XIV EXPLOATAREA CLAIM-ULUI

Optimismul lui Summy Skim n-a durat mai mult de o noapte. Când se deşteptă a doua zi, îl cuprinseră din nou gândurile lui obişnuite de la care, sub o înrâurire inexplicabilă, se îndepărtase o clipă. Dându-şi seama că temerile lui erau întemeiate, se supără, atât cât îi îngăduia firea lui blândă.

Va să zică, până când vor putea vinde claim-ul, Ben Raddle se hotărâse să reînceapă lucrul. Cine ştie dacă se va îndura vreodată să se descotorosească de el…!

„Era fatal să se întâmple! îşi repeta înţeleptul Summy Skim… Ah, unchiule Josias!… Dacă ne-am transformat în prospectori, sau orice alt nume li s-ar da căutătorilor de aur, cărora eu le spun mai degrabă căutători de mizerie, dumitale ţi-o datorăm… Odată ce ţi-ai vârât mâna în angrenajul ăsta, te trage cu totul, şi va veni iarna fără ca noi să fi pornit pe drumul care duce la Montreal!… O iarnă în Klondike!… Cu geruri pentru care au trebuit să se fabrice drăguţe termometre cu mai multe gradaţii sub zero grade decât au cele obişnuite peste! Ce perspectivă!… Ah, unchiule Josias, unchiule Josias…!”

Astfel cugeta Summy Skim. Dar fie datorită filozofiei cu care se mândrea că priveşte el viaţa, fie din altă pricină, convingerile lui nu mai aveau trăinicia de odinioară. Oare Summy Skim era pe cale să se schimbe, şi liniştitul gentleman-farmer din Green Valley prinsese gust pentru o viaţă aventuroasă?

Pentru zăcămintele de pe Yukon, anotimpul prielnic abia începuse. Doar de vreo cincisprezece zile desgheţul pămîntului şi al sloiurilor de pe rîuri făcuse posibilă începerea lucrului. Chiar dacă pămîntul întărit de gerurile mari opunea încă o oarecare rezistenţă cazmalei şi tîrnăcopului, putea fi totuşi săpat. Se ajungea destul de uşor la stratul aurifer şi n-aveai de ce să-ţi fie teamă că pereţii puţurilor, încă împietriţi din timpul iernii, s-ar putea prăbuşi.

În lipsa unui utilaj mai perfecţionat, în lipsa maşinilor pe care s-ar fi priceput să le întrebuinţeze cu randament sporit, Ben Raddle era nevoit să se limiteze la taler şi la sită. Dar aceste unelte rudimentare erau de ajuns pentru spălarea nămolurilor prin împrejurimile lui Forty Miles Creek.

De fapt, nu claim-urie de pe râuri, ci minele subterane necesită o muncă industrializată. Pe zăcămintele de munte din Klondike se şi instalaseră ciocane pneumatice pentru a zdrobi cuarţul, şi acestea intraseră în funcţiune asemeni celor din alte regiuni miniere, ale Canadei sau Columbiei engleze.

În realizarea planurilor sale, Ben Raddle n-ar fi putut găsi un ajutor mai preţios decât al şefului de echipă Lorique. Nu trebuia decât să-i dea mână liberă acestui om cu experienţă, foarte priceput în astfel de lucrări, capabil să pună în practică îmbunătăţirile pe care i le propunea inginerul.

Oricum, era bine să se grăbească. O întrerupere prea îndelungată a exploatării claim-ului 129 ar fi prilejuit nemulţumiri din partea administraţiei. Foarte dornică să încaseze taxele pe care le percepe asupra producţiei, aceasta retrage cu uşurinţă dreptul de concesiune dacă exploatarea este întreruptă o perioadă relativ scurtă din anotimpul frumos.

Şeful de echipă întâmpină mai multe greutăţi decât ar fi crezut în recrutarea personalului. Zăcăminte noi, semnalate în partea muntoasă a districtului, îi atraseseră pe muncitori, deoarece mâna de lucru făgăduia să fie bine plătită acolo. Desigur, caravanele soseau fără-ncetare la Dawson City, traversarea lacurilor şi coborârea pe Yukon fiind acum mai lesnicioasă datorită dezgheţului. Dar în această perioadă, în care folosirea maşinilor nu era prea răspândită, braţele de muncă erau solicitate din toate părţile.

În vreme ce Lorique se străduia să adune un număr suficient de muncitori, Ben Raddle se grăbi să-şi ţină făgăduiala către Jane Edgerton. Fără să mai aştepte, el şi Summy Skim urcară dealul care despărţea proprietatea lor de cea a tinerei lor vecine.

Ciudata fracţionare a claim-ului în două etaje, cel de sus în amonte, cel de jos în aval, îl izbi de la început pe inginer. După ce înaintase până la râuleţ şi-i cercetase cu luare-aminte aşezarea malurilor, el îşi formulă părerea cât se poate de limpede:

— Domnişoară, nimeni n-ar putea să aprecieze valoarea reală a claim-ului dumneavoastră. În orice caz, vă pot spune că aţi greşit începând să exploataţi catul de jos.

— Şi de ce, mă rog? se împotrivi Jane. Alegerea mea n-a avut ca bază amplasarea puţurilor?

— Tocmai existenţa acestor puţuri ar fi trebuit să vă îndepărteze, răspunse Ben Raddle. Dacă într-o regiune scormonită de atâţia prospectori aceste puţuri au fost săpate apoi părăsite, nu e limpede că ele nu au dat randament? De ce aţi izbuti dumneavoastră acolo unde alţii au dat greş?

— Adevărat, recunoscu Jane, izbită de logica observaţiei.

— Mai există un argument, continuă Ben Raddle. Dar ca să-l pricepeţi, trebuie să cunoaşteţi modul în care a luat naştere stratul aurifer pe care-l exploatăm şi dumneavoastră şi noi. Acest strat nu e altceva decât o depunere de aluviuni lăsată de apele lui Forty Milles Creek, într-o epocă foarte îndepărtată, când curgea printr-o altă albie. Mai lat ca în prezent, râul acoperea locul pe care stăm acum, precum şi claim-ul 129 şi cele din împrejurimi, iar vâlceaua în care v-aţi întemeiat exploatarea alcătuia un fel de golf unde curenţii, abătuţi din drum de dealul care desparte proprietăţile noastre, loveau cu oarecare violenţă. Bineînţeles, apa trebuie că trecea mai întâi prin catul de sus, de vreme ce el se afla în amonte, apoi, de pe înălţimea barierei de stânci, se prăvălea în cascadă peste catul de jos, pentru a-şi relua cursul. Această barieră constituia o piedică de care apa se izbea, învolburându-se. Aşadar, e de presupus că, înainte de a trece bariera, îşi depunea la fund toate corpurile mai grele, printre acestea aflându-se şi fărâmele de aur pe care le-ar fi purtat cu ea. Scobitura formată de bariera de stnci s-a umplut încetul cu încetul prin depunerile acestor corpuri grele şi într-o bună zi aurul ar fi putut să se reverse asupra catului de jos. Bănuiesc încă că, tocmai atunci, o zdruncinătură a scoarţei terestre a făcut să se năruie grămada de bolovani care acoperă şi ascunde presupusul strat nisipos, iar râuleţul, împins către nord de această surpare, a fost silit să-şi ia cursul prin albia în care îl vedem astăzi…

Summy Skim nu-şi ascunse admiraţia.

