IV CIRCLE CITY

Este ştiut că bogăţiile din nordul Dominionului şi ale Alaskăi nu se limitează la districtul Klondike. Asta e foarte bine pentru amatorii de emoţii tari, întrucât preţul claim-urilor din Klondike se ridică de la o zi la alta, cu toate că numărul lor e departe de a fi epuizat, şi în curând nu vor mai putea fi cumpărate decât de societăţile puternice. Aşa stând lucrurile, prospectorii izolaţi sau în grupuri sunt siliţi să-şi extindă cercetările până în ţinuturile nordice, coborând pe cursul lui Mackenzie şi apoi pe al lui Porcupine River.

De pe acum, zvonuri de tot felul atrăgeau atenţia căutătorilor de aur asupra acestor ţinuturi îndepărtate, mai puţin cunoscute decât au fost Australia, California şi Transvaal-ul pe vremea primelor exploatări. Veştile soseau, aduse nu se ştie de cine, venite nu se ştie de unde. Mai adesea, ele se răspândeau datorită triburilor de indieni care străbăteau întinsele pustiuri ale Nordului, până la ţărmurile Oceanului Arctic. Nefiind în stare să exploateze ei înşişi zăcămintele, aceşti indigeni căutau să-i atragă pe emigranţi către ţinuturile nordice. După spusele lor, creek-urile aurifere se înmulţeau în partea de nord a Americii care se întinde dincolo de cercul polar. Indienii aduceau uneori pepite luate de prin apropiere de Dawson City, spunând că le-au găsit în preajma paralelei şaizeci şi patru. E lesne de înţeles că prospectorii, adesea înşelaţi în speranţele lor, erau foarte înclinaţi să le dea crezare.

După cum aflase Ben Raddle, vestea despre existenţa unui vulcan de aur se răspândise în Klondike, sub formă de legendă. Poate că aceleaşi zvonuri îl îndemnaseră şi pe francezul Jacques Ledun să se aventureze în Extremul Nord. În prezent, însă, nimeni nu dădea semne că s-ar gândi s-o apuce pe urmele lui. Dar legenda Vulcanului de Aur îşi avea adepţii ei, şi, de vreme ce unii dintre prospectori se hotărâseră să-şi caute norocul în nordul Dominionului, poate că ceea ce acum era doar o ipoteză nu va întârzia să se transforme în certitudine.

Către est şi vest, prospecţiunile erau foarte active. Încă de pe acum, ţinutul Domurilor era în întregime parcelat, iar în direcţia opusă o armată de târnăcoape scormonea pământul prin împrejurimile lui Circle City.

Acolo îşi începuseră texanii Hunter şi Malone campania, atât de dramatic întreruptă. Dar, pentru că exploatarea de pe malul lui Birch Creek dăduse rezultate slabe, ei se întorseseră la claim-ul 131, până ce i-a alungat catastrofa din 5 august.

Nici Hunter, nici Malone şi nici unul din oamenii lor nu căzuseră victimă dezastrului.

Dându-şi seama că nenorocirea era de neînlăturat, ei se întorseseră îndată la Circle City, ceea ce a făcut să se creadă la început că pieriseră cu toţii.

În astfel de împrejurări, nici Hunter, nici Summy Skim nu se mai gândeau la întâlnirea stabilită între ei doi. Afacerea se încheiase ipso facto1, prin forţă majoră.

Când cei doi texani ajunseseră la zăcămintele din Circle City, vara mai avea înainte aproape două luni. Aşadar, ei reîncepură exploatarea părăsită la un moment dat. Hotărât lucru, nu fuseseră deloc inspiraţi când îşi cumpăraseră noul claim. Câştigurile nu depăşeau cheltuielile, şi dacă Hunter n-ar fi avut unele rezerve, el şi oamenii lui s-ar fi aflat în mare încurcătură pe timpul iernii care se apropia.

De altfel, o împrejurare cu totul deosebită avea să-i elibereze de grija zilei de mâine.

Oamenii aceştia violenţi nu semănau în jurul lor decât neînţelegeri şi scandaluri. Cu neruşinata lor pretenţie de a-şi impune punctul de vedere faţă de toată lumea, de a nu respecta drepturile nimănui, de a se socoti pretutindeni nişte cuceritori, ei îşi atrăgeau tot felul de încurcături. S-a văzut întorsătura pe care o luaseră lucrurile la claim-urile de pe Forty Miles Creek. Tot aşa s-a întâmplat şi la Birch Creek. în lipsa străinilor, înşişi compatrioţii lor au fost siliţi să le îndure violenţa şi necinstea.

