III SUMMY SKIM NU PORNEŞTE DELOC PE DRUMUL SPRE MONTREAL

Înmormântarea sărmanului francez avu loc a doua zi. Jane şi Edith Edgerton, împreună cu Ben Raddle şi Summy Skim, îl însoţiră până la cimitir. O cruce de lemn purtând numele lui Jacques Ledun fu împlântată pe acest mormânt, pe care viscolele îl vor face în curând anonim. La întoarcere, potrivit angajamentului pe care şi-l luase faţă de muribund, Ben Raddle îi scrise nefericitei mame, care n-avea să-şi mai revadă niciodată feciorul.

După ce-şi îndeplini această îndatorire, începu să cerceteze sub toate aspectele situaţia nouă ce se ivise în urma destăinuirilor primite.

Nu e de mirare interesul manifestat de Ben Raddle cu privire la taina legată de Golden Mount. Dar pare mai puţin normal, ca un inginer prin definiţie un om cu gândirea limpede şi mintea aşezată, să considere această taină drept adevăr absolut. Şi totuşi aşa era. Ben Raddle nu se îndoise nici o clipă de temeinicia destăinuirilor lui Jacques Ledun. Era încredinţat că în nordul Klondike-ului se înălţa un munte ca-n poveşti, care, asemeni unei uriaşe pungi cu aur, se va goli într-o bună zi de la sine. Milioane de pepite vor fi azvârlite atunci în văzduh, de nu cumva vor trebui doar adunate din craterul stins pentru totdeauna.

De altfel, se părea că în regiunile scăldate de Mackenzie şi afluenţii săi ar exista terenuri aurifere foarte bogate. După spusele indienilor care umblau prin ţinuturile acelea apropiate de Oceanul Arctic, pe acolo cursurile de apă erau pline de aur.

Aşa stând lucrurile, companiile plănuiau să-şi extindă cercetările până în acea parte a Dominionului, cuprinsă între Oceanul îngheţat de Nord şi cercul polar, iar unii prospectori se şi gândiseră să se ducă acolo în viitoarea campanie, primii sosiţi fiind cei mai favorizaţi. Cine ştie, îşi spunea Ben Raddle, dacă nu va fi descoperit şi vulcanul cu pricina, despre a cărui existenţă ştia în prezent doar el, din destăinuirile lui Jacques Ledun?

Dacă voia să tragă foloase din acest fapt, trebuia să acţioneze repede. Era totuşi necesar să-şi completeze mai întâi informaţiile pe care le căpătase, şi în primul rând să studieze harta aceea, care, după spusele francezului, s-ar fi aflat în posesia Janei Edgerton.

Ben Raddle plecă îndată la spital, hotărât să lămurească pe loc toată povestea.

— Înainte de a-şi da sufletul, Jacques Ledun mi-a spus că s-ar afla la dumneavoastră o hartă a lui.

— Într-adevăr, am o hartă… începu Jane.

Ben Raddle scoase un suspin de mulţumire. Lucrurile vor merge strună, de vreme ce Jane confirma cu atâta uşurinţă spusele francezului.

— Dar harta asta îmi aparţine, încheie aceasta.

— Dumneavoastră…?

— Mie, pentru simplul fapt că Jacques Ledun mi-a dat-o de bună voie.

— Aşa!… Aşa! exclamă Ben Raddle pe un ton nehotărât.

După o clipă de tăcere, adăugă:

— De altfel, n-are nici o importanţă, pentru că nu-mi închipui că n-o să voiţi să mi-o daţi.

— Depinde, răspunse Jane cât se poate de liniştită.

— Asta-i acum! exclamă Ben Raddle uimit. Depinde?… De ce anume?… Vă rog să mă lămuriţi.

— Foarte simplu, răspunse Jane. Harta cu pricina, care mi-a fost dată, vă repet, de către proprietarul ei de drept, arată, după părerea mea, locul exact al unei mine deosebit de bogate. Jacques Ledun mi-a făcut această destăinuire în schimbul făgăduielii mele de a-i ajuta mama, făgăduială pe care eu nu voi fi în măsură s-o respect decât dacă mă voi folosi de documentul încredinţat. Or, indicaţiile de pe această hartă nu sunt complete.

— Ei bine? întrebă Ben Raddle.

— Ei bine, cererea dumneavoastră de acum mă îndreptăţeşte să cred că Jacques Ledun v-a dat indicaţiile care-mi lipsesc, probabil în schimbul aceleiaşi făgăduieli, dar nu vi le-a spus şi pe cele încredinţate mie. Dacă aşa stau lucrurile, sunt de acord să vă pun la dispoziţie harta, dar numai în calitate de asociată. La urma urmelor, dumneavoastră cunoaşteţi doar o jumătate din taină, iar eu pe cealaltă. Vreţi să punem laolaltă aceste două jumătăţi şi să împărţim câştigul pe care-l va aduce întreaga taină?

