XIII CLAIM-UL 129

Aşezat pe malul drept al lui Forty Miles Creek, claim-ul 129 era, aşa cum s-a mai spus, ultimul din Klondike, iar stâlpii care îi marcau limita de apus marcau în acelaşi timp şi graniţa alasko-canadiană.

Către sud, dincolo de claim-ul 129, între două deluşoare, se întindea o păşune înverzită, străjuită pe ambele laturi de păduri de mesteceni şi de plopi.

În partea de nord a claim-ului, râul îşi plimba apele repezi, pe atunci cu un debit mijlociu, printre malurile uşor înclinate în amonte. Pe malul stâng, însă, un lanţ de înălţimi, venit dinspre nord şi curbându-se către aval, apărea pe neaşteptate în faţa unui şir de dealuri mai scunde, care, orientate perpendicular pe malul drept al râuleţului, alcătuiau marginea răsăriteană a proprietăţii lui Josias Lacoste. Chiar în spatele acestor dealuri, la poalele celuilalt versant, Jane Edgerton se îndârjea de aproape o săptămână în truda ei perseverentă dar sterilă, în clipa în care, pe data de 10 iunie, cei doi veri ajungeau, în sfârşit, la capătul călătoriei.

Pretutindeni se zăreau case, colibe sau bordeie ale proprietarilor de claim-uri. Pe un spaţiu de doi-trei kilometri se puteau număra mai multe sute de lucrători.

De cealaltă parte a frontierei, pe teritoriul american, se aflau construcţii asemănătoare, iar în prim-plan, cea de pe claim-ul 131, proprietatea texanului Hunter, care o exploata de un an şi îşi începuse acum cea de a doua campanie. Cunoscându-l pe Hunter, Summy Skim şi Ben Raddle erau înclinaţi să creadă că acesta i-ar fi căutat în trecut pricină şi vecinului său Josias Lacoste. Dar încercările i-au fost zadarnice. Statornicită potrivit regulilor în vigoare, proprietatea claim-ului 129 era legală. Declaraţia de descoperire fusese făcută, acceptată de stat şi înregistrată în termen la biroul comisarului minelor din Dominion, în schimbul unei sume anuale de treizeci şi cinci de dolari. Mai mult chiar, un impozit de zece la sută din aurul extras trebuia predat vistieriei regale, în caz de evaziune, cel în cauză devenind pasibil de expropriere. Dar Josias Lacoste nu încălcase niciodată această regulă şi nici pe aceea care prevedea trecerea în domeniul public a oricărui claim rămas neexploatat mai mult de cinsprezece zile din anotimpul frumos. Lucrările fuseseră întrerupte numai de la moartea acestuia, în aşteptarea moştenitorilor care urmau să intre în posesia bunurilor moştenite.

Exploatarea întreprinsă de Josias Lacoste durase optsprezece luni. La drept vorbind, n-a realizat mare lucru de pe urma ei, cheltuielile de instalare, plata lucrătorilor, transportul etc. ridicându-se la sume destul de importante. Pe deasupra, o revărsare neaşteptată a lui Forty Miles Creek dăduse peste cap toate lucrările, pricinuindu-i mari pagube. Într-un cuvânt, în clipa în care şi-a dat sufletul, proprietarul claim-ului 129 abia îşi acoperise cheltuielile.

Dar care căutător de aur îşi pierde vreodată nădejdea, care din ei nu se crede veşnic pe cale să întâlnească un filon bogat, să descopere o pepită valoroasă ori să extragă dintr-o sită de nămol o mie, două, patru mii de franci?… La urma urmei, poate că ar fi izbutit şi Josias Lacoste, cu toate că avea la dispoziţie un utilaj foarte rudimentar.

Cei doi veri căpătară de la fostul şef de echipă al unchiului lor toate lămuririle privind exploatarea. După lichidarea personalului, el rămăsese paznicul claim-ului, aşteptând să reînceapă lucrul fie sub conducerea moştenitorilor, fie sub cea a vreunui cumpărător.

