I UN „UNCHI DIN AMERICA”
La 17 martie al antepenultimului an din secolul trecut, poştaşul de serviciu pe strada Jacques-Cartier, din Montreal, lăsă la numărul 29 o scrisoare adresată domnului Summy Skim.
Scrisoarea glăsuia astfel:
Maestrul Snubbin prezintă salutări domnului Summy Skim şi-l roagă să treacă fără întârziere pe la biroul său, pentru o problemă care-l interesează.
În ce problemă voia oare notarul să stea de vorbă cu domnul Summy Skim? Ca toată lumea din Montreal, acesta cunoştea pe maestrul Snubbin, om foarte de treabă şi bun sfătuitor. Canadian prin naştere, el ţinea cel mai bun birou de notariat din oraş, cel care, cu şaizeci de ani în urmă, aparţinuse faimosului maestru Nick, pe adevăratul lui nume Nicolas Sagamore, notarul acela de origină huronă, amestecat, din dragoste de patrie, în teribila afacere Morgaz, afacere cu un deosebit răsunet prin 18371.
Domnul Summy Skim rămase cam uimit la primirea scrisorii maestrului Snubbin. Se grăbi să răspundă invitaţiei; o jumătate de ceas mai târziu, sosea în piaţa Bon-Secours şi era introdus în cabinetul notarului.
— Bună ziua, domnule Skim, îi spuse acesta, ridicându-se. Îngăduiţi-mi să vă prezint omagiile mele…
— Şi eu pe ale mele, răspunse Summy Skim, luând loc lângă masă.
— Sunteţi primul la întâlnire, domnule Skim…
— Primul, maestre Snubbin? Aşadar, nu m-aţi convocat numai pe mine?
— Vărul dumneavoastră, domnul Ben Raddle, trebuie că a primit o scrisoare identică, răspunse notarul.
— În cazul acesta, e mai bine să spuneţi „va primi” în loc de „a primit”. Ben Raddle lipseşte în prezent din Montreal, declară Summy Skim.
— Se întoarce curând? întrebă maestrul Snubbin.
— Peste trei-patru zile.
— La naiba!
— Comunicarea pe care doriţi să ne-o faceţi este, aşadar, urgentă?
— Într-un fel, da, răspunse notarul. În sfârşit, am să vă spun despre ce-i vorba, urmând ca, îndată ce se va întoarce domnul Ben Raddle, dumneavoastră să-l înştiinţaţi despre cele ce am datoria să vă comunic.
Notarul îşi puse ochelarii, frunzări câteva hârtii împrăştiate pe masă, luă un plic, scoase din el o scrisoare şi, înainte de a-i citi conţinutul, spuse:
— Domnul Raddle şi dumneavoastră, domnule Skim, sunteţi nepoţii domnului Josias Lacoste, nu-i aşa?
— Întocmai, era frate cu mama mea şi cu a lui Ben Raddle; dar, de la moartea lor, de acum şapte sau opt ani, am întrerupt orice legături cu unchiul Josias. Între noi s-au ivit nişte probleme de ordin bănesc, el a părăsit Canada, plecând în Europa… într-un cuvânt, de atunci n-a mai dat nici un semn de viaţă şi nu ştim ce s-a întâmplat cu el…
— A murit, declară maestrul Snubbin. Tocmai am primit vestea morţii sale, survenită la 26 ianuarie.
Deşi între Josias Lacoste şi familia sa încetase de mult orice legătură, această veste îl impresiona pe Summy Skim. Vărul său Ben Raddle şi cu el nu mai aveau nici tată, nici mamă, şi, fiind amândoi copii unici la părinţi, reprezentau unul pentru celălalt singura rudă, uniţi în acelaşi timp printr-o prietenie frăţească. Summy Skim se gândea că din tot neamul nu mai rămâneau acum decât el şi Ben. Încercaseră în repetate rânduri să afle ce s-a întâmplat cu unchiul lor, regretând că acesta rupsese orice legătură cu ei. Nădăjduiau să-l revadă într-o bună zi, dar iată că moartea zădărnicea acum totul.