Pentru o clipă, Ben Raddle rămase pur şi simplu cu gura căscată, auzind acest răspuns. Nu se aştepta la una ca asta. Hotărât lucru, Jane Edgerton juca tare. Apoi bunul simţ şi spiritul de dreptate învinseră, în definitiv, raţionamentul tinerei prospectoare nu era deloc rău. Fără-ndoială că Jacques Ledun, pentru a fi mai sigur că i se va uşura mamei sale traiul, avusese prevederea să li se adreseze amândorura, cerându-le aceeaşi făgăduială. În definitiv, de ce n-ar accepta propunerea Janei de a împărţi cu ea produsul exploatării Vulcanului de Aur? Poate Vulcanul de Aur era doar un mit, şi în acest caz taina lui Jacques Ledun fiind lipsită de valoare, nici jumătatea ei nu valora nimic. Sau poate că povestea era adevărată şi atunci participarea Janei Edgerton n-ar mai fi contat, pentru că vulcanul le-ar fi dăruit o avere infinit de mare.

Inginerul îşi făcu în câteva clipe toate socotelile şi se hotărî.

— Ne-am înţeles, spuse el.

— Iată harta, îi răspunse Jane, întinzându-i pergamentul despăturit. Ben Raddle îşi aruncă în fugă privirea peste ea, apoi, la intersecţia cu meridianul a crucii însemnate cu roşu, desenă o paralelă pe care o numerota 68° 37'.

— Acum avem toate coordonatele, declară el pe un ton satisfăcut. Putem merge cu ochii închişi la Vulcanul de Aur.

— Vulcanul de Aur? repetă Jane. Jacques Ledun a mai rostit acest nume.

— Este numele unui munte nemaipomenit, pe care mă voi duce să-l cercetez…

— Ne vom duce, îl corectă Jane.

— Pe care îl vom cerceta la primăvară, consimţi inginerul.

Ben Raddle o puse pe Jane la curent cu cele aflate de la Jacques Ledun. Îi dezvălui, sau mai degrabă îi confirmă existenţa unui adevărat munte de aur, Golden Mount, necunoscut de nimeni,pe care acesta îl descoperise împreună cu Harry Brown. Îi povesti cum, nevoiţi să se întoarcă din cauza lipsei de unelte, cei doi îndrăzneţi, care purtau cu ei dovezile minunatei lor descoperiri, fuseseră atacaţi pe drumul de întoarcere de o bandă de aventurieri care-l uciseseră pe unul din ei, împingându-l pe celălalt la un sfârşit atât de îngrozitor.

— Şi nu v-aţi îndoit de adevărul unor întâmplări atât de neobişnuite? întrebă Jane după ce-şi isprăvi Ben istorisirea.

— La început da, recunoscu acesta. Dar accentul de sinceritate al lui Jacques Ledun mi-a învins repede neîncrederea. Fiţi sigură că povestea e adevărată. Bineînţeles, asta nu înseamnă că suntem siguri de izbândă. În asemenea ocazii, cea mai mare primejdie este să nu ţi-o ia altul înainte. Deşi până în prezent nimeni nu-l cunoaşte în adevăratul înţeles al cuvântului, tradiţia a creat totuşi un fel de legendă despre acest Golden Mount. Va fi de ajuns să se ivească un prospector mai îndrăzneţ decât ceilalţi, pentru ca legenda să se transforme în realitate. Aici e primejdia pe care noi o vom înlătura, pe cât ne stă în putinţă, cu două condiţii: să ne grăbim şi să ne ţinem gura.

Nu e de mirare că din ziua aceea inginerul voi să afle toate veştile ce se răspândeau printre căutătorii de aur. Nici Jane nu era mai puţin interesată şi discutau amândoi ceasuri întregi despre acest subiect. Dar erau hotărâţi să păstreze numai pentru ei, până la ultimul minut, taina Vulcanului de Aur. Ben Raddle nu-i vorbise despre asta nici lui Summy Skim. De altfel, nu era nici o grabă, având în vedere că nu trecuseră decât trei luni din cele opt cât ţine iarna în Klondike.

Între timp, comisia de rectificare a frontierei comunica rezultatele lucrărilor. Ea stabilise că reclamaţiile trebuiau respinse, atât de o parte cât şi de cealaltă. Nu se făcuse nici o greşeală. Graniţa dintre Alaska şi Dominion, corect stabilită, nu trebuia mutată nici la vest, în folosul canadienilor, nici la est, în dauna lor, iar claim-urile, mărginaşe nu vor fi în situaţia de a-şi schimba naţionalitatea.