Acest şef de echipă se numea Lorique. De origină canadiano-franceză, în vârstă de patruzeci de ani şi foarte priceput în meseria de prospector, el lucrase ani de zile la zăcămintele aurifere din California şi din Columbia britanică, înainte de a veni în ţinutul Yukonului. Nimeni nu i-ar fi putut furniza lui Ben Raddle date mai precise asupra situaţiei actuale a lui 129, asupra câştigurilor dobândite în trecut şi asupra celor la care se poate aştepta în viitor, asupra valorii reale a claim-ului.

În primul rînd, Lorique se strădui să le asigure lui Ben Raddle şi Summy Skim condiţii de locuit cât mai bune cu putinţă, întrucât era de aşteptat că aceştia vor fi nevoiţi să rămână câteva zile la Forty Miles Creek.

În locul cortului, ei au preferat să se adăpostească într-o încăpere modestă, dar curată, din căsuţa pe care Josias Lacoste pusese s-o clădească pentru el şi şeful de echipă. Aşezată la poalele colinelor de la sud, în mijlocul unui desiş de mestecăn şi plopi, ea reprezenta un adăpost satisfăcător în acest anotimp al anului, în care nu era de temut o înrăutăţire prea accentuată a vremii.

Şefului de echipă nu-i va fi prea greu să le asigure noilor lui stăpâni hrana necesară. Într-adevăr, există şi aici, ca pretutindeni în Klondike, nişte societăţi de aprovizionare. Având sediul în Dawson City, unde sunt alimentate cu mărfuri de către vapoarele mari ce vin pe Yukon, acestea deservesc exploatările, bineînţeles în schimbul unor câştiguri substanţiale, realizate atât pe seama nivelului preţurilor la produsele de larg consum, cât şi a numărului mare de lucrători angajaţi în district.

A doua zi după sosirea la Forty Miles Creek, călăuziţi de Lorique, care le povestea despre începuturile exploatării, Ben Raddle şi Summy Skim vizitară claim-ul,

— Mai întâi, spunea Lorique, domnul Josias Lacoste nu şi-a folosit oamenii pe care-i angajase, în total vreo cincizeci de muncitori, la săparea puţurilor pe malul râuleţului. El s-a mulţumit doar să râcâie pământul la suprafaţă, şi abia către sfârşitul primei campanii cele dintâi puţuri au început să pătrundă în stratul aurifer.

— Câte puţuri aţi săpat atunci? întrebă Ben Raddle.

— Paisprezece, răspunse şeful de echipă. Fiecare dintre ele cu un orificiu de trei metri pătraţi, după cum puteţi constata şi dumneavoastră. Au rămas în aceeaşi stare, astfel că exploatarea poate fi oricînd reluată.

— Dar înainte de săparea acestor puţuri, ce profit aţi realizat prin scormonitul pământului? Producţia acoperea cheltuielile? se interesă, la rândul lui, Summy Skim.

— Sunt sigur că nu, domnule, mărturisi Lorique. Aşa se întâmplă aproape cu toate zăcămintele, când te mărgineşti doar la spălarea prundişului şi a nisipului aurifer.

— Foloseaţi numai talerul şi sita? întrebă Ben Raddle.

— Numai, domnule, şi rareori am obţinut trei dolari dintr-o sită.

— În vreme ce pe exploatările de pe Bonanza se spune că se obţin cinci sau şase sute! exclamă Summy Skim.

— Vă rog să credeţi că acestea sunt excepţii, afirmă şeful de echipă, şi că atunci când media este de douăzeci de dolari, oamenii se declară mulţumiţi. Cea realizată pe 129 n-a depăşit niciodată un dolar.

— Jalnic!… Jalnic!… şopti Summy printre dinţi. Ben Raddle se grăbi să schimbe vorba.

— Ce adâncime au puţurile?

— Între zece şi cincisprezece picioare. Atât e de ajuns ca să atingi stratul în care se găseşte de obicei pulberea de aur.

— Care este în general grosimea acestui strat?