— Extraordinar! strigă el. Eşti un mare savant, Ben!

— S-o luăm mai încetişor, răspunse Ben Raddle. În definitiv, astea sunt doar nişte presupuneri. Totuşi, nu cred că mă înşel afirmând că, dacă se găseşte aur pe claim-ul 127 bis, acesta nu poate fi ascuns decât sub îngrămădirea de bolovani care-i acoperă partea de sus.

— Să ne ducem la faţa locului, spuse Jane cu obişnuita-i hotărâre. Cei doi veri şi însoţitoarea lor urcară din nou coasta, cam vreo două sute de metri, apoi, ajunşi în punctul în care bariera de stânci ieşea pe nesimţite din talveg, porniră pe catul de sus, îndreptându-se către râuleţ. Înaintarea era foarte anevoioasă prin aglomerarea de bolovani uriaşi care acopereau drumul, astfel că excursioniştilor le-a trebuit mai bine de un ceas pentru a ajunge la malul apei.

Cu toate căutările lui minuţioase, Ben n-a izbutit să descopere nici un grăunte de nisip. Pretudindeni, o învălmăşeală de stânci şi bolovani printre care se zăreau alte stânci, mai adânc înfipte.

— Mi-ar fi greu să-mi dovedesc în practică teoria, observă Ben Raddle, ajungând la malul abrupt.

— Poate mai puţin decât îţi închipui, răspunse Summy, care, la o distanţă de câţiva metri, părea că descoperise ceva interesant. Iată nisip, Ben.

Ben Raddle se duse lângă vărul său. Într-adevăr un pătrăţel de nisip, mare cât o batistă, se ivea între două stânci.

— Şi încă ce nisip! strigă Ben după ce-l studie o clipă. E de minune că nu l-a găsit nimeni înaintea noastră. Priveşte-i culoarea, Summy, priviţi, domnişoară Jane. Pun rămăşag o sută contra unu, că acest nisip produce cincizeci de dolari la sită.

Nu exista nici un mijloc pentru a se verifica pe loc spusele inginerului, îşi umplură în grabă pălăriile şi buzunarele cu preţiosul nisip şi străbătură drumul în sens invers.

Ajunşi la râu, nisipul spălat eliberă metalul, şi Ben Raddle avu satisfacţia să constate că evaluarea lui fusese mai mică de jumătate. Randamentul trebuia să atingă cel puţin o sută de dolari la sită.

— O sută de dolari! strigară Jane şi Summy, într-un glas.

— În cel mai rău caz, afirmă cu tărie Ben Raddle.

— Dar atunci… înseamnă că m-am şi îmbogăţit! bâigui Jane puţin tulburată, cu tot sîngele ei rece.

— Să nu ne pripim, spuse Ben Raddle, să nu ne pripim… Bănuiesc, într-adevăr, că această parte a claim-ului dumneavoastră cuprinde pepite de o valoare uriaşă, dar, în afară de faptul că bogăţia acestei mici pungi ar putea fi întâmplătoare, trebuie să ţineţi seama şi de cheltuielile mari pe care le-ar necesita degajarea pământului. V-ar trebui oameni, unelte… Nici dinamita n-ar fi de prisos pentru a înlătura îngrămădirea asta de stânci.

— Chiar azi vom porni la treabă, spuse Jane cu hotărâre. Eu şi cu Patrick vom încerca să eliberăm un colţişor, fără ajutorul nimănui. Ceea ce vom obţine, mă va ajuta să angajez muncitori şi să-mi cumpăr materialul necesar, astfel încât să pot extinde lucrările.

— Bine gândit, încuviinţă Ben Raddle, şi nu ne rămâne decât să vă urăm noroc…

— Şi să primiţi, ca şi domnul Skim, mulţumirile mele călduroase, adăugă Jane. Dacă nu eraţi dumneavoastră, m-aş fi hotărât să trec graniţa şi să mă afund în Alaska, şi cine ştie dacă…

— De vreme ce sunteţi asociata mea, o întrerupse Ben Raddle pe un ton mai rece, era în interesul meu, Miss Edgerton, să vă ajut la găsirea celei mai bune soluţii şi să micşorez, pe cât e cu putinţă, riscurile întâmpinate de capitalul pe care îl reprezentaţi.

— Aveţi dreptate, recunoscu satisfăcută Jane.

Summy Skim întrerupse acest dialog care, în mod vădit, îl călca pe nervi.

— Ce oameni de afaceri înrăiţi sunteţi voi doi! Mă uimiţi, pe cinstea mea!… Eu, care nu vă sunt „asociat”, nu mă pot împiedica să nu simt o mare bucurie.

Lăsând-o pe Jane Edgerton să-şi înceapă noua ei exploatare, cei doi veri se întoarseră la claim-ul 129, unde sosiseră câţiva lucrători. Către sfârşitul zilei, Lorique izbutise să angajeze vreo treizeci de oameni cu nişte salarii foarte ridicate, depăşind adesea zece dolari pe zi. De altfel, acestea erau preţurile plătite pe atunci în regiunea Bonanza. Numeroşi lucrători căpătau câte şaptezeci şi cinci, optzeci de franci pe zi, şi mulţi dintre ei făceau avere, pentru că nu risipeau banii la fel de uşor cum îi câştigau.

Nu trebuie să ne uimească această creştere a salariilor. Pe zăcămintele Sookum-ului, de exemplu, un lucrător aduna până la o sută de dolari pe oră. În realitate, lui nu-i revenea decât a suta parte din ceea ce producea.

S-a mai spus că utilajul de pe 129 era foarte rudimentar: talere, site, atâta tot. Dar dacă Josias Lacoste n-a socotit necesar să-şi completeze acest utilaj primitiv, ceea ce n-a făcut el va face nepotul său. Cu ajutorul şefului de echipă, în schimbul unei sume destul de mari, se adăugară la zestrea claim-ului 129 şi două rockere.

Rocker-ul este un fel de cutie lungă de trei picioare, lată de două, un fel de coşciug aşezat pe o balanţă. În interiorul ei se află un ciur, prevăzut cu un petic de ţesătură din lână, care reţine grăunţele de aur lăsând să treacă nisipul. La capătul de jos al acestui aparat, căruia balanţa îi imprimă mişcări regulate, se află o cantitate de mercur, ce intră în amestec cu metalul atunci când grăuntele este prea mic pentru a putea fi oprit cu mâna.