— Iată-ne foarte înaintaţi! spuse Summy Skim, aflând această veste. Claim-ul 129 e canadian. Din nefericire, 129 nu mai există. Primeşte botezul după moarte.

— Ba există, sub Forty Miles Creek, răspunse şeful de echipă, care nu-şi pierduse orice nădejde.

— Foarte adevărat, Lorique. Ai perfectă dreptate. Du-te şi-l exploatează la cinci sau şase picioare sub apă! Doar dacă un al doilea cutremur ar reaşeza lucrurile ca la început; altfel nu văd…

Înălţând din umeri, Summy Skim adăugă:

— De altfel, Pluto şi Neptun vor mai lucra ei împreună în Klondike şi sper că o să se termine atunci de-a binelea cu acest ţinut îngrozitor, că-l vor răsturna şi-l vor acoperi de ape în aşa fel încât să nu se mai poată găsi nici o pepită pe acolo.

— Vai, domnule Skim! exclamă şeful de echipă, sincer revoltat.

— Ei şi? răspunse Ben Raddle, ca omul ce se abţine să spună mai mult decât socoteşte de cuviinţă. Crezi că nu există zăcăminte decât în Klondike?

— Cataclismul despre care vorbeam ar trebui să cuprindă şi zăcămintele de prin alte părţi, din Alaska, din Dominion, din Transvaal… şi,ca să fiu cinstit, din întreaga lume, răspunse Summy Skim, puţin enervat.

— Dar, domnule Skim, aurul e aur!… exclamă şeful de echipă.

— Habar n-ai, Lorique. Habar n-ai. Vrei să ştii ce-i aurul? Ei bine, aurul e o gogoriţă, asta-i părerea mea şi n-am nevoie să mi-o confirmi!

Discuţia ar fi putut continua încă multă vreme, fără să le aducă nici un folos celor prezenţi. Summy Skim le-o tăie scurt:

— La urma urmelor, facă ce-or vrea Neptun şi Pluto. Nu mă priveşte. Mă ocup doar de ceea ce ne interesează. Mă declar mulţumit numai cu dispariţia lui 129, de vreme ce fericita întâmplare ne sileşte să pornim înapoi, spre Montreal.

În gura lui Summy, aceste vorbe erau doar o figură retorică. În realitate, mai era mult până când starea vremii îi va îngădui să facă primul pas pe drumul de întoarcere. Anul abia lua sfârşit. Niciodată nu va uita Summy Skim această săptămână a Crăciunului, care i s-a părut îngrozitoare, cu toate că gerul nu depăşea douăzeci de grade sub zero. Poate ar fi fost de preferat o temperatură şi mai scăzută, decât vântul puternic şi uscat de la nord.

În această ultimă săptămână a anului, străzile din Dawson rămaseră aproape pustii. Nici o iluminaţie n-ar fi rezistat viforului dezlănţuit. Stratul de zăpadă atingea o grosime de peste şase picioare. Nici un vehicul, nici un atelaj n-ar fi putut răzbi prin ea. Dacă s-ar fi lăsat iar gerurile obişnuite, nici cu târnăcopul şi cazmaua nu s-ar fi putut croi un drum prin nămeţii uriaşi. Ar fi trebuit folosite minele. Prin unele cartiere din apropierea Yukonului şi a lui Klondike River, în multe case, acoperite până la primul etaj, nu se intra decât prin ferestre. Din fericire, cele de pe Front street n-au fost atât de rău înzăpezite, astfel că cei doi veri ar fi ieşit din hotel, dacă s-ar fi putut umbla pe stradă. Dar, după câţiva paşi, te trezeai înfundat în zăpadă până la gât.

În acest anotimp, ziua nu durează decât foarte puţine ore. Soarele abia dacă se iveşte deasupra dealurilor care împrejmuiesc oraşul. Lumina electrică nu poate răzbi prin vârtejul fulgilor mari şi grei, astfel că totul e cufundat într-o întunecime adâncă vreme de douăzeci de ore din douăzeci şi patru. Datorită imposibilităţii oricărei legături cu lumea din afară, Summy Skim şi Ben Raddle stăteau izolaţi în camerele lor. Şeful de echipă şi Neluto, care locuiau împreună cu Patrick la un han modest dintr-unul din cartierele de jos, nu puteau să-i viziteze ca de obicei, iar de la Edith şi Jane Edgerton nu mai aveau nici o veste. Summy Skim încercă o dată să ajungă la spital; era cât pe-aici să fie îngropat sub zăpadă şi oamenii de la hotel au izbutit cu greu să-l scoată viu şi nevătămat.