— În jur de şase picioare.

— Şi câte site sunt cuprinse într-un picior cub de material extras?

— Aproape zece, iar un lucrător destoinic poate spăla vreo sută pe zi.

— Aşadar, puţurile n-au fost încă folosite?… întrebă Ben Raddle.

— Totul era gata în clipa în care domnul Josias Lacoste a murit. Lucrul a fost întrerupt.

Dacă pe Ben Raddle îl interesau foarte mult asemenea lămuriri, cu siguranţă că nici pe vărul său nu-l lăsau complet indiferent. La urma urmelor, cum altfel ar fi putut el să-şi dea mai bine seama de valoarea reală a lui 129?… Legat de aceasta, puse şi el o întrebare directă şefului de echipă.

— Am extras aur cam de vreo treizeci de mii de franci, răspunse acesta, iar cheltuielile au înghiţit aproape întreaga sumă. Dar sunt încredinţat că Forty Miles Creek e aşezat pe o vână bună. Pe claim-urile învecinate, câtă vreme puţurile au funcţionat, producţia a fost întotdeauna mulţumitoare.

— Cred că ai aflat de propunerea pe care ne-a făcut-o compania din Chicago, nu-i aşa, Lorique? întrebă Ben Raddle.

— Da, domnule. Agenţii lor au venit acum câtăva vreme să viziteze claim-ul…

— Compania ne-a oferit pe el cinci mii de dolari. După părerea dumitale e suficient?

— E foarte puţin, spuse cu convingere Lorique. Dacă ţinem seama de rezultatele obţinute pe celelalte claim-uri de pe Forty Miles Creek, apreciez că al dumneavoastră valorează pe puţin patruzeci de mii de dolari.

— E o sumă frumuşică, spuse Summy Skim. Pe cinstea mea, dacă vom obţine preţul acesta, n-avem de ce să regretăm drumul până aici. Din nefericire, ne va fi foarte greu să vindem claim-ul până ce nu se va rezolva problema frontierei.

— N-are a face!… se împotrivi şeful de echipă. Canadian sau alaskian, 129 îşi păstrează aceeaşi valoare.

— Ai dreptate! întări Ben Raddle. Dar nu-i mai puţin adevărat că această companie a socotit de cuviinţă să-şi retragă propunerea, cu tot preţul mic pe care ni l-a oferit.

— Lorique, putem nădăjdui că această rectificare de frontieră se va termina curând? întrebă Summy Skim.

— Nu vă pot spune decât un lucru, domnilor, că o comisie a fost instituită în acest scop. Când îşi va termina lucrările?… Cred că nici membrii ei n-ar putea s-o spună. De altfel, sunt ajutaţi de unul din cei mai renumiţi geometrişti din Klondike, un om cu mare experienţă, domnul Ogilvie, cel care a întocmit cu precizie planurile cadastrale ale districtului.

— Ce se bănuieşte despre rezultatul final al operaţiunii? Întrebă Ben Raddle.

— Că se va întoarce împotriva americanilor şi că dacă în prezent frontiera nu e corect stabilită, ea va trebui mutată mai spre vest.

— Ceea ce va asigura pentru totdeauna claim-ului 129 naţionalitatea canadiană, încheie Summy Skim.

Ben Raddle îi mai puse şefului de echipă unele întrebări cu privire la relaţiile dintre Josias Lacoste şi proprietarul claim-ului 131.

— Texanul acela şi cu prietenul lui? exclamă şeful de echipă. Hunter şi Malone.

— Întocmai.

— Pe cinstea mea, domnule, au fost tare nesuferiţi, v-o spun deschis. Americanii aceştia doi sunt nişte ticăloşi. Au căutat în fel şi chip motiv de gâlceavă şi în ultima vreme nu mai puteam lucra decât cu pistolul la brâu. În repetate rânduri a fost nevoie de intervenţia poliţiei pentru a-i astâmpăra.

— Aşa ne-a spus şi şeful poliţiei, pe care l-am întâlnit la Fort Cudahy, declară Ben Raddle.