În cele din urmă, guvernul din Alaska trebui să facă ordine. Mai întâi a intervenit poliţia, apoi justiţia. În urma unei ciocniri cu reprezentanţii autorităţilor, întreaga bandă a lui Hunter a fost arestată, condamnată la zece luni de detenţie şi zăvorâtă cum se cuvine în închisoarea din Circle City.

Problema locuinţei şi a hranei pe timpul iernii era dintr-o dată rezolvată pentru cei doi texani şi acoliţii lor. În schimb, Hunter şi Malone fură lipsiţi de plăcerile marilor oraşe, astfel că cei doi gentlemeni nu se arătară toată iarna prin cazinourile din Skagway, Dawson sau Vancouvert.

Cât au stat la închisoare, Hunter şi Malone au avut vreme să se gândească la viitor. Pedeapsa lor urma să ia sfârşit înainte de începutul verii. Ce vor face cu personalul pe care-l aveau, ce vor face ei înşişi după aceea? Exploatarea de pe Forty Miles Creek era pierdută, cea de la zăcămintele din Circle City dădea rezultate foarte slabe, astfel că rezervele lor se vor topi curând, de nu vor pune mâna pe vreo afacere bună. Recrutaţi din ţinuturi diferite, a căror poliţie avea „cusurul” de a fi prea aspră cu netrebnicii, oamenii lor, o adunătură de indivizi numai buni de spânzurat, le erau foarte devotaţi. Orice poruncă le-ar da, va fi executată fără cârtire. Dar trebuiau să le poruncească ceva, adică să aibă un plan, să aibă o ţintă. Vor ajunge să găsească această ţintă? Se va ivi oare prilejul să iasă din impasul în care intraseră în prezent? Acest prilej se ivi, şi iată cum.

Printre deţinuţii cu care se aflau închişi, Hunter pusese ochii pe un indian, pe nume Krarak, iar acesta, la rândul său, manifesta un interes deosebit pentru Hunter. Asemenea simpatii sunt foarte fireşti. Hoţ la hoţ trage. Cei doi bărbaţi erau făcuţi să se înţeleagă şi curând se statornici între ei o oarecare apropiere.

Krarak era în vârstă de vreo patruzeci de ani. Îndesat, puternic, cu privirea crudă şi chipul sălbatic, firea lui era pe placul lui Hunter.

Se născuse în Alaska şi cunoştea bine ţinutul pe care îl străbătuse din tinereţe. Ar fi fost o călăuză foarte bună şi te-ai fi putut bizui pe inteligenţa lui, dacă înfăţişarea pe care-o avea n-ar fi inspirat atâta neîncredere. Neîncredere justificată, de altfel, Toţi prospectorii la care fusese angajat aveau motive să se plângă de el, iar actuala lui întemniţare la Circle City era datorată unui furt important, săvârşit la exploatările de pe Birch Creek.

În prima lună, Hunter şi Krarak păstrară unul faţă de celălalt o oarecare rezervă. Se studiau reciproc. Bănuind că indianul ar fi dorit să-i mărturisească ceva, Hunter aştepta ca acesta să se hotărască.

Şi nu se înşela. Într-o zi, pentru a intra în problemă, Krarak îi vorbise despre peregrinările sale prin părţile necunoscute din nordul Americii, de pe vremea când servea drept călăuză agenţilor Companiei golfului Hudson prin regiunea scăldată de Porcupine River, situată între Fort Yukon, Fort Mac Pherson şi Oceanul Arctic.

La început, indianul se mărgini la nişte generalităţi şi nu vorbi mai mult decât era nevoie ca să-i aţâţe lui Hunter curiozitatea, apoi, încetul cu încetul, se arătă mai limbut.

— În Nord, aproape de ocean, se găseşte aur din belşug, spuse el într-o zi. Nu peste mult timp, litoralul o să fie plin de prospectori.

— Nu-i decât un lucru de făcut: să le-o luăm înainte, răspunse Hunter.

— Fără-ndoială, continuă Krarak. Dar trebuie să ştii locurile pe unde se află zăcăminte.

— Tu le ştii?

— Mai multe chiar. Dar ţinutul e greu de străbătut… poţi rătăci prin el luni de zile şi să treci pe lângă claim-uri, fără să le vezi… Mai ales unul dintre ele, şi ce mai claim!… Ah, de-aş fi liber!… Hunter îl privi drept în faţă.

— Ce-ai face dacă ai fi liber? îl întrebă el.