Se înţelege de la sine că diferitele servicii publice nu mai funcţionau în Klondike. Poşta nu mai sosea, ziarele nu mai erau distribuite. De n-ar fi fost proviziile adunate prin casele particulare şi prin hoteluri, în vederea unor eventualităţi atât de cumplite, populaţia din Dawson City ar fi murit de foame. Nu mai e nevoie să adăugăm că tripourile şi cazinourile erau goale. Niciodată oraşul nu se aflase într-o situaţie mai alarmantă. Zăpada făcea cu neputinţă accesul la reşedinţa guvernatorului, şi, atât pe teritoriul canadian cât şi pe cel american, viaţa administrativă se oprise în loc. Cât despre victimele ce cădeau zilnic pradă epidemiilor, cum ar fi putut fi ele conduse pe ultimul lor drum? Dacă s-ar fi ivit ciuma, în curând Dawsonul n-ar mai fi numărat nici un singur locuitor.

Prima zi a anului 1899 fu înspăimântătoare. Toată noaptea precedentă şi toată ziua a căzut atâta zăpadă, încât a acoperit aproape în întregime multe case. Pe malul drept al lui Klondike River, unele dintre ele nu-şi mai arătau decât acoperişul. Părea că întregul oraş va fi îngropat sub păturile albe ale viscolului, aşa cum fusese îngropat Pompeiul sub cenuşa Vezuviului. Dacă un ger de patruzeci sau cincizeci de grade ar fi urmat imediat acestei furtuni, toată populaţia ar fi pierit sub troienii împietriţi.

Pe 2 ianuarie se produse o îmbunătăţire bruscă a situaţiei atmosferice, în urma schimbării vântului, termometrul urcă repede deasupra lui zero şi nu mai era de temut că mormanele de zăpadă se vor preface în sloiuri. În câteva ceasuri se topiră. Să vezi şi să nu crezi. Urmă o adevărată inundaţie care pricinui multe pagube; străzile se transformară în torente, apele amestecate cu rămăşiţe de tot felul dădeau năvală spre albia Yukonului şi a afluentului său, rostogolindu-se zgomotoase pe suprafaţa îngheţată.

Această inundaţie cuprinsese întreg districtul. Printre altele, Forty Miles Creek se umflă peste măsură şi acoperi claim-urile din aval. Se petrecu un nou dezastru, asemănător celui din luna august. Dacă Ben Raddle mai păstrase o cât de mică nădejde de a intra din nou în stăpânirea claim-ului 129, trebuia să renunţe la ea pentru totdeauna.

De îndată ce străzile deveniră accesibile, se grăbiră să reia legăturile întrerupte. Lorique şi Neluto se prezentară la Northern Hotel. Ben Raddle şi Summy Skim se grăbiră să alerge la spital, unde fetele îi întâmpinară cu o bucurie sporită de izolarea la care fuseseră condamnate atâtea zile. Cât despre doctorul Pilcox, acesta nu-şi pierduse nimic din obişnuita lui bună dispoziţie.

— Ei bine, sunteţi tot atât de mândru de patria dumneavoastră adoptivă? îl întrebă Summy Skim.

— Cum să nu, domnule Skim! răspunse doctorul. E uluitor acest Klondike, uluitor!… Nu cred să-şi amintească cineva să mai fi văzut căzând o asemenea cantitate de zăpadă!… Asta nu se va şterge din amintirile dumneavoastră de călătorie, domnule Skim.

— Poţi fi sigur, doctore!

— Dacă întoarcerea marilor geruri n-ar fi fost precedată de câteva zile de dezgheţ, ne-am fi prefăcut toţi în mumii. Ha, ha! Ce mai fapt divers pentru jurnalele din vechiul şi noul continent! Ar fi fost o ocazie unică, şi această schimbare a vântului e o întâmplare regretabilă!

— Aşa iei dumneata lucrurile, doctore?

— Le iau aşa cum trebuie. Asta-i filozofie, domnule Skim.

— Filozofie la cincizeci de grade sub zero, n-am ce face cu ea, protestă Summy Skim.

Oraşul îşi recapătă curând înfăţişarea şi deprinderile obişnuite. Cazinourile îşi redeschiseră porţile. Lumea umbla din nou pe străzile pline de dricuri ce purtau spre cimitir nenumăratele victime ale gerurilor aspre.

Ianuarie e departe de a marca sfârşitul iernii în Klondike. Scăderi mari de temperatură s-au înregistrat şi în cea de a doua lui jumătate; dar, cu oarecare atenţie, puteai umbla pe străzi, şi luna sfârşi mai bine decât începuse, viscolele fiind mai rare şi mai puţin aprige, într-adevăr, când atmosfera e liniştită, gerul e mai lesne de suportat; dar când şuieră vântul de nord, care a străbătut regiunile arctice, şi biciuieşte obrazul oamenilor transformându-le suflarea în zăpadă, e primejdios să te încumeţi pe afară! Summy Skim merse aproape în fiecare zi la vânătoare, însoţit de Neluto şi uneori de Jane Edgerton. Nimeni nu izbutea să-l oprească din drum, în ciuda temperaturii scăzute. Pentru el, care nu era ispitit nici de emoţiile jocurilor de noroc, nici de distracţiile cazinoului, timpul trecea foarte încet, într-una din zile, când stăruiau mai mult să-l reţină acasă, le răspunse cât se poate de serios:

— Fie, vă făgăduiesc să nu mai vânez, atunci când…

— Când ce?… întrebă doctorul Pilcox.