— Mă tem că va mai avea de multe ori prilejul să intervină, adăugă Lorique. Vedeţi dumneavoastră, domnilor, până ce n-or să fie expulzaţi netrebnicii ăştia, n-o să avem linişte.

— Şi cum s-ar putea realiza asta?

— Nimic mai uşor, dacă frontiera va fi mutată către vest. În cazul acesta, 131 se va afla pe teritoriul canadian, iar Hunter va fi silit să se supună legilor noastre.

— Bineînţeles că face şi el parte dintre cei care pretind că meridianul o sută patruzeci şi unu trebuie mutat mai la est, nu-i aşa? Întrebă Summy Skim.

— Bineînţeles, răspunse şeful de echipă. El i-a întărâtat pe toţi americanii de la frontieră, atât pe cei de pe Forty Miles, cât şi pe cei de pe Sixty Miles. Nu o dată au ameninţat că vor năvăli pe teritoriul nostru şi ne vor lua claim-urile. Numai Hunter şi Malone îi împing la asemenea abuzuri. Autorităţile din Ottawa au transmis la Washington plângerile lor, dar se pare că nimeni nu se grăbeşte să le cerceteze.

— Probabil că aşteaptă să se lămurească problema frontierei.

— Probabil, domnule Raddle. Până atunci, trebuie să fim cu ochii în patru. Când va afla Hunter că la Forty Miles Creek au sosit noii proprietari, e în stare să pună la cale vreo ticăloşie.

— Ştie el cu cine va sta de vorbă, declară Summy Skim, fiindcă am şi avut cinstea să-i fiu prezentat.

Străbătând întinderea claim-ului, cei doi veri şi şeful de echipă se opriseră lângă ţăruşul care despărţea nr. 129 de nr. 131. Dacă nr. 129 era pustiu, dimpotrivă, nr. 131 era în plină activitate. Muncitorii lui Hunter lucrau la puţurile săpate în amonte. După ce fusese spălat, noroiul era luat de apa din şanţuri şi purtat până în Forty Miles.

Ben Raddle şi Summy Skim căutară în zadar să-i recunoască pe Hunter şi Malone printre lucrătorii de pe nr. 131. Nu-i zăriră. De altfel, Lorique bănuia că aceştia petrecuseră câteva zile pe claim, apoi porniseră mai spre apus, în acea parte a Alaskăi în care se semnalaseră noi terenuri aurifere.

După ce sfârşiră vizitarea claim-ului, cei doi veri şi şeful de echipă se întoarseră la căsuţă, unde îi aştepta prânzul pregătit de Neluto.

— Ia să vedem, pilotule, o fi bună mâncarea? întrebă vesel Ben Raddle.

— Foarte bună, domnule Raddle… dacă n-oi fi greşit-o, răspunse indianul, corectându-şi, ca de obicei, afirmaţia printr-o modestă rezervă.

Când isprăviră masa, Summy Skim se interesă de planurile vărului său.

— Acum cunoşti claim-ul 129, îi spuse el, şi ştii cât valorează. Nu-mi închipui că rămânând aici vei putea afla mai multe!

— Eu sunt de altă părere, răspunse Ben Raddle. Vreau să discut mai pe larg cu şeful de echipă, să verific registrele unchiului Josias. Cred că pentru asta îmi vor trebui pe puţin patruzeci şi opt de ore.

— Fie, dacă e vorba doar de atât, admise Summy, cu condiţia să mi se îngăduie să vânez prin împrejurimi:

— Vânează, prietene, vânează. Asta te va distra în cele câteva zile pe care va trebui să le petrecem aici.

— Ia te uită, observă Summy Skim zâmbind, cele patruzeci şi opt de ore s-au şi transformat în câteva zile!