Josias Lacoste, om cam ursuz din fire, avusese întotdeauna înclinaţii spre aventură. Trecuseră douăzeci de ani de când plecase din Canada, cutreierând lumea în căutarea norocului. Necăsătorit, acesta avea o mică avere pe care nădăjduia s-o rotunjească lansându-se în afaceri, îşi realizase visele? Ori nu cumva se ruinase, cu binecunoscuta-i înclinaţie de a miza totul pe o carte? Nepoţilor lui, singurii moştenitori, le va mai fi rămas ceva de moştenit?
La drept vorbind, Summy Skim nu se gândise niciodată la asta, şi cu atât mai puţin s-ar fi gândit în aceste clipe, impresionat cum era de dispariţia ultimei lor rude.
Maestrul Snubbin îşi lăsă clientul să se reculeagă, aşteptând ca acesta să-i pună unele întrebări, la care era pregătit să răspundă.
— Maestre Snubbin, întrebă Summy Skim, unchiul nostru a murit la 26 ianuarie?
— La 26 ianuarie, domnule Skim.
— Au trecut de atunci patruzeci şi nouă de zile…?
— Într-adevăr, patruzeci şi nouă de zile. Atât a durat până ca vestea să ajungă la mine.
— Unchiul nostru se afla deci în Europa… la capătul Europei, în vreun ţinut îndepărtat? întrebă Summy Skim.
— Nicidecum, răspunse notarul.
Şi-i arătă o scrisoare, ale cărei timbre purtau însemnele canadiene.
— E vorba de un „unchi din America”; dumneavoastră şi domnul Ben Raddle moşteniţi cu adevărat un „unchi din America”, după cum obişnuiesc să spună europenii. O fi având acest „unchi din America” însuşirile ce i se atribuie în general? Iată un punct ce trebuie lămurit!
— Aşadar, se afla în Canada fără ca noi să fi ştiut?
— Da, în Canada. Dar în ţinutul cel mai îndepărtat al Dominionu-lui1, la graniţa care desparte ţara noastră de Alaska americană, şi veştile sosesc de acolo pe cât de greu, pe atât de încet.
— Probabil în Klondike, maestre Snubbin?
— Da, în Klondike, unde unchiul dumneavoastră se stabilise cu vreo zece luni în urmă.
— Zece luni! repetă Summy Skim. Şi străbătând America, în drum spre această regiune minieră, nici nu s-a gândit să treacă prin Montreal să-şi vadă nepoţii…!
— Ce vreţi? Fără-ndoială că domnul Josias Lacoste se grăbea să ajungă în Klondike, ca atâtea mii de semeni ai lui… mai bine zis, ca atâtea mii de bolnavi, pradă acestei febre a aurului, care a făcut şi va mai face încă nenumărate victime! E o adevărată năvală, din toate colţurile lumii, spre aceste placers2. După Australia a urmat California, după California, Transvaalul; după Trasvaal, Klondike, apoi alte teritorii aurifere, şi aşa va fi până la judecata… vreau să zic până la zăcământul de pe urmă.