— Când o să fie atât de frig, încât pulberea n-o să se mai aprindă. De obicei, dacă nu-l însoţea pe Summy la vânătoare, Jane Edgerton se întâlnea cu Ben Raddle fie la spital, fie la Northern Hotel. Nu era zi în care ei să nu se vadă cel puţin o dată. La discuţii era întotdeauna de faţă şi Edith, care se mulţumea să-i asculte pe cei doi. Totuşi, s-ar fi zis că inginerul punea mare preţ pe prezenţa fetei, de altfel singura persoană căreia socotise de cuviinţă să-i împărtăşească taina. Îi cerea părerea asupra celor mai mici amănunte ale expediţiei pusă la cale şi acorda o mare atenţie sfaturilor ei, tocmai fiindcă Edith nu venea cu păreri personale. Ea încuviinţa cu ochii închişi tot ce propunea inginerul, căruia îi lua întotdeauna apărarea împotriva verişoarei sale, şi, la nevoie, împotriva lui Lorique, prezent de obicei la discuţii, fără a cunoaşte însă adevăratul lor scop. Tot ce spunea Ben Raddle era bine gândit. Tot ce făcea el era bine făcut. Acesta era încântat de nişte aprecieri atât de măgulitoare, exprimate cu atâta naivitate.

Inginerul îl descosea întruna pe Lorique despre Klondike, dar mai ales despre partea de nord a districtului, pe care şeful de echipă o străbătuse în repeta rânduri. Găsindu-i împreună, ori de câte ori se întorcea cu Neluto de la vânătoare, Summy Skim se întreba cu oarecare nelinişte despre ce discutau ei atâta.

„Oare ce-or mai pune la cale toţi patru? îşi repeta el. Ben nu s-o fi săturat şi parasăturat de acest ţinut îngrozitor? Vrea cumva să-şi încerce pentru a doua oară norocul şi se lasă târât de Loriaue? Ah, dar mai sunt şi eu pe aici, şi de va trebui să fac uz de forţă!… Nu mă mai apucă luna mai în oraşul ăsta blestemat, decât dacă simpaticul doctor Pilcox îmi va amputa ambele picioare… şi nici aşa nu e sigur că nu voi porni la drum, olog!”

Summy Skim nu aflase nimic despre mărturisirile lui Jacques Ledun. Ben Raddle şi Jane Edgerton îşi ţinuseră făgăduiala de a păstra bine taina şi nici Lorique nu ştia mai multe decât Summy Skim. Asta nu-l împiedica însă pe şeful de echipă să-l măgulească pe Ben Raddle şi să-l întărâte pe acesta să-şi caute în continuare norocul. De vreme ce tot a venit până în Klondike, ar fi fost el în stare să se dea bătut de la prima nereuşită, mai ales când această nereuşită se datora unor împrejurări excepţionale, ca să nu spunem unice? Era trist, fără îndoială, că 129 fusese distrus, dar de ce n-ar încerca să-şi cumpere un alt claim? Dacă s-ar duce mai spre amonte, ar descoperi noi zăcăminte la fel de bune ca şi cel pierdut… Alte zăcăminte, pe Bonanza şi Eldorado, continuau să dea rezultate minunate… Prin părţile Domurilor se afla o nesfârşită regiune auriferă, abia atinsă de prospectori… Acolo, parcelele aparţineau primului ocupant… Şeful de echipă îşi lua sarcina de a recruta muncitori… La urma urmelor, de ce ar da Ben Raddle greş, acolo unde alţii izbutiseră? Dimpotrivă, s-ar zice că, prin cunoştinţele sale, un inginer ar avea la îndemână toate avantajele.

E lesne de înţeles că inginerul îşi pleca binevoitor urechea la aprecieri atât de măgulitoare. În mintea lui, existenţa lui Golden Mount trecea din domeniul probabilităţilor în cel al absolutei certitudini. Şi gândul i se întorcea mereu la acest Golden Mount… Un claim, mai mult decât un claim, un munte, al cărui pântece ascunde milioane de pepite… Un vulcan ce-şi va slobozi el însuşi comoara. Oh, desigur, trebuia să încerce această minunată aventură!… Pornind pe la începutul primăverii, în trei sau patru săptămâni ar ajunge la munte. În câteva zile vor strânge mai multe pepite decât au dăruit toţi afluenţii Yukonului de doi ani încoace, şi, înainte de sosirea iernii, se vor întoarce cu o avere fabuloasă, înarmaţi cu o putere în faţa căreia va păli şi puterea regilor.