— Fără-ndoială, spuse Ben Raddle. Dacă aş fi putut vedea muncitorii la lucru… spălând la site…

— Oh! Oh! exclamă Summy Skim Mi se pare că cele câteva zile sunt pe cale de a se transforma în câteva săptămâni… Ia seama, Ben, ia seama!… Noi nu suntem prospectori, nu uita asta…

— Ne-am înţeles, Summy. Totuşi, de vreme ce nu putem discuta vânzarea claim-ului, nu văd de ce, aşteptând să-şi termine lucrările comisia de rectificare a frontierei, Lorique n-ar începe să…

— Iată-ne deci condamnaţi să prindem aici rădăcini, până ce meridianul ăsta blestemat n-o să fie pus la locul lui!

— Aici sau în altă parte e totuna. Unde ne-am putea duce, Summy?

— La Dawson City, de exemplu.

— Crezi că acolo ne vom simţi mai bine?

Summy nu răspunse. Simţind că-l cuprinde mânia, îşi luă puşca, îl chemă pe Neluto, şi, părăsind împreună căsuţa, urcară coasta spre sud.

Summy avea dreptate să se înfurie. Ben Raddle se hotărâse într-adevăr să încerce exploatarea parcelei, al cărei proprietar devenise.

Fiindcă împrejurări neaşteptate îl sileau să-şi prelungească şederea la Forty Miles Creek timp de câteva săptămâni, cum să se împotrivească ispitei de a folosi puţurile gata săpate, de a le verifica randamentul?… Oare unchiul Josias făcuse tot ce trebuia pentru a obţine rezultatul dorit?… Oare nu se mulţumise el să folosească vechea metodă a căutătorilor de aur, atât de rudimentară, când un inginer ar putea găsi un alt procedeu, mai rapid şi mai productiv?… în sfârşit. dacă din măruntaiele acestui pământ, care era al lui, se puteau scoate sute de mii de franci sau chiar milioane, era oare înţelept să renunţi la ele pentru un preţ de nimica…?

Da, astfel gândea Ben Raddle. La drept vorbind, nu-i părea deloc rău că problema frontierei îi dădea un argument în faţa căruia Summy Skim era silit să se încline, şi, optimist până la capăt, socotea că în cele din urmă vărul său va sfârşi prin a căpăta interes pentru ceea ce-l pasiona pe el însuşi.

După ce examina socotelile unchiului Josias, după ce şeful de echipă îi puse la dispoziţie toate documentele în măsură să-l lămurească, întrebă fără nici o introducere:

— Lorique, dacă ar trebui să recrutezi acum nişte muncitori, ai avea de unde să-i iei?

— Desigur, domnule Raddle, răspunse şeful de echipă. Mii de emigranţi caută de lucru prin tot districtul, şi nu găsesc, în fiecare zi sosesc alţii pe zăcămintele lui Forty Miles. Având în vedere numărul lor mare, cred că nici nu vor cere salarii prea ridicate.

— Ţi-ar ajunge vreo cincizeci de mineri?

— Prea destul. Domnul Josias Lacoste n-a folosit niciodată mulţi.

— În cât timp i-ai putea aduna? întrebă Ben Raddle.

— În douăzeci şi patru de ore.

Apoi, după o clipă, şeful de echipă adăugă:

— Aşadar, aveţi de gând să vă ocupaţi chiar dumneavoastră de exploatare, domnule Raddle?

— S-ar putea… Cel puţin atâta vreme cât nu vom căpăta pe 129 preţul corespunzător.

— De fapt, asta vă va îngădui să vă daţi seama de valoarea lui.

— De altminteri, ce-aş putea face aici până când se va soluţiona într-un fel sau altul problema frontierei?

— Aveţi dreptate, încuviinţă şeful de echipă. Dar, fie canadian, fie american, nr. 129 nu va preţui mai puţin decât merită. Eu am fost totdeauna de părere că afluenţii de pe stânga Yukonului nu sunt mai prejos decât cei de pe malul drept. Credeţi-mă, domnule Raddle, se va putea face avere pe Sixty Miles şi pe Forty Miles, la fel de repede ca şi pe Bonanza sau Eldorado.