În loc de rocker, Ben Raddle ar fi dorit să-şi instaleze un sluice. Dar, neavînd de unde să-l cumpere, se gândea să şi-l construiască singur. Acesta e un fel de jgheab din lemn, brăzdat de crestături transversale din douăzeci în douăzeci de cm distanţă. Când azvârli în el mâlul lichid, pământul şi cuarţul sunt duse de apă, în vreme ce aurul, datorită greutăţii lui specifice, se depune în crestături.

Ambele procedee, destul de practice, dau rezultate bune, dar necesită instalarea unei pompe care să ridice apa la capătul de sus al rocker-ului sau al sluice-lui, ceea ce măreşte considerabil preţul utilajului. Pe claim-urile de la munte se pot folosi uneori căderile de apă naturale, dar pe suprafaţa claim-urior de pe malurile râurilor trebuie să recurgi neapărat la un mijloc mecanic, investind în el mari sume băneşti.

Aşadar, exploatarea lui 129 reîncepu în condiţii mai bune.

Filozofând în sinea lui, Summy Skim, observa îndeaproape stăruinţa şi pasiunea cu care Ben Raddle se înhămase la această treabă.

„Hotărât lucru, îşi spunea el, Ben n-a scăpat de molima ce bântuie pe aici, şi să dea Domnul să nu mă molipsesc şi eu! Tare mă tem că de asta nu te vindeci niciodată; chiar după ce te îmbogăţeşti, nu-ţi mai ajunge, oricât aur ai fi strâns!… Nu! Ar trebui să ai prea mult, şi poate că nici prea mult nu e destul!”

Proprietarii lui 129 nu ajunseseră însă până acolo. Dacă te luai după spusele şefului de echipă, zăcământul era bogat, să admitem! în orice caz, acesta nu-şi oferea cu dărnicie bogăţia. Era greu să ajungi la stratul aurifer ce se întindea pe sub pământ, de-a lungul lui Forty Miles. Ben Raddle îşi dădu seama că puţurile nu erau destul de adânci şi că mai trebuiau săpate. Şi nu era deloc uşor, în această perioadă în care îngheţul nu mai putea să asigure trăinicia pereţilor.

Dar, la urma urmelor, era înţelept din partea lui să se vâre în nişte lucrări atât de costisitoare? N-ar fi fost mai bine să le lase pe seama companiilor sau a particularilor care s-ar arăta dispuşi să cumpere claim-ul? Oare Ben Raddle n-ar trebui să se mărginească la producţia pe care i-o asigurau talerul şi rocker-ul?

E drept că dintr-o sită abia dacă scotea un sfert de dolar. Ţinând seama de costul mâinii de lucru, câştigul era mic şi te puteai întreba dacă previziunile şefului de echipă erau întemeiate.

În luna iunie, vremea se menţinu destul de frumoasă. Izbucniră câteva furtuni, uneori foarte puternice, dar ele trecură repede. Lucrările întrerupte erau grabnic reluate de-a lungul lui Forty Miles Creek.

În primele zile ale lui iulie, proprietarii claim-ului 129 trimiseră la Dawson tot ce izbutiseră să agonisească, modesta sumă de trei mii de dolari, care fu depusă în contul lor la banca companiei americane Trading and Transportation.

— Aş mai adăuga ceva din buzunar, de n-ar fi gol, spunea Summy Skim, numai să-i fac să le pară rău că au lăsat să le scape claim-ul 129… Trei mii de dolari!… Or să râda de noi.

— Răbdare, Summy, răbdare! răspundea Ben Raddle. Va veni şi vremea noastră.

În orice caz, pentru ca această „vreme” să vină, cum spunea inginerul, trebuia să se acţioneze repede. În iulie, anotimpul frumos nu mai are înaintea lui decât două luni. Soarele apune la zece şi jumătate şi se iveşte din nou la orizont înainte de ora unu dimineaţa. Mai mult chiar, între apusul şi răsăritul lui domneşte o lumină de amurg, încât abia poţi zări constelaţiile din jurul polului.

Dacă ar fi avut o echipă de schimb, prospectorii ar fi putut lucra fără întrerupere. Aşa se proceda pe terenurile aflate dincolo de frontieră, în Alaska, unde americanii desfăşurau o activitate de neînchipuit. Spre marea lui părere de rău, Ben Raddle nu putea face la fel. În ciuda tuturor încercărilor sale, Lorique nu izbutise să adune mai mult de patruzeci de lucrători.

Pe claim-ul 127 bis, Jane Edgerton întâmpina aceleaşi greutăţi. A trebuit să se mulţumească doar cu vreo zece muncitori. Oricât ai fi plătit, nu era cu putinţă să găseşti mai mulţi.

În fiecare seară, Ben Raddle şi Summy Skim aflau noutăţi despre rezultatul strădaniilor ei. Deşi nu se menţinea la nivelul primei experienţe, producţia claim-ului era încurajatoare. Scoteau în medie patru dolari la sită, şi nu rareori se întâmpla să obţină câte zece dolari la sită. În aceste condiţii, zece lucrători pricepuţi ar fi fost de ajuns pentru a asigura un beneficiu de mai multe sute de mii de franci până la sfârşitul verii.

Din nefericire, lucrătorii Janei Edgerton trebuiau să se ocupe de degajarea terenului şi, cu tot devotamentul şi uriaşa putere a lui Patrick, munca înainta anevoie. încetul cu încetul, pe măsură ce stâncile erau dislocate şi prăvălite spre catul de jos, suprafaţa de nisip creştea şi era de prevăzut că pe la jumătatea lui iulie claim-ul 127 bis va începe să-i aducă stăpânei sale câştiguri importante.

În ciuda activităţii desfăşurate de Ben Raddle, pe claim-ul 129 perspectivele erau mai puţin surâzătoare.

Având în vedere temperamentul său, nu-i de mirare că dorea uneori să participe direct la lucrări. Nu pregeta să se alăture muncitorilor, să pună mâna pe sită şi să spele mâlul de pe 129, supraveghind în acelaşi timp întreaga activitate. Adesea, mânuia el însuşi rocker-ul, în timp ce Summy îl privea cu un aer ironic. Acesta, cel puţin, îşi păstrase calmul, iar încercările vărului său de a-i transmite ceva din pasiunea lui rămăseseră zadarnice.

— Hai, Summy, nu vrei să încerci şi tu? îi spunea el.

— Nu, îmi lipseşte vocaţia, îi răspundea invariabil Summy Skim.

— Totuşi, nu e greu. Trebuie doar să clatini sita, să înlături nisipul, iar la fund îţi rămân grăunţele de aur.

— Într-adevăr, Ben. Dar, ce vrei, meseria asta nu-mi place. Nu, chiar de mi s-ar plăti doi dolari pe oră.

— Sunt încredinţat că ai avea mână bună! suspina Ben Raddle cu o undă de amărăciune în glas.