Ben Raddle şi Jane cercetau ore în şir schiţa desenată de mâna francezului. Ei o încadraseră în harta generală a ţinutului Klondike. După latitudine şi longitudine, îşi dăduseră seama că semnul roşu trebuie să se afle pe malul stâng al lui Rio Rubber, una din ramificaţiile lui Mackenzie, şi că distanţa dintre Vulcanul de Aur şi Dawson City nu depăşea două sute optzeci de mile, adică vreo cinci sute de kilometri.

— Cu o căruţă şi un cal bun, spunea Lorique, întrebat în privinţa asta, cinci sute de kilometri pot fi străbătuţi cam în douăzeci de zile, pornind chiar din a doua săptămână a lui mai.

Între timp, Summy Skim îşi spunea mereu în sinea lui: „Dar ce naiba or pune la cale toţi patru?”

Deşi nu aflase nimic, bănuia că repetatele lor discuţii aveau ca obiect organizarea unei noi expediţii, la care era hotărât să se împotrivească prin orice mijloace.

„Aşa, drăgălaşilor, îşi spunea el. Faceţi-vă voi socotelile, că mi le fac şi eu pe ale mele, şi cine va râde la urmă va râde mai bine!”

Sosi luna martie şi odată cu ea un puternic val de frig. Vreme de două zile termometrul coborî la şaizeci de grade sub zero. Summy Skim îl informă pe Ben Raddle, adăugind că, de va continua astfel, cu siguranţă că gradaţia instrumentului va deveni insuficientă.

Presimţind nemulţumirea ce mocnea în sufletul vărului său, inginerul se strădui să fie împăciuitor.

— Într-adevăr, e foarte frig, spuse el, dar, fiindcă nu bate vântul, e mai uşor de suportat decât mi-aş fi închipuit.

— Da, Ben, aşa e… recunoscu Summy, mulţumit de răspuns, într-adevăr, gerul ăsta e foarte sănătos şi nădăjduiesc să ucidă miliarde de microbi.

— După spusele localnicilor, n-o să ţină mult, adăugă Ben Raddle. Există chiar nădejdea că iarna nu va fi prea lungă anul acesta şi că lucrările vor putea fi reluate la începutul lui mai.

— Lucrările?… Dacă-mi dai voie să folosesc această expresie, îndrăznesc să spun că mă doare în cot de ele, bătrâne Ben! Strigă Summy, ridicând glasul. Cred că ne vom folosi de primăvara timpurie pentru a porni la drum imediat ce se va întoarce Bill Stell.

— N-ar strica, totuşi, ca înainte de plecare să ne mai ducem o dată pînă la claim-ul 129.

— 129 seamănă acum cu epava unei corăbii, împotmolită pe fundul mării. N-am putea s-o vizităm decât îmbrăcaţi în scafandri. Şi cum noi nu avem costume de scafandri…

— Totuşi acolo zac atâtea milioane pierdute…!

— Dacă vrei, şi miliarde. Ben. Nu zic nu. Dar, în orice caz, ele sunt pierdute, pierdute de-a binelea. Nu văd de ce ne-am întoarce la Forty Miles Creek, care îţi va redeştepta amintiri neplăcute.

— Oh, dar m-am vindecat, m-am vindecat perfect, Summy!

— Poate nu atât cât crezi. Mi se pare că febra… vestita febră… ştii tu… febra aurului…

Ben Raddle îşi privi vărul drept în ochi, şi, ca omul care şi-a ales calea, se hotărî să-i dezvăluie planurile lui.

— Am ceva să-ţi spun, dragă Summy, dar te rog nu te înfuria de la primele cuvinte.

— Ba, am să mă înfurii! strigă Summy Skim. Te previn că nimic nu mă va putea opri, dacă faci măcar vreo aluzie la posibilitatea de a mai zăbovi pe aici.

— Ascultă-mă, am să-ţi împărtăşesc o taină.

— O taină? Din partea cui?

— Din partea francezului aceluia, pe care l-ai ridicat aproape mort şi l-ai adus la Dawson City.

— Jacques Ledun ţi-a încredinţat o taină?

— Da.

— Şi până acum nu mi-ai spus nimic?

— Nu, pentru că mi-a încolţit în minte un plan asupra căruia trebuia să chibzuiesc.

Summy Skim sări ca ars.

— Un plan!… Ce fel de plan?