Maestrul Snubbin îi împărtăşi domnului Skim tot ce aflase. Pe la începutul anului 1897, Josias Lacoste sosise la Dawson City, capitala ţinutului Klondike, cu echipamentul obişnuit al căutătorului de aur. Din iulie 1896, după descoperirea aurului în Gold Bottom, un afluent al Hunterului, privirile se aţintiseră asupra acestui district. În anul următor, Josias Lacoste sosea şi el pe aceste meleaguri, pe care se şi aşezaseră o mulţime de mineri, hotărât ca din puţinii bani ce-i mai avea să-şi cumpere un claim3. După câteva zile de la sosire devenea proprietarul claim-ulm 129, aşezat pe Forty Miles Creek4 un afluent al Yukonului, marea arteră canado-alaskiană. Maestrul Snubbin adăugă:
— După cum reiese din scrisoarea pe care mi-a trimis-o guvernatorul din Klondike, se pare că acest claim nu a dat până acum randamentul la care se aştepta domnul Josias Lacoste. Totuşi nu s-ar zice că este nici complet lipsit de valoare şi poate că unchiul dumneavoastră ar fi obţinut în cele din urmă rezultatele dorite, dacă boala nu i-ar fi curmat zilele…
— Aşadar, unchiul nostru n-a murit din pricina sărăciei? Întrebă Summy Skim.
— Nu, din scrisoare nu reiese câtuşi de puţin că ar fi ajuns până acolo. A murit de tifos, boală deosebit de temută, care face multe victime în clima aceea. De la primele simptome ale bolii, domnul Lacoste a părăsit claim-ul şi s-a dus la Dawson City, unde a încetat din viaţă. Cum se ştia că s-a născut la Montreal, guvernatorul mi-a scris mie, ca să iau legătura cu familia şi s-o înştiinţez despre deces. Domnul Ben Raddle şi dumneavoastră, domnule Skim, sunteţi prea bine cunoscuţi în Montreal – aş adăuga, drept oameni respectabili – pentru a-mi mai fi îngăduit vreo ezitare, astfel că v-am invitat pe amândoi la biroul meu să luaţi cunoştinţă de drepturile ce vă revin de pe urma defunctului.
Drepturi! Summy Skim schiţă un zâmbet de tristă ironie. Se gândea la viaţa pe care trebuie s-o fi dus Josias Lacoste în timpul acestei exploatări anevoioase… Cu ea îşi cheltuise probabil şi ultimul gologan, după ce cumpărase claim-ul la un preţ exagerat, aşa cum făceau mulţi prospectori nechibzuiţi!… Poate că murise dator, fără să-şi fi acoperit obligaţiile!… După ce cugetă astfel, Summy Skim îi spuse notarului:
— Maestre Snubbin, e posibil ca unchiul nostru să fi murit înglodat în datorii… Ei bine, mă angajez în numele meu şi al vărului meu Raddle – care sunt sigur că-mi va împărtăşi gândul – să apărăm cinstea numelui pe care l-au purtat mamele noastre… De va fi nevoie de sacrificii, le vom face cu dragă inimă… Deci, va trebui ca în cel mai scurt timp să se stabilească printr-un inventar…
— Vă opresc aici, scumpul meu domn, îl întrerupse notarul. Aşa cum vă cunosc, nu mă miră hotărârea dumneavoastră. Dar nu cred că va fi nevoie de sacrificiile despre care vorbiţi. Deşi se pare că unchiul dumneavoastră a murit sărac, nu uitaţi că el era proprietarul claim-ului de pe Forry Miles Creek şi că valoarea proprietăţii poate acoperi toate sarcinile succesiunii, dacă ele ar exista. Or, această proprietate vă revine acum în indiviziune dumneavoastră şi vărului dumneavoastră Ben Raddle, ca fiind singurele rude ale domnului Josias Lacoste, cu drept de moştenire.
Maestrul Snubbin mai spuse că va trebui acţionat totuşi cu oarecare prudenţă. Moştenirea va fi acceptată doar sub beneficiu de inventar. Mai întâi se va stabili activul şi pasivul, şi abia după aceea moştenitorii vor putea lua o hotărâre în deplină cunoştinţă de cauză,
— Mă voi ocupa de această problemă, domnule Skim, spuse el în încheiere, şi voi căuta să obţin informaţii cât mai sigure… La urma urmei, cine ştie?… Claim-ul e claim! Chiar dacă până acum n-a produs nimic, sau aproape nimic… Ajunge o lovitură fericită de cazma, cum spun prospectorii, ca să te trezeşti cu buzunarele doldora…
— Foarte bine, maestre Snubbin. Dacă proprietatea unchiului nostru valorează ceva, vom căuta să ne debarasăm de ea în condiţii cât mai avantajoase.