Totuşi, într-o zi, Summy se dădu bătut. Ascultător, luă sita, o umplu cu pământul ce fusese extras dintr-unul din puţuri şi, după ce transformă acest pământ într-un nămol lichid, îl scurse încetul cu încetul.

Nici urmă din metalul pe care Summy Skim nu înceta să-l blesteme!

— Am dat chix! spuse el. Nici măcar preţul unei pipe!

La vânătoare, Summy Skim era mai norocos. Cu toate că, din întâmplare, urmărirea vânatului îl purta în fiecare zi, de parcă ar fi făcut-o dinadins, până la claim-ul 127 bis, unde pierdea un timp preţios aşteptând ca Jane Edgerton să înceteze lucrul, se întorcea întotdeauna cu tolba plină. Fără îndoială, aceste succese repetate se datorau iscusinţei lui de vânător, dar trebuie luată în seamă şi bogăţia vânatului, cu blană sau pene, aflat prin păşunile învecinate. În lipsa elanilor, din care nu izbutise să vadă nici un exemplar, cerbii puteau fi întâlniţi cu uşurinţă prin păduri. Cât despre becaţe, potârnichi de zăpadă şi raţe, acestea mişunau pe suprafaţa mlaştinilor de pe ambele maluri ale lui Forty Miles Creek. Doar astfel se mai împăca Summy Skim cu soarta ce-i prelungea şederea în Klondike, tânjind totuşi după întinderile bogate în vânat de la Green Valley.

În prima jumătate a lui iulie, spălarea noroiului dădu rezultate mai bune. Şeful de echipă ajunsese, în sfârşit, la stratul aurifer, care devenea din ce în ce mai bogat, pe măsură ce se apropia de frontieră. Sitele şi rocker-ele produceau sume importante în grăunţe de aur. Cu toate că nu s-au găsit nici o pepită mai de valoare, randamentul acestor cincisprezece zile n-a fost mai mic de treizeci şi şapte de mii de franci. Iată că spusele lui Lorique începeau să se adeverească, stimulându-i astfel lui Ben Raddle ambiţia.

Din zvonurile ce umblau printre lucrători, la claim-ul 129 se aflase că o îmbunătăţire asemănătoare se constatase şi pe claim-ul 131, proprietatea texanului Hunter, pe măsură ce exploatarea înainta către est. După îmbogăţirea treptată a stratului aurifer, din amândouă direcţiile, nu mai încăpea nici o îndoială că trebuia să existe o pungă, o bonanza, prin împrejurimile frontierei, poate chiar pe frontieră.

Întărâtaţi de o ademenea perspectivă, lucrătorii lui Hunter şi Malone şi angajaţii celor doi canadieni înaintau unii către ceilalţi. Nu era departe ziua când se vor întâlni pe linia actualei frontiere, contestată de ambele state.

Slujbaşii texanului, vreo treizeci de oameni, erau cu toţii de origine americană. Greu ai fi putut alcătui o bandă mai deocheată de aventurieri. Cu expresia puţin ademenitoare, sălbatici, violenţi, brutali şi certăreţi – într-un cuvânt, aceştia erau cu adevărat demni de stăpânii lor, a căror proastă faimă se răspândise în întregul Klondike.

Exista în general o oarecare discordie între americanii şi canadienii angajaţi să muncească la zăcăminte. Aceştia din urmă se arătau de obicei mai supuşi, mai liniştiţi, mai disciplinaţi. De aceea ei erau preferaţi de companii. Totuşi, societăţile americane îşi căutau mai degrabă compatrioţi, cu toate că mulţi dintre aceştia erau violenţi, înclinaţi spre răzvrătire, porniţi pe încăierări zilnice, datorită excesului de băuturi alcoolice, care fac uriaşe ravagii prin ţinuturile aurifere. Rar se întâmplă să treacă o zi, fără ca poliţia să nu fie silită să intervină pe un claim sau altul. Se schimbă lovituri de pumnal, focuri de revolver şi uneori se ajunge până la moarte de om. Cei răniţi trebuiesc duşi la spitalul din Dawson City, supraaglomerat şi fără ei de numeroşii bolnavi pe care epidemiile îi trimit acolo fără încetare.

În timpul celei de a treia săptămâni a lui iulie, exploatarea continuă să fie productivă, cu toate că nici Ben Raddle, nici Lorique, nici muncitorii lor nu izbutiseră să dea peste vreo pepită mai mare. Dar, în sfârşit, veniturile ajunseseră să depăşească cheltuielile, astfel că pe data de 20 iulie a fost posibilă o nouă depunere, de douăsprezece mi de dolari, în contul domnilor Summy Skim şi Ben Raddle, la banc American Trading and Transportation Company.

Summy Skim îşi freca bucuros mâinile.

— Ce mutră o să facă domnul William Boli! spuse el.

De acum înainte nu mai încăpea nici o îndoială că beneficiile pe care le vor obţine de pe urma acestei campanii se vor ridica la peste o sută de mii de franci. Vor avea deci temei să ţină la preţ când se va ivi un cumpărător pentru 129.

Şi pe claim-ul 127 bis evenimentele luau o întorsătură prielnică.

După ce izbutise să degaje o mică porţiune din terenul său, Jane Edgerton ajungea, în sfârşit, să-i culeagă roadele. Până acum reuşise să adune o cantitate de pulbere de aur în valoare de peste trei mii de dolari, pe care o pusese la păstrare în căsuţa celor doi veri, în aşteptarea următorului transport spre Dawson. După toate probabilităţile, la sfârşitul campaniei avea să obţină de pe claim-ul său vreo cincizeci de mii de franci, cu toate greutăţile şi încetineala primelor zile.

Către sfârşitul lui iulie, Summy Skim făcu o propunere destul de firească în aparenţă:

— Nu văd de ce trebuie să mai rămânem aici, de ce noi şi domnişoara Jane nu ne-am vinde claim-urile?

— Pentru că această vânzare nu s-ar putea face la un preţ bun înainte de rectificarea frontierei, îi răspunse Ben Raddle.

— La naiba cu meridianul o sută patruzeci şi unu! se împotrivi Summy. Vânzarea se poate face şi prin corespondenţă, prin intermediar, la Montreal, în biroul domnului Snubbin, tot atât de bine ca şi la Dawson City.

— Nu în condiţii la fel de avantajoase, răspunse Ben Raddle.

— De ce nu, atât timp cât domnişoara Jane şi noi suntem lămuriţi asupra valorii claim-urilor noastre…?

— Peste o lună sau şase săptămâni vom fi şi mai lămuriţi, declară inginerul, şi atunci nu ni se vor mai oferi patruzeci de mii de dolari pentru 129, ci optzeci de mii, o sută de mii de dolari!

— Şi ce vom face cu atâţia bani? strigă Summy Skim.

— Îi vom folosi cât se poate de bine, de asta te asigur, afirmă Ben Raddle. Tu nu vezi că stratul devine din ce în ce mai bogat, pe măsură ce înaintăm spre vest?