— M-aş duce acolo unde pornisem când am fost arestat, răspunse Krarak.

— Unde anume?

— Acolo unde aurul se adună cu roaba, spuse bombastic indianul.

Zadarnic îl asalta Hunter cu întrebările. Krarak nu mai adăugă nimic. Spusese destul pentru a stârni lăcomia interlocutorului său.

Încredinţaţi că indianul cunoaşte nişte zăcăminte prin apropierea oceanului, Hunter şi Malone se gândiră că trebuiau să-l facă pe acesta să le dezvăluie tot ce ştia, în vederea campaniei apropiate. Au urmat apoi discuţii nesfârşite, din care cei doi texani nu izbutiră să afle nimic în plus. Dacă indianul continua să-i asigure de existenţa terenurilor aurifere, păstra în schimb o tăcere desăvârşită cu privire la locul exact în care se aflau.

Odată cu ultimele săptămâni din aprilie venise şi sfârşitul unei ierni care fusese tot atât de aspră la Circle City ca şi la Dawson. Deţinuţii o duseseră foarte greu. Hunter şi acoliţii săi aşteptau cu nerăbdare să fie puşi în libertate, hotărâţi să pornească îndată spre cele mai nordice meleaguri ale continentului american.

Aveau însă neapărată nevoie de sprijinul lui Krarak, şi acesta părea dispus să li-l dea. Din nefericire, autorităţile din Alaska îl împiedicau să-şi asculte pornirile inimii. Hunter şi ai săi urmau să fie eliberaţi curând, dar nu la fel stăteau lucrurile cu indianul, pe care nişte condamnări mai vechi ale justiţiei din ţara lui de baştină îl sileau să rămână încă mulţi ani în închisoarea din Circle City.

Mai exista şi calea evadării. Nu era cu putinţă să fugă decât croindu-şi o trecere pe sub unul din pereţii curţii interioare, care mărginea totodată şi închisoarea, şi oraşul. Din interior, nu se putea săpa această deschidere fără a atrage atenţia gardienilor. Dar din afară, pe timp de noapte şi luând toate măsurile de prevedere, lucrul nu era greu de înfăptuit.

La rândul său, Krarak avea deci şi el nevoie de sprijinul lui Hunter, între cei doi ticăloşi se încheie repede târgul. După eliberare, Hunter îi va veni lui Krarak într-ajutor, iar acesta, odată scăpat, va intra în slujba texanului şi-l va călăuzi la zăcămintele ştiute de el, din nordul districtului Klondike.

La 13 mai, Hunter şi banda lui îşi ispăşiseră pedeapsa. Indianului nu-i rămânea altceva de făcut decât să stea la pândă. Fiindcă nu era închis într-o celulă îi va fi uşor, când va sosi clipa, să părăsească dormitorul comun şi să se strecoare pe sub zid, fără să-l vadă cineva.

Asta şi făcu. Începând chiar din prima noapte, aşteptă întins lângă zid până la ivirea zorilor.

Răbdarea îi era pusă la grea încercare. Nici un zgomot nu ajunse până la el, între apusul la răsăritul soarelui. Hunter şi Malone încă nu putuseră intra în acţiune. Fiindu-le teamă că poliţia ar avea proasta inspiraţie să se mire văzându-i că nu părăsesc imediat Circle City, socotiră că e mai bine să aştepte douăzeci şi patru de ore. Uneltele nu le lipseau. îşi regăsiseră târnăcoapele şi cazmalele la hanul unde poposiseră înainte de a fi arestaţi, pe care-l păstrară ca domiciliu şi la ieşirea din închisoare.

Târguşorul arăta de pe acum foarte însufleţit. Atraşi de primăvara timpurie, prospectorii de pe cursul inferior al Yukonului începeau să dea năvală. Faptul acesta îi ajuta pe texani şi banda lor să se piardă mai uşor prin mulţime.

În noaptea următoare, pe la ora zece, Krarak îşi reluă postul lângă zid. Întunericul era de nepătruns şi dinspre nord sufla un vânt puternic.

Pe la unsprezece, cu urechea lipită de pământ, indianul crezu că aude cum se lucrează pentru eliberarea lui.

Nu se înşela deloc. Hunter şi Malone intraseră în acţiune. Săpau cu târnăcoapele o galerie pe sub zid, ca să nu fie nevoiţi să-i urnească pietrele.

De partea lui, îndată ce recunoscuse locul ales, Krarak începu să râcâie pământul cu unghiile.

Nu s-a dat nici o alarmă. Gardienii n-au fost atraşi de zgomot în curtea interioară. Vântul puternic îi făcea să stea în clădire, unde lipsa lui Krarak rămase nebăgată în seamă.