— Fără-ndoială, încuviinţă notarul, şi sper că vărul dumneavoastră va fi de aceeaşi părere.
— Sunt încredinţat, răspunse Summy Skim. Nu-mi închipui că lui Ben Raddle i-ar trece vreodată prin minte să devină el însuşi căutător de aur…
— Ehei! Cine ştie, domnule Skim? Domnul Ben Raddle este inginer. Are o fire cutezătoare, înclinată spre aventură… S-ar putea să-l ispitească!… Dacă ar afla, să zicem, că proprietatea unchiului dumneavoastră e aşezată pe o vână bună…
— Vă garantez, maestre Snubbin, că nu se va duce acolo să cerceteze! De altfel, în trei-patru zile va fi acasă… Vom discuta amândoi problema şi vă vom ruga să luaţi măsurile cuvenite, fie pentru a vinde claim-ui de pe Forty Miles Creek celui care oferă mai mult, fie pentru a onora datoriile unchiului nostru Josias Lacoste, ceea ce mi se pare mai probabil.
După această concluzie pesimistă, Summy Skim părăsi biroul notarului, stabilind o nouă întrevedere peste două sau trei zile, şi se întoarse acasă, în strada Jacques-Cartier, unde locuia împreună cu vărul său.
Tatăl lui Summy Skim fusese de origină anglo-saxonă, iar mama franco-canadiană. Familia Skim dăinuia de pe vremea cuceririi din 1759. Stabilită în Canada de Jos, în districtul Montreal stăpânea acolo un domeniu întins, cu păduri, ogoare şi păşuni, care alcătuiau partea cea mai însemnată a averii sale.
În vârstă de treizeci şi doi de ani, de o statură depăşind-o pe cea mijlocie, cu înfăţişarea plăcută şi sănătatea înfloritoare a omului care trăieşte în aerul curat de la ţară, cu ochi albaştri, barba blondă, Summy Skim reprezenta tipul atât de caracteristic şi de simpatic al franco-canadienilor, moştenit de la mama sa. Trăia, din veniturile pământului, viaţa lipsită de griji sau ambiţii a unui gentleman-farmer, în inima acestui privilegiat district al ţării. Fără a fi prea mare, averea lui îi îngăduia să-şi satisfacă gusturile, de altfel puţin costisitoare, şi niciodată nu simţise dorinţa ori nevoia să şi-o mărească. Amator de pescuit, avea la dispoziţie întreaga reţea hidrografică alcătuită din afluenţii şi subafluenţii fluviului Sfântul Laurenţiu, fără să mai punem la socoteală şi lacurile, atât de numeroase în partea de nord a Americii. Vânător pasionat, se putea deda în voie acestei plăceri pe păşunile întinse şi prin pădurile bogate în vânat care ocupă cea mai mare suprafaţă din această regiune a Canadei.
Casa în care locuiau cei doi veri, lipsită de lux, dar confortabilă, era situată într-unul din cartierele cele mai liniştite ale Montrealului, în afara centrului comercial şi industrial al oraşului. Aici îşi petreceau ei, aşteptând nerăbdători întoarcerea primăverii, iernile atât de aspre în Canada, cu toate că se află situată pe aceeaşi paralelă cu sudul Europei. Aici bat iarna nişte vânturi îngrozitoare, în faţa cărora nu se află nici un lanţ de munţi să le ţină piept, şi vijelii încărcate de aerul îngheţat al regiunilor arctice se dezlănţuie fără răgaz, cu o nemaipomenită violenţă.