— Da, însă, tot înaintând aşa, până la urmă vom ajunge la 131, observă Summy Skim, iar când oamenii noştri se vor izbi de cei ai simpaticului Hunter, nu prea ştiu ce-o să iasă.

Într-adevăr, era de temut că, odată ajunşi pe hotarul dintre claim-uri, între cele două grupe de muncitori va izbucni o încăierare. De pe acum se şi schimbaseră injurii şi, uneori, se auzeau ameninţări îngrozitoare. Lorique avusese o oarecare dispută cu şeful de echipă american, un atlet brutal şi grosolan, şi se temeau ca nu cumva, la întoarcerea lui Hunter şi a lui Malone, ameninţările să nu se transforme în fapte. Nu o dată se azvârlise cu pietre de la un claim la altul… bineînţeles, după ce se constatase că ele erau lipsite de cel mai mic grăunte de aur.

În astfel de împrejurări, Lorique, ajutat de Ben, făcea tot posibilul să-i strunească pe lucrători. Dimpotrivă, şeful de echipă american nu înceta să-şi asmuţă oamenii şi nu scăpa nici un prilej ca să se certe cu Lorique.

Prospectarea începuse să dea rezultate mai slabe pe teritoriul american şi, cel puţin în acel moment, 131 preţuia mai puţin decât 129; se părea că bogatul strat aurifer avea tendinţa să cotească spre sud, îndepărtându-se de malul lui Forty Miles Creek, ceea ce făcea să se creadă că punga, bonanza urmărită, se va găsi pe teritoriul canadian.

La 27 iulie, cele două echipe se aflau la o distanţă de numai zece metri. Peste cel mult cincisprezece zile, ele aveau să se întâlnească pe linia de demarcaţie. Aşadar, Summy Skim nu se înşela prevăzând şi temându-se de o încăierare.

Or, chiar pe data de 27 iulie, o întâmplare veni să înrăutăţească în mod deosebit lucrurile.

Hunter şi Malone îşi făcuseră apariţia pe claim-ul 131.

XV

NOAPTEA DE 5 SPRE 6 AUGUST.

Ţinutul Klondike nu este singurul care cuprinde regiuni aurifere. Mai există şi altele pe marea întindere din nord-vestul Americii, cuprinsă între Oceanul îngheţat de Nord şi Pacific, şi e foarte probabil că în curând se vor descoperi noi zăcăminte. Natura s-a arătat darnică în comori minerale faţă de aceste ţinuturi, cărora le refuză bogăţiile agricole.

Terenurile aurifere de pe teritoriul Alaskăi sunt aşezate mai ales în interiorul curbei largi pe care Yukonul o descrie între Klondike şi Saint-Michel, a cărei convexitate este tangentă la cercul polar.

Una din aceste regiuni se învecinează cu Circle City, un târguşor situat la trei sute şaptezeci de kilometri în aval de Dawson City. Din apropierea acestuia izvorăşte Birch Creek, afluent care se varsă în Yukon la mică distanţă de fortul care îi poartă numele, aşezat pe cercul polar, în punctul cel mai nordic al curbei marelui fluviu.

La sfârşitul ultimei campanii se răspândise zvonul că zăcămintele de la Circle City erau tot atât de bogate ca şi cele de pe Bonanza. Asta era de ajuns ca să atragă o mulţime de mineri.

Bizuindu-se pe aceste zvonuri, după ce puseseră pe roate exploatarea la 131, Hunter şi Malone se îmbarcaseră pe unul din vapoarele care fac escală pe Yukon, şi, debarcând la Circle City, vizitaseră regiunea scăldată de Birch Creek. Fără îndoială că nu li s-a părut rentabil să rămână acolo toată vara, de vreme ce se întorceau la claim-ul 131. Ca dovadă că nu realizaseră nimic de pe urma acestei călătorii era şi faptul că cei doi texani se opriseră pe Forty Miles şi se pregăteau să rămână aici până la sfârşitul campaniei. Dacă ar fi strâns multe pepite şi pulbere de aur din zăcămintele de pe Birch Creek, ei s-ar fi grăbit să ajungă la Dawson City, unde tripourile şi cazinourile le ofereau atâtea posibilităţi să-şi risipească agoniseala.

— Prezenţa lui Hunter nu-i deloc menită să aducă liniştea pe claim-urile de la frontieră, mai ales în cele de pe Forty Miles, spuse Lorique celor doi veri, aflând despre întoarcerea proprietarilor claim-ului 131.

— Vom fi cu ochii în patru, răspunse Ben Raddle.

— Aşa şi trebuie, domnilor, adăugă şeful de echipă, şi-i voi sfătui pe oamenii noştri să fie prudenţi.

— Oare n-ar fi cazul să înştiinţăm poliţia despre întoarcerea acestor ticăloşi? întrebă Ben Raddle.

— Cred că a şi aflat, răspunse Lorique. În plus, ar trebui să expediem o telegramă la Fort Cudahy. ca să preîntâmpinăm orice agresiune.

— Pe Dumnezeul meu, strigă Summy Skim cu o vioiciune neobişnuită la el, îngăduiţi-mi să vă spun că sunteţi nişte fricoşi! Dacă individul ăsta va avea poftă să facă iar pe nebunul, va găsi pe cineva să-l pună la punct.

— De acord! încuviinţă Ben Raddle. Dar la ce bun să te compromiţi cu omul acesta, Summy?

— Avem de lichidat o veche socoteală, Ben.

— Mi se pare că această socoteală a şi fost lichidată, şi încă în favoarea ta, se împotrivi Ben Raddle, care nu voia cu nici un preţ să-şi lase vărul să intre în vreun bucluc. E foarte natural că ai luat apărarea unei femei jignite; e şi mai natural că l-ai pus la punct pe acest Hunter, aş fi făcut şi eu la fel; dar aici, unde e ameninţat întregul personal al claim-ului, este treaba poliţiei.

— Şi dacă ea nu intervine? răspunse Summy Skim, care nu înţelegea să se dea bătut.

— Dacă nu intervine, domnule Skim, ne vom apăra noi înşine, şi fiţi încredinţat că oamenii noştri nu vor da înapoi, spuse şeful de echipă.

— În definitiv, n-am venit să curăţăm regiunea de nemernicii care mişună pe aici, am venit să…

— Să vindem claim-ul, încheie Summy Skim, care se întorcea mereu la oile lui şi care începuse să se înfierbânte. Ia spune, Lorique, ce mai ştii despre comisia de rectificare a frontierei?

— Se spune că s-ar afla undeva prin sud, la poalele muntelui Elie, răspunse şeful de echipă.

— Cu alte cuvinte, prea departe ca să poţi ajunge până la ea?

— Mult prea departe. Doar dacă treci prin Skagway…

— Blestemată ţară! strigă Summy Skim.