— Primesc urarea, Lorique, încheie Ben Raddle, foarte mulţumit de acest răspuns care se potrivea cu propriile lui dorinţe.

Mai rămînea Summy Skim. Poate că el va socoti pilula prea amară, în privinţa asta Ben Raddle era mai neliniştit decât voia el însuşi să-şi mărturisească.

Dar cu siguranţă că norocul îl ocrotea. Explicaţia de care îi era teamă n-a mai avut loc. Summy Skim se întoarse pe la cinci după-amiază, dar nu singur. Ben îl văzu ivindu-se pe creasta dealului care mărginea claim-ul în aval, urmat de un muncitor uriaş, încărcat ca o vită de povară, având lângă el un însoţitor de statură foarte mică. De departe, Summy îi făcea semn să se apropie.

— Ei, vino odată, Ben! strigă el îndată ce putu fi auzit. Hai să ţi-o prezint pe vecina noastră!

— Miss Jane! exclamă Ben Raddle, recunoscându-l pe aşa-zisul însoţitor al vărului său.

— Chiar ea!… trâmbită Summy. Şi încă proprietară a claim-ului 127 bis!

Nu e cazul să mai spunem cât de călduros a primit-o inginerul pe tânăra americană. Acesta fu pus la curent cu aventurile asociatei sale, pe care o felicită din inimă pentru curajul ei şi-i deplânse sincer relativa nereuşită. Summy folosi prilejul pentru a-şi formula cererea.

— I-am spus vecinei noastre că tu n-ai să-i refuzi un sfat. Sper că n-ai să mă contrazici, nu-i aşa?

— Glumeşti! se împotrivi Ben Raddle.

— Atunci te vei duce să-i vizitezi claim-ul.

— Fără nici o îndoială.

— Ai să-l cercetezi cu atenţie?

— Se-nţelege de la sine.

— Şi ai să-i spui părerea ta de specialist?

— Chiar mâine. La nevoie voi cere şi sfatul lui Lorique, care cunoaşte mai bine decât mine aceste locuri.

— Foarte bine, Ben, eşti un băiat de treabă. Iar dumneavoastră, domnişoară, fiţi încredinţată că v-a pus Dumnezeu mâna în cap, declară Summy Skim cu convingere.

Ben Raddle socoti că acum e momentul potrivit să-i împărtăşească vărului său hotărârea pe care o luase.

— Şi nouă, Summy, adăugă el, fără a îndrăzni să-l privească.

— Nouă?

— Da. În definitiv, dacă tot trebuie să aşteptăm rezolvarea problemei cu acest blestemat de meridian, m-am hotărât ca până atunci să mă apuc de lucru. Chiar mâine, Lorique se va ocupa de angajarea muncitorilor.

Ben Raddle se aştepta la o explozie. Rămase uluit când îl auzi pe vărul său spunând cu glas blajin:

— Foarte bine gândit, Ben! într-adevăr, foarte bine!

Apoi, schimbând imediat subiectul, de parcă ar fi fost lipsit de importanţă, Summy adăugă:

— Apropo, Ben, mi-am îngăduit să-i ofer domnişoarei Jane, care este nevoită să doarmă sub cerul liber, ospitalitatea noastră pe timpul nopţii. Presupun că n-ai nimic împotrivă?

— Ce întrebare! Casa noastră este oricând la dispoziţia domnişoarei Edgerton, asta se înţelege de la sine.

— Atunci totul e în perfectă regulă. Nu ne rămâne decât să-i arătăm vecinei noastre proprietatea, încheie Summy bucuros, şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, porni la drum cu Jane Edgerton, urmat de Ben Raddle, năucit de felul în care vărul său îi primise hotărârea.

Între timp, acesta îi spunea însoţitoarei sale, pe un ton cât se poate de serios:

— Totuşi, exploatările aurifere dau uneori rezultate bune. Vedeţi dumneavoastră, domnişoară Jane, zăcămintele…

Nefiind în stare să priceapă o asemenea schimbare, Ben Raddle îşi aprinse o ţigară şi înălţă din umeri.