Montrealul, din 1843 reşedinţă a guvernului, i-ar fi putut oferi lui Summy Skim prilejul de a lua parte la viaţa publică. Însă firea lui independentă îl făcea să dispreţuiască lumea oficialităţilor şi să stea cât mai departe de înalta societate. De altfel, se considera supus al suveranităţii, mai degrabă formale decât efective, a Marii Britanii şi nu se alăturase niciodată partidelor care subminau unitatea Dominionului. Se putea spune despre el că era un filozof căruia îi plăcea să trăiască liniştit, fără nici un fel de ambiţii. După părerea lui, orice schimbare a modului de viaţă nu i-ar fi adus decât neplăceri, griji şi mai puţină tihnă.
E lesne de înţeles că acest filozof nu s-a gândit şi nici nu se va gândi vreodată la însurătoare, cu toate că împlinise treizeci şi două de primăveri. Poate, dacă ar fi trăit mama lui – se ştie prea bine cât de mult doresc femeile să-şi continue neamul prin nepoţi – poate că în acest caz s-ar fi străduit să-i aducă o noră. Bineînţeles, soţia lui Summy Skim ar fi trebuit să aibă aceleaşi gusturi ca şi el. Printre numeroasele familii din Canada, care au adesea câte doisprezece copii, ar fi găsit, fie la oraş, fie la ţară, o fată cuminte şi sănătoasă care să-i fie pe plac. Dar doamna Skim murise cu cinci ani în urmă, la trei ani după moartea soţului, şi de atunci este sigur că fiului ei nu-i trecuse câtuşi de puţin prin minte ideea căsătoriei.
La cele dintâi semne de îndulcire a acestei clime aspre, când soarele, răsărind mai devreme, vestea întoarcerea primăverii, Summy Skim se grăbea să părăsească locuinţa din strada Jacques-Cartier. Pleca atunci la ferma lui din Green Valley, situată la o depărtare de douăzeci de mile la nord de Montreal, pe malul stâng al fluviului Sfântul Laurenţiu. Acolo îşi relua viaţa în aer liber, întreruptă de asprimea unei ierni ce îngheaţă toate apele curgătoare şi acoperă întreaga câmpie cu un covor gros de zăpadă. Acolo se regăsea în mijlocul fermierilor săi, oameni de nădejde, aflaţi în serviciul familiei Skim de o jumătate de secol, care nutreau o dragoste sinceră, dublată de un devotament nemărginit, faţă de acest stăpân bun, liniştit, gata oricând să le vină într-ajutor. Aşa se face că îl întâmpinau la venire cu explozii de bucurie, după cum la plecare îşi manifestau părerea de rău.
Proprietatea din Green Valley producea anual în jur de treizeci de mii de franci, pe care şi-i împărţeau între ei cei doi veri, proprietatea fiind rămasă în indiviziune, ca şi locuinţa din Montreal. Cultivau cereale şi nutreţuri pe suprafeţe întinse ale acestui pământ fertil, al cărui venit se adăuga celui obţinut de pe urma minunatelor păduri ce acoperă încă teritoriul Dominionului, mai ales în partea de răsărit.
Ferma cuprindea un ansamblu de construcţii bine întreţinute, grajduri, hambare, staule, coteţe pentru păsări, magazii, şi era înzestrată cu un utilaj complet şi perfecţionat, răspunzând cerinţelor agriculturii moderne. La intrarea unei vaste împrejmuiri, cu peluze de iarbă şi copaci umbroşi, se afla un pavilion mare, a cărui simplitate nu excludea confortul: casa proprietarilor.
Astfel arăta locuinţa în care Summy Skim îşi trăia cea mai frumoasă parte a vieţii şi unde Ben Raddle venea să-şi petreacă două-trei zile, pe fugă, în timpul verii. Primul n-ar fi vrut s-o schimbe nici pentru cel mai măreţ palat al celui mai bogat dintre americani. Aşa modestă cum era, lui îi era de ajuns şi nu visa nici s-o mărească, nici să-i aducă alte înfrumuseţări, mulţumindu-se cu cele pe care i le dăruise din belşug natura. Aici îşi petrecea zilele, vânând după pofta inimii, şi nopţile binecuvântate de un somn liniştit.
Contentus sua sorte1, după cum ne sfătuieşte înţelepciunea, Summy Skim se socotea destul de bogat cu veniturile obţinute de pe pământul lui, pe care izbutea să-l valorifice cu pricepere şi inteligenţă. Avea grijă să-şi păstreze avutul, dar nu-şi bătea capul ca să-l sporească. Pentru nimic în lume nu s-ar fi avântat în vreuna din numeroasele afaceri de care e plină America, speculaţii comerciale şi industriale, de căi ferate, bănci, mine, societăţi maritime etc. Nu! Acestui înţelept îi era groază de tot ce însemna risc sau întâmplare. Să se lase în voia norocului, să se ştie legat de nişte factori pe care nu poţi nici să-i împiedici, mici să-i prevezi, să se trezească dimineaţa cu întrebarea: „Oare sunt mai bogat, sau mai sărac decât ieri…?”…asta i s-ar fi părut îngrozitor, ar fi preferat să nu mai adoarmă niciodată sau să nu se mai trezească niciodată din somn.
Iată marea deosebire dintre cei doi veri. Că erau fiii a două surori, că aveau amândoi sânge francez în vine, nu încăpea nici o îndoială. Dar, în vreme ce tatăl lui Summy Skim era de origine anglo-saxonă, tatăl lui Ben Raddle, era american, şi este ştiut că între englez şi yancheu există o deosebire pe care timpul o adânceşte. Jonathan şi John Bull2, chiar dacă se înrudesc, au, în orice caz, un grad de rudenie foarte îndepărtat, care va sfârşi prin a se stinge cu totul.
Fie datorită deosebirii de origine, fie datorită deosebirii de caracter, era limpede că cei doi veri, deşi foarte legaţi unul de altul şi hotărâţi să rămână împreună toată viaţa, nu aveau aceleaşi gusturi, nici acelaşi temperament.
Ben Raddle, mai mic de statură, cu părul şi barba brună, mai tânăr cu patru ani decât Summy Skim, privea altfel viaţa. În vreme ce unul se mulţumea să ducă o existenţă de proprietar aşezat şi să-şi supravegheze recoltele, celălalt era puternic atras de mişcarea industrială a epocii în care trăia. Absolvise studiile de inginer şi luase până acum parte la câteva dintre lucrările acelea uluitoare, pe care americanii caută să le ducă la bun sfârşit prin originalitatea concepţiei şi îndrăzneala execuţiei. Totodată, el râvnea să devină bogat. Nu-şi dorea bunăstarea milionarilor noştri de mijloc, ci fluviul de aur al miliardarilor americani. Averile fabuloase ale familiilor Gould, Astor, Vanderbitt, Rockefeller, Carnegie, Morgan şi mulţi alţii îi înfierbântau mintea. Visa la tot felul de împrejurări extraordinare, în stare să te ridice doar în câteva ceasuri în Capitoliu3. După cum, uneori, te pot azvârli, tot în câteva ceasuri, de pe stânca tarpeiană4. în vreme ce Summy Skim nu se ducea într-altă parte decât la Green Valley, Ben Raddle străbătuse de mai multe ori Statele Unite, traversase Atlanticul, vizitase o parte din Europa, fără să fi întâlnit până acum ocazia cea mare. Se întorsese de curând dintr-o lungă călătorie de peste ocean, şi de atunci pândea fărăncetare afacerea aceea uriaşă la care să-şi poată aduce contribuţia.
Deosebirea dintre înclinaţiile lor era pentru Summy Skim un veşnic prilej de amărăciune. îi era mereu teamă ca nu cumva Ben Raddle să fie târât departe de el sau să nu angajeze într-o afacere primejdioasă modesta avere care le asigura amândorura independenţa şi libertatea.