— Ştii ce, Summy, ai nevoie să te linişteşti, îi propuse Ben Raddle, bătându-l pe umăr. Du-te la vânătoare, ia-l cu tine pe Neluto, care abia aşteaptă un asemenea prilej, şi aduceţi-ne în seara asta un vânat pe cinste. Între timp, noi vom clătina rocker-ele şi ne vom strădui să facem treabă bună.

— Cine ştie? adăugă şeful de echipă. De ce nu ni s-ar întâmpla şi nouă ceea ce i s-a întâmplat, în octombrie 1897, colonelului Earvay la Cripple Creek?

— Ce i s-a întâmplat colonelului dumitale? întrebă Summy Skim.

— Să găsească pe claim-ul său, la o adâncime de numai şapte picioare, un lingou de aur în valoare de o sută de mii de dolari.

— Eh! exclamă Summy pe un ton dispreţuitor.

— Ia-ţi puşca, Summy, îi spuse Ben Raddle. Du-te de vânează până deseară, dar păzeşte-te de urşi.

Summy Skim n-avea altceva mai bun de făcut. Urcă dealul împreună cu Neluto, şi după un sfert de ceas răsunară primele lor împuşcături.

Ben Raddle îşi reluă munca, nu înainte de a-i sfătui pe lucrători să se ferească de provocările ce le-ar putea veni de la 131. De altfel, în ziua aceea nu s-a petrecut nici un incident care să-i întărite pe lucrătorii celor două claim-uri.

În lipsa lui Summy Skim, care poate nu s-ar fi putut abţine, Ben Raddle avu prilejul să-i zărească pe Hunter şi Malone. Până ce comisia avea să ia o hotărâre, linia de frontieră mergea pe lângă talvegul râpei, coborând spre sud. Căsuţa pe care o ocupau cei doi texani făcea pereche cu locuinţa lui Lorique, la poalele versantului de apus. Astfel, din camera lui, Ben Raddle îi putu observa pe Hunter şi pe tovarăşul său, în timp ce străbăteau claim-ul 131. Fără să dea impresia că-l interesează ce se întâmpla la vecinii săi, dar fără a încerca să se ascundă, el rămase sprijinit de tocul ferestrei de la parterul căsuţei.

Hunter şi Malone înaintară până la ţăruşul despărţitor. Discutau cu însufleţire. După ce-şi îndreptară privirile către râuleţ şi cercetară exploatările de pe celălalt mal, ei făcură câţiva paşi spre râpă. Nu încăpea îndoială că se găseau într-o foarte proastă dispoziţie, randamentul lui 131 fiind cât se poate de slab, încă de la începutul campaniei.

În timp ce ultimele săptămâni le aduseseră celor de pe claim-ul învecinat beneficii importante.

Hunter şi Malone continuară să urce panta râpei şi se opriră cam la înălţimea casei. De acolo, îl zăriră pe Ben Raddle care părea că nu le dă nici o atenţie.

Acesta însă vedea foarte bine că îl arătau cu mâna şi înţelegea că gesturile lor violente, glasurile lor furioase încercau să-l provoace. Procedă înţelept nebăgându-i în seamă şi, după ce plecară cei doi texani, se duse lângă Lorique care mânuia rocker-ul.

— I-aţi văzut, domnule Raddle? întrebă acesta.

— Da, Lorique, dar provocările lor nu mă vor face să-mi ies din fire.

— Domnul Skim nu părea să fie într-o dispoziţie la fel de răbdătoare…

— Va trebui totuşi să se potolească, declară Ben Raddle. Ne vom face că nici nu-i cunoaştem pe indivizii aceştia.

Zilele următoare se scurseră fără vreun incident. Summy Skim, îndemnat de vărul său, pleca dimineaţa la vânătoare împreună cu indianul şi nu se întorcea decât după-amiaza târziu. Totuşi era din ce în ce mai greu să-i împiedici pe lucrătorii americani şi canadieni să se ia la harţă. Munca lor îi apropia tot mai mult de stâlpii aşezaţi la hotarul dintre cele două claim-uri. Nu era departe clipa în care, după cum spunea şeful de echipă, se vor afla târnăcop la târnăcop şi cazma la cazma. Cea mai mică împotrivire ar putea da atunci naştere unei discuţii, discuţia unei certe, cearta unei încăierări, care în curând ar degenera în bătaie. Când oamenii vor fi asmuţiţi unii împotriva altora, cine va fi în stare să-i mai oprească? Hunter şi Malone nu vor încerca oare să provoace tulburări şi la celelalte claim-uri americane de pe frontieră? Cu asemenea ticăloşi, te puteai aştepta la orice. În acest caz poliţia din Fort Cudahy nu va fi în stare să restabilească ordinea.

Vreme de patruzeci şi opt de ore, cei doi texani nu se arătară. Poate că în timpul acesta umblau prin exploatările de pe Forty Miles Creek, situate pe teritoriul alaskian. Chiar dacă în lipsa lor au existat câteva schimburi de cuvinte între lucrători, ele n-au mers mai departe.

Datorită vremii nefavorabile, în următoarele trei zile Summy nu s-a mai putut consacra îndeletnicirii lui preferate. Ploaia cădea uneori în torente, astfel că erai nevoit să te adăposteşti în casă. În aceste condiţii, spălarea nisipurilor devenea foarte anevoioasă: puţurile se umpleau până la gură şi preaplinul lor se revărsa pe suprafaţa claim-ului acoperindu-l cu un strat gros de nămol, în care te afundai până la genunchi.

Se folosiră de acest răgaz forţat pentru a cântări şi a pune în saci pulberea de aur pe care o adunaseră. Randamentul lui 129 scăzuse puţin în ultimele cincisprezece zile. Totuşi, viitoarea expediere la Dawson nu va fi mai mică de zece mii de dolari.

În schimb, exploatarea Janei Edgerton se îmbunătăţea tot mai mult. Fiecare nouă zi îi aducea un câştig mai mare decât cea care trecuse, astfel că adăugă şi ea douăsprezece mii de dolari la cele zece mii de dolari ale lui Ben şi Summy.

Munca reîncepu abia în după-amiaza de 3 august. După o dimineaţă ploioasă, norii fuseseră alungaţi de vântul de sud-est şi cerul se înseninase. Dar erau de aşteptat nişte furtuni care în această perioadă a anului sunt înspăimântătoare şi pricinuiesc uneori adevărate dezastre.

În ziua aceea texanii se întorseseră din expediţia lor. Intraseră imediat în casă şi nu se mai arătaseră toată dimineaţa de 4 august.

Summy Skim se folosi de îmbunătăţirea vremii ca să pornească iar la vânătoare. Se semnalaseră câţiva urşi în aval şi cea mai arzătoare dorinţă a lui era să dea ochii cu unul dintre aceste temute plantigrade. De altfel, n-ar fi fost la prima încercare. Mulţi urşi căzuseră sub gloanţele lui prin pădurile de la Green Valley.

În cursul acestei zile, Lorique dădu o lovitură norocoasă de cazma. Săpând o groapă lângă marginea claim-ului, descoperi o pepită a cărei valoare nu putea fi mai mică de patru sute de dolari, adică două sute de mii de franci în monedă franceză.

