sub copacii umbroşi din faţa casei de la Green Valley. La picioarele lui, trei copilaşi – de trei, de cinci şi de şase ani – se joacă sub supravegherea unei guvernante, a cărei înfăţişare îţi inspiră deplină încredere. Guvernanta aceasta nu măsoară mai puţin de şase picioare şi are o barbă căruntă, de care s-ar ruşina până şi un salahor. Ea răspunde, de altfel, la numele de Patrick Richardson, care s-a transformat cu timpul în doică fără lapte, datorită încrederii pe care „domnul Jean” o avea în el.

Cu toate că a mai îmbătrânit, Patrick a rămas tot atât de puternic; numai că nu-şi mai foloseşte acum puterea în luptele cu urşii, ci o dăruieşte în întregime copiilor lui Summy şi ai Janei. Uriaşul nu mai poate fi văzut fără cei trei puşti, unul căţărat pe umăr, altul aşezat în palma mâinii, ca într-un fotoliu, având degetul mare drept spătar, iar ce-l de-al treilea cuibărit uneori în buzunar, căci Patrick şi-a cusut singur la haină nişte buzunare în acest scop. Năzdrăvanii se urcă pe el ca pe munte, îl frământă cu picioarele, îl trag de barbă, de păr, sau îi vâră degetele în ochi. Patrick se lasă în voia lor cu un aer fericit. Grozavă jucărie mai e pentru micuţi acest Patrick Richardson!

În curând vor suna cele douăsprezece bătăi ale amiezii, când iată că o tânără femeie soseşte în trapul întins al unui cal. Summy se ridică de pe scaun şi aleargă s-o ajute pe călăreaţă, strângând-o în braţele lui vânjoase, ca odinioară, în salonul de la Northern Hotel. Nu-i lipseşte mult ca să înceapă să danseze ca atunci. Numai că Summy Skim nu prea mai dansează de când a început – o spunem în şoaptă – să se cam îngraşe. Cât despre Jane Edgerton, ea nu s-a schimbat deloc devenind Jane Skim. E la fel de mititică şi firavă, la fel de drăgălaşă.

— La masă! strigă Summy voios.

Îndată, cei trei copii îl iau pe Patrick cu asalt. Cel mare i se aşează pe umăr, al doilea în căuşul palmei, iar prâslea în fundul buzunarului.

— Au fost cuminţi, Patrick? întreabă Jane.

— Foarte cuminţi, domnule Jean, răspunde irlandezul. Tocmai când să intre în casă, în prag se iveşte o altă femeie tânără.

Aceasta e blondă. La urma urmelor, de ce Edith Raddle n-ar fi tot blondă cum era şi Edith Edgerton? Edith mai ţine în mână unealta ei de lucru, condeiul pe care se pricepe atât de bine să-l folosească.

— Ben n-a venit? întreabă Jane.

— Nu, răspunde Edith. Nu se va întoarce înainte de ora trei. Intră împreună în casă. Se aşează în jurul mesei. În locuinţă, ca şi pe afară, totul păstrează simplitatea de odinioară. Doar că s-a adăugat o aripă la vechea clădire, pentru a-i adăposti pe noii locatari.

În timp ce iau masa, discută între ei. Cuvintele lor sunt calme şi prieteneşti. Ziua aceasta nu are nimic deosebit. Face parte din lungul şir al zilelor tihnite, asemănătoare între ele, care continuă să se desfăşoare ca verigile unui lanţ.

Fericirea pluteşte peste casa liniştită.

De la peripeţiile cu Vulcanul de Aur şi întoarcerea la Montreal, anii au trecut fără ca cele două iubiri, născute sub cerul îngheţat din Klondike, să pălească. Jane şi Summy, Edith şi Ben nu alcătuiesc decât o singură fiinţă, şi fiecare dintre ei simt cum le bat în piept patru inimi.

Temerile lui Summy nu s-au adeverit. Ajutat de Edith, el a izbutit să canalizeze cu mult tact nevoia de activitate a soţiei sale. Astăzi lucrurile sunt bine orânduite, iar el şi-a recăpătat încrederea într-o legătură pe care venirea pe lume a copiilor a întărit-o şi mai mult.

Ben Raddle e un om fericit.

Dar omul fericit nu e niciodată acasă, şi acesta e singurul punct întunecat din viaţa lui Summy. Tot alergând peste munţi şi văi, el apare şi dispare ca un fulger. În trecere, îşi îmbrăţişează cu căldură soţia, care-l primeşte cu zâmbetul pe buze şi-l lasă să plece fără nici o împotrivire. Cu calmul ei obişnuit, Edith îşi aşteaptă ceasul, care, după semne de netăgăduit, trebuie să se apropie.

Summy Skim e mai puţin răbdător şi nu se sfieşte să-l copleşească pe Ben Raddle cu cele mai aprige învinuiri. Acesta îl lasă mai întâi să se reverse, apoi se înfurie, punând astfel capăt predicilor.

După ce pleacă vărul său într-un nou turneu, Summy este primul care încearcă să-i ia apărarea.

— Nu trebuie să-i porţi pică bietului Ben că e mereu gata de erupţie, obişnuieşte el să-i spună Edithei. În definitiv, când în viaţa ta a existat un vulcan, rămâi totdeauna cu ceva urme.

SFÂRŞIT