— Nu, Summy, îi răspunse Ben Raddle. întreabă mai întâi ce taină. Mai întâi taina. După aceea urmează şi planul. S-o luăm în ordine, dacă-mi îngădui, dar linişteşte-te.

Ben Raddle îi povesti atunci vărului său despre existenţa lui Golden Mount, căruia Jacques Ledun îi stabilise exact aşezarea la gurile lui Mackenzie, chiar pe malul Oceanului Arctic. Summy Skim îşi aruncă privirea pe documentul original, apoi pe harta pe care inginerul însemnase locul muntelui. Distanţa dintre el şi Dawson City era însemnată şi ea, urmând direcţia nord-nord-est, aproape pe meridianul o sută treizeci şi şase. În sfârşit, îl înştiinţa că acest munte era un vulcan în al cărui crater se aflau cantităţi uriaşe de cuarţ aurifer şi care închidea în măruntaiele sale miliarde de pepite.

— Şi tu crezi în existenţa acestui vulcan din „O mie şi una de nopţi”? întrebă Summy Skim pe un ton zeflemitor.

— Da, Surrrmy, răspunse Ben Raddle, care părea hotărât să nu admită nici o discuţie în această privinţă.

— Fie! încuviinţă Summy Skim. Şi ce-i cu asta?

— Cum ce-i cu asta? sări ca ars Ben Raddle. Ia te uită! Să ni se încredinţeze o asemenea taină şi noi să n-o folosim! Să-i lăsăm pe alţii să câştige de pe urma ei!

Străduindu-se să-şi păstreze calmul, Summy Skim se mulţumi să-i răspundă:

— Şi Jacques Ledun a vrut să câştige de pe urma ei, şi ştii bine cum a izbutit. Miliardele de pepite ale lui Golden Mount nu l-au împiedicat să-şi dea sufletul într-un pat de spital.

— Pentru că a fost atacat de bandiţi.

— În vreme ce noi nu vom fi, se înţelege de la sine. Oricum, pentru a ajunge să exploatăm acest munte, bănuiesc că ar trebui să înaintăm vreo sută de leghe spre nord.

— Aşa e, vreo sută de leghe, poate ceva mai mult.

— Or, plecarea noastră spre Montreal e stabilită pentru primele zile ale lui mai.

— O vom amâna cu câteva luni, asta-i tot.

— Asta-i tot, repetă Summy Skim ironic. Dar va fi prea târziu ca să ne întoarcem acasă.

— Dacă va fi prea târziu, o să iernăm pentru a doua oră la Dawson City.

— Pentru nimic în lume! strigă Summy Skim pe un ton atât de hotărât, încât Ben Raddle crezu de cuviinţă să pună aici capăt acestei interesante convorbiri.

Dar era hotărât să o continue altă dată şi a continuat-o, cu toată îmbufnarea vărului său. Încercă să-şi sprijine planul cu argumente mai bune. După dezgheţ, călătoria se va desfăşura fără piedici. În două luni de zile puteai să ajungi la Golden Mount, să te îmbogăţeşti cu câteva milioane şi să te întorci la Dawson. Va fi încă vreme pentru întoarcerea la Montreal, şi cel puţin nu vor rămâne în pagubă după această expediţie în Klondike.

Ben Raddle păstrase la urmă cel mai puternic argument. Jaques Ledun îi făcuse această mărturisire cu un anumit scop. Mama lui trăia încă, o biată femeie pe care o îndrăgea foarte mult, pentru care el se străduise să adune avere şi a cărei bătrâneţe va fi asigurată dacă dorinţele fiului său vor fi realizate.

Voia oare Summy ca vărul lui să-şi calce fagăduiala dată unui om pe patul de moarte?

Summy Skim îl lăsase pe Ben Raddle să vorbească fără a-l întrerupe şi se întreba care dintre ei doi e mai nebun, Ben care spunea lucruri de neconceput, ori el însuşi, care accepta să-l asculte. Când se termină pledoaria, îşi dădu frâu liber indignării:

— Nu-ţi pot răspunde decât un singur lucru, anume, că voi ajunge să-mi pară rău că l-am ajutat pe nenorocitul acela de francez, împiedicându-l astfel să-şi ducă taina cu el în mormânt, spuse el cu glasul tremurând de mânie. Dacă tu ţi-ai luat faţă de el un angajament necugetat, există şi alte mijloace de a ţi-l îndeplini. De exemplu, i s-ar putea trimite mamei sale un ajutor regulat, şi eu mă voi angaja personal să o fac, dacă asta îţi convine. Cât despre gluma care ne-a reuşit atât de bine, nici vorbă s-o luăm de la capăt. Ţi-ai dat cuvântul că ne întoarcem la Montreal şi trebuie să ţi-l respecţi. Iată tot ce am de spus. Zadarnic încercă Ben Raddle să reia atacul. Summy rămase neclintit. Părea chiar supărat pe vărul său, considerând că e necinstit din partea acestuia să stăruie atât, şi Ben începea să fie îngrijorat în privinţa întorsăturii pe care o luau relaţiile dintre ei, până atunci frăţeşti.

Adevărul e că Summy lupta cu el însuşi. Se gândea neîncetat la cele ce se vor întâmpla dacă nu va izbuti să-l convingă pe Ben Raddle. Dacă acesta se va încăpăţâna să meargă cu aventura până la capăt, îl va lăsa el oare singur în această primejdioasă expediţie? Summy nu-şi făcea nici o iluzie. Ştia că nu va fi niciodată în stare să îndure neliniştea şi îngrijorarea ce le-ar resimţi, şi ca să le înlăture va ceda în ultima clipă. Îl cuprindea furia la gândul acesta. Iată de ce îşi ascundea slăbiciunea sub cea mai rece aparenţă de care era în stare firea lui blândă.

Ben Raddle, nevoit să se ia după aparenţe, îşi pierdea tot mai mult nădejdea că-l va convinge pe vărul său să-i îmbrăţişeze ideile. Deşi nu era tot atât de sentimental ca acesta, nu înceta să fie adânc mâhnit de ruptura ce intervenea între ei. Şi pentru că timpul trecea fără ca situaţia să se schimbe, într-o zi, pe când se afla la spital, se hotărî să-i vorbească Janei Edgerton despre neînduplecata împotrivire a lui Summy Skim. Ea se arătă foarte uimită. Nu se gândise niciodată ce părere ar putea avea Summy în legătură cu planul care o interesa atât de mult. Tânăra prospectoare socotea de la sine înţeles că această părere nu putea fi diferită de a sa, dar, la drept vorbind, i-ar fi fost greu să precizeze pe ce-şi întemeia optimismul. În orice caz, dată fiind starea de spirit, uimirea ei nu întârzie să se preschimbe în furie, de parcă nefericitul Summy s-ar fi făcut vinovat de o insultă la adresa ei. Cu obişnuita-i hotărâre, ea se duse la hotel să-l caute pe răzvrătit şi să-i adreseze mustrările pe care le merita purtarea lui urâtă.

— Se pare că sunteţi împotriva excursiei noastre la Golden Mount, îi spuse ea direct, pe un ton cam tăios.

— A noastră?… repetă Summy, atacat astfel prin surprindere.

— Mă întreb ce interes aţi putea avea să împiedicaţi călătoria pusă la cale de vărul dumneavoastră şi de mine.

Summy trecu într-o clipă prin toate culorile curcubeului.

— Aşadar, bâigui el, faceţi şi dumneavoastră parte din expediţie, domnişoară Jane?

— Nu mai faceţi pe neştiutorul, răspunse aceasta cu asprime. Ar fi mult mai bine dacă v-aţi arăta un prieten mai bun şi dacă aţi veni foarte simplu cu noi, să vă luaţi partea de câştig. Golden Mount ne va putea îmbogăţi, fără multă osteneală, pe toţi trei.

Summy se făcu roşu ca racul. Dintr-o singură răsuflare înghiţi atâta aer, încât erai îndreptăţit să te întrebi dacă mai rămăsese şi pentru ceilalţi.

— Bine, dar eu nici nu doresc altceva! minţi el cu neruşinare. Acum era rândul Janei să fie uimită.

— Ca să vezi!… exclamă ea. Atunci, ce tot spunea domnul Ben Raddle?

— Ben nu ştie ce vorbeşte, afirmă Summy, cu îndrăzneala mincinosului înrăit. E adevărat că i-am făcut unele obiecţii de amănunt, dar obiecţiile mele se refereau doar la probleme de organizare a expediţiei. Efectuarea ei nici nu se discută.

— Să fie într-un ceas bun! strigă Jane.

— Vai, domnişoară Jane, cum aş renunţa eu la o asemenea călătorie? Să fiu sincer, nu aurul mă ispiteşte, ci…

Summy se întrerupse, fiindu-i greu să spună ce-l ispitea. În realitate, nu ştia nici el.

— Ce anume? stărui Jane.

— Vânătoarea, zău! Şi călătoria, ea însăşi, descoperirea, aventura… Summy devenea liric.

— Fiecare cu ţinta lui, încheie Jane, care plecă să-l înştiinţeze pe Ben Raddle despre rezultatul demersului ei.

Acesta veni într-un suflet la hotel.

— E adevărat, Summy? îşi întrebă el vărul. Te-ai hotărât să vii cu noi?

— Ţi-am spus eu vreodată altfel? răspunse Summy cu atâta neruşinare încât, descumpănit, Ben Raddle se întrebă dacă nu cumva visase lungile discuţii din ultimele zile.