În sfârşit, puţin după miezul nopţii, gaura era destul de mare pentru a trece prin ea un om de statură potrivită.

— Vino, spuse o voce, care era a lui Hunter.

— Nu e nimeni pe afară? întrebă Krarak.

— Nimeni.

Câteva minute mai târziu, indianul se afla în libertate.

Dincolo de Yukon, pe al cărui mal stâng se afla Circle City, se zărea o câmpie întinsă, acoperită încă de ultimele zăpezi ale iernii. Începuse dezgheţul şi pe fluviu pluteau sloiurile. O barcă n-ar fi putut să se aventureze printre ele, chiar dacă Hunter ar fi izbutit s-o aducă, fără a atrage atenţia poliţiei.

Dar indianul nu era omul care să se lase oprit de asemenea piedici. Se va pricepe să sară de pe un sloi pe altul, pînă la malul drept. Odată ajuns acolo, toată câmpia i se deschidea în faţă. Când îi vor observa lipsa, el va fi departe.

Fugarul trebuia totuşi să se facă nevăzut înainte de răsăritul soarelui. Aşadar, n-avea nici un ceas de pierdut. Hunter îi spuse:

— Ne-am înţeles?

— Înţeles, răspunse Krarak.

— Unde ne vom întâlni?

— Aşa cum am hotărât: la zece mile de Fort Yukon, pe malul stâng al lui Porcupine River.

Într-adevăr, aşa discutaseră între ei. Peste două-trei zile, Hunter şi oamenii lui vor părăsi Circle City şi se vor îndrepta spre Fort Yukon, aflat în aval în direcţia nord-vest. De acolo, vor urca pe cursul lui Porcupine River către nord-est. În ceea ce-l privea pe indian, după ce va străbate Marele Fluviu, el se va îndrepta spre nord, în linie dreaptă, spre afluentul acestuia.

În clipa despărţirii, Hunter mai întrebă o dată:

— Totul e în ordine?

— Totul.

— Şi ne vei călăuzi?… spuse Malone.

— Drept la zăcăminte.

Împotriva voinţei sale, Hunter mai păstra o oarecare neîncredere.

— Acum pleacă, adăugă el. Şi să ştii că, dacă ne-ai înşelat, n-o să ne scapi. Treizeci de oameni vor porni pe urmele tale şi vor izbuti să te găsească.

— Nu v-am înşelat, răspunse liniştit Krarak. Întinzându-şi braţul către nord, el adăugă:

— O avere, o uriaşă avere ne aşteaptă pe toţi acolo. Indianul se apropie de mal.

— Locul la care vă voi călăuzi nu-i doar un zăcământ, afirmă el solemn. Este o pungă de aur, mai degrabă un munte de aur. Nu va trebui să vă osteniţi decât să vă umpleţi cu el căruţele. Chiar de-aţi fi o sută sau o mie, îmi veţi putea lăsa partea mea fără să v-o micşoraţi pe a voastră.

Dintr-un salt, Krarak se avântă pe un sloi care fu îndată luat de curentul apei. După o clipă, Hunter şi Malone îl văzură sărind de pe un sloi pe altul, îndepărtându-se întruna către malul drept al fluviului, în câteva minute dispăruse în întuneric.

Texanii se întoarseră apoi la han, şi chiar de a doua zi îşi începură pregătirile pentru marea campanie.

Se înţelege de la sine că evadarea indianului fu observată în zori. Dar cercetările poliţiei rămaseră fără nici un rezultat şi de complicitatea lui Hunter n-a aflat nimeni.

Peste trei zile, împreună cu însoţitorii săi, în total treizeci de oameni, acesta se îmbarca pe un şlep ce urma să coboare pe fluviu până la Fort Yukon.

Pe 22 mai, după ce s-au aprovizionat în acest târguşor şi şi-au încărcat bagajele pe o sanie trasă de un puternic atelaj de câini, caravana urcă spre nord-est, de-a lungul malului stâng al lui Porcupine River. Dacă indianul era punctual, aveau să-l întâlnească în aceeaşi seară.

— Numai să fíe acolo, spuse Malone.

— Va fi, răspunse Hunter. Dacă a minţit, va veni de frică, iar dacă a spus adevărul, va veni din interes.

Într-adevăr, indianul se afla la locul stabilit şi, sub îndrumarea sa, banda continuă să înainteze pe malul lui Porcupine River mergând spre pustiurile îngheţate ale Extremului Nord.