Şeful de echipă nu-şi putu stăpâni bucuria şi, strigând cît îl ţinea gura, îşi chemă tovarăşii.

Ben Raddle şi lucrătorii sosiră în fugă şi,cu toţii într-un glas, scoaseră un strigăt la vederea pepitei de mărimea unei nuci, închistată într-o bucată de cuarţ.

Celor de la 131 nu le-a fost greu să înţeleagă pricina acestor strigăte. Izbucniră într-o explozie de mânie, oarecum justificată, având în vedere că de câtva timp lucrătorii americani nu izbutiseră să găsească o vână mai bogată şi că exploatarea lor devenea din ce în ce mai deficitară.

Atunci se auzi un glas, glasul lui Hunter.

— Oare nu mai există aur decât pentru câinii ăştia ai preriilor din Far West? strigă el furios.

Astfel îi numea el pe canadieni. Ben Raddle auzise insulta.

Străduindu-se să-şi păstreze cumpătul, se mulţumi să-i întoarcă spatele mitocanului, înălţând dispreţuitor din umeri.

— Hei, strigă din nou texanul, cu dumneata vorbesc, domnule din Montreal, Ben Raddle se stăpâni şi nu-i răspunse.

— Nu ştiu ce mă opreşte!… continuă Hunter.

Era gata să treacă hotarul şi să se năpustească asupra lui Ben Raddle.

Malone îl opri. Dar lucrătorii de pe cele două claim-uri îngrămădiţi de-o parte şi de alta a frontierei, se ameninţau cu glasul şi cu gestul şi era limpede că deschiderea ostilităţilor nu va mai putea fi multă vreme amânată.

Seara, Summy Skim se întoarse fericit că a doborât un urs, nu fără oarecare primejdie, şi le povesti în amănunţime isprava lui cinegetică. Ben Raddle nu voi să-i vorbească despre incidentul de peste zi, şi, după cină, se duseră amândoi în camera lor unde Summy dormi odihnitorul somn al vânătorului.

Se putea nădăjdui oare că afacerea va rămâne fără urmări? Hunter şi Malone îi vor căuta din nou pricină lui Ben Raddle şi-şi vor întărită oamenii împotriva celor de pe 129? Tot ce se poate, fiindcă a doua zi târnăcoapele şi cazmalele se vor întâlni iar pe hotarul dintre cele două claim-uri.

Or, tocmai în ziua aceea, spre necazul vărului său, Summy Skim nu mai plecă să vâneze. Vremea era apăsătoare, spre sud-est se ridicau nişte nori întunecaţi. Cu siguranţă că va izbucni furtuna şi era mai bine să te prindă acasă.

Toată dimineaţa spălară la nisip, în timp ce o echipă, sub conducerea lui Lorique, continua săpăturile aproape de linia despărţitoare dintre cele două proprietăţi.

Pînă la amiază nu se ivi nici o încurcătură. Ce-i drept, câteva cuvinte de ocară, rostite de americani, atraseră răspunsurile mai mult sau mai puţin violente ale canadienilor. Dar totul se mărgini doar la vorbe şi şefii de echipă n-au avut de ce să intervină.

Din nefericire, lucrurile nu se petrecură la fel şi după pauza de masă. Hunter şi Malone umblau de colo până colo pe claim-ul lor, în vreme ce Summy Skim şi Ben Raddle făceau la fel de cealaltă parte a frontierei.

— Ia te uită, îi spuse Summy Skim lui Ben Raddle, secăturile astea s-au întors deci?… încă nu-i văzusem… Dar tu, Ben?

— Da, i-am văzut ieri… răspunse într-o doară Ben Raddle. Fă şi tu ca mine. Nu te uita la ei.

— Dar ne privesc într-un fel care nu-mi place deloc…

— Nu-i băga în seamă, Summy.

Texanii se apropiaseră. Totuşi, dacă risipeau priviri batjocoritoare la adresa celor doi veri, nu le însoţeau cu injuriile lor obişnuite, ceea ce îi îngădui lui Summy Skim să nu-i ia în seamă.

Între timp, lucrătorii continuau să sape la hotarul dintre claim-uri. Defrişând pământul, strângînd mâlul pentru a-l duce la rockere şi sluice. Aproape că se atingeau, iar cazmalele lor, cu sau fără intenţie, se ciocneau în fiece clipă.

Cu toate acestea, până atunci nimeni nu protestase, când, pe la ora cinci, izbucniră nişte strigăte puternice. Ben şi Summy pe 129, Hunter şi Malone dincolo de frontieră, veniră în grabă unii în întâmpinarea celorlalţi.

Cele două echipe încetaseră lucrul, şi, de fiecare parte, îşi strigau victoria. Punga, bonanza, era în sfârşit scoasă la iveală. De câtăva vreme nisipurile cărate de o parte şi de alta la instalaţiile de spălare dădeau randamente ce depăşeau o sută de dolari şi iată că pe fundul gropii descoperiseră o pepită, un adevărat lingou valorând cel puţin două mii de dolari, asupra căruia cei doi şefi de echipă, stând faţă în faţă, puseseră în acelaşi timp piciorul.

— Ea noastră! strigă Hunter sosind cu răsuflarea tăiată.

— Ba a noastră! Ba a noastră! se împotrivi Lorique, rămânând pe poziţie.

— A ta, câine falit? Mai bine cască ochii la ţăruş şi ai să vezi dacă n-ai pus piciorul pe pământul meu.

O privire aruncată spre ţăruşii cei mai apropiaţi îl încredinţa pe şeful de echipă că, săpând cu înverşunare, depăşise într-adevăr hotarul, şi, necăjit, era gata să-şi părăsească descoperirea. Ben Raddle îl opri, spunându-i calm:

— Lorique, tu ai depăşit frontiera numai pentru că a fost mutată din loc astă-noapte. Oricine poate vedea că ţăruşii nu mai sunt aliniaţi şi că acesta a fost dat înapoi, spre est, cu mai bine de un metru.

Avea dreptate. Şirul de ţăruşi alcătuia într-adevăr o linie frântă, prezentând spre est un unghi ce se forma la nivelul celor două claim-uri.

— Hoţule! îi strigă Lorique lui Hunter în faţă.

— Tu eşti hoţ! răspunse acesta năpustindu-se asupra canadianului şi răsturnându-l pe neaşteptate.

Summy Skim sări în ajutorul şefului de echipă, pe care texanul îl ţinea la pământ. Ben Raddle veni după el şi-l apucă de piept pe Malone, care se apropia. Într-o clipă, Lorique se ridică, în timp ce Hunter se rostogolea, la rândul lui, pe jos.

A urmat apoi o încăierare generală. Târnăcoapele, cazmalele, mânuite de braţele acelea puternice, se transformară în arme primejdioase. Sângele n-ar fi întârziat să ţâşnească şi poate ar fi fost şi moarte de om, de nu s-ar fi ivit chiar în clipa aceea o echipă a poliţiei care patrula prin această parte a lui Forty Miles Creek.

Datorită celor cincizeci de bărbaţi hotărâţi, tulburările fură repede înăbuşite.

Ben i se adresă primul lui Hunter, pe care furia îl împiedica să vorbească.

— Cu ce drept aţi vrut să ne furaţi avutul nostru? îi spuse el.

— Avutul tău? zbieră Hunter. Păstrează-ţi avutul!… N-o să te bucuri mult de el…

— Încearcă numai să ni-l iei, ameninţă Summy strângându-şi pumnii.

— Oh, cu tine am o răfuială veche! urlă Hunter spumegând.

— Când veţi dori, spuse Summy Skim.

— Când voi dori?… Ei bine…!

Hunter se întrerupse brusc. Jane Edgerton, urmată de Patrick, se întorcea de la munca ei zilnică şi sosea, ca în fiecare seară, la claim-ul 129. Uimită, ea se apropia cu paşi repezi de grupul zgomotos care se agita pe frontieră. Hunter o recunoscu pe dată.

— Aşa! spuse el rânjind. Totul se lămureşte! Vajnicul apărător al femeilor lucra în propriul său interes!

— Laş netrebnic! strigă revoltat Summy.

— Eu, laş…?!

— Da, laş, repetă Summy Skim, scos din fire, şi încă prea laş ca să dai socoteală unui bărbat.

— O să-ţi arăt eu ţie! urlă Hunter. O să ne mai întâlnim!

— Când veţi dori, răspunse Summy Skim. Chiar mâine.

— Da, mâine! zise Hunter.

Împinşi de oamenii poliţiei, care puseseră din nou ţăruşul la locul lui, minerii trebuiră să se întoarcă fiecare pe claim-ul respectiv. Lorique purta cu el semnul victoriei, preţioasa pepită de la care se stârnise scandalul.

— Summy, tu nu te poţi bate cu netrebnicul ăsta, îi spuse Ben Raddle vărului său, după ce intrară în casă.

— Şi totuşi o voi face, Ben.

— Nu, Sjummy, n-ai s-o faci.

— Îţi spun că o voi face, şi dacă izbutesc să-i trimit un glonte drept în cap, asta ar fi cea mai frumoasă vânătoare din viaţa mea: vânătoarea unei fiare scârboase.

Cu toate strădaniile sale, Ben Raddle nu izbuti să-l convingă. Fiindcă nu voia să renunţe, o cheamă pe Jane Edgerton în ajutor.

— Domnişoara Jane!… spuse Summy. Chiar de n-aş face-o decât pentru ea, duelul acesta trebuie să aibă loc. Hunter a recunoscut-o şi de-acum înainte va începe să-i dea târcoale.

— Nu simt deloc nevoia să fiu ocrotită, domnule Skim, afirmă Jane, îndreptându-şi trupul micuţ.

— Mai lăsaţi-mă în pace! strigă Summy, scos din fire. Nu credeţi că sunt destul de bătrân ca să ştiu ce am de făcut? Şi ceea ce am să fac acum este să…

— Ce anume?

— Să mănânc, asta-i tot, declară Summy Skim aşezându-se cu atâta energie, încât scaunul de sub el se frânse dintr-o dată în trei bucăţi.

De altfel, o nenorocire neaşteptată avea să oprească sau cel puţin să întârzie deznodământul acestei întâmplări.

În cursul zilei vremea devenise din ce în ce mai apăsătoare. Către orele şapte, atmosfera încărcată de electricitate începu să fie brăzdată de fulgere şi tunetul bubui spre nord-est. Deşi soarele mai strălucea pe cer, norii grei întunecaseră zarea.

În timpul după-amiezii, se observaseră nişte semne îngrijorătoare pe unele claim-uri de pe Forty Milles Creek: trepidaţii înăbuşite ale solului însoţite de bubuituri prelungite, trombe de aburi sulfuroşi ieşite din puţuri. De bună seamă că trebuiau să se aştepte la o demonstraţie de forţă din partea zeului Pluto.

Pe la ceasurile zece şi jumătate, cei din căsuţa de pe claim-ul 129 se pregăteau să meargă la culcare, când nişte mişcări puternice zdruncinară clădirea.

— Cutremur! strigă Lorique.

Abia rostise aceste cuvinte, că simţiră cum se răstoarnă casa, de parcă i s-ar fi retezat dintr-o dată temelia.

Cu multă greutate izbutiră oaspeţii ei să iasă de sub dărâmături, din fericire nevătămaţi.

Dar ce spectacol li se înfăţişă! Pământul claim-ului dispărea sub torentele inundaţiei. O parte a râului dăduse pe dinafară şi se scurgea peste zăcăminte, croindu-şi o nouă albie.

De pretutindeni izbucneau strigăte de deznădejde şi de durere. Surprinşi în colibele lor, minerii încercau să fugă de năvala apelor. Copaci smulşi din rădăcină erau târâţi cu viteza unui tren rapid.

Inundaţia ajunsese acum pe locul unde zăcea căsuţa dărâmată. În câteva clipe apa le ajunse până la brâu.

— Să fugim! strigă Summy Skim, şi, luând-o în braţe pe Jane, începu să urce cu ea dealul.

În clipa aceea, un trunchi de mesteacăn îl lovi pe Ben Raddle şi-i fractură un picior sub genunchi. Lorique, apoi Neluto săriră să-l ajute, dar puhoiul îi răsturnă şi pe ei. Toţi trei urmau să piară acolo. Din fericire, Patrick văzuse primejdia. În timp ce Summy se întorsese şi-l lua pe vărul său în cârcă, uriaşul îi prinse cu câte o mână pe şeful de echipă şi pe Neluto, apoi, drept ca o stâncă printre apele dezlănţuite, îi scoase din vârtejul lor.

Într-o clipă, se aflau toţi în afara primejdiei, fără alte pierderi decât fractura lui Ben Raddle. La lumina cerului în flăcări, avură atunci prilejul să privească dezastrul din jur.

Casa dispăruse, şi odată cu ea comorile adunate de cei doi veri şi de Jane Edgerton. Colina pe care aceasta o străbătea în fiecare dimineaţa şi în fiecare seară îşi schimbase înfăţişarea. De ea se izbea acum mugind o masă uriaşă de apă care acoperea malul drept al lui Forty Miles Creek pe o lungime de mai bine de un kilometru, de o parte şi de alta a frontierei. Ca şi alte douăzeci de proprietăţi învecinate, cele ale lui Ben şi Summy şi a Janei Edgerton fuseseră înghiţite de apele furioase, înalte de peste zece metri. În zadar făcuseră moştenitorii lui Josias Lacoste cale de mii de kilometri pentru a valorifica mai bine claim-ul 129; moştenirea lor dispăruse pentru totdeauna. Claim-ul cu numărul 129 nu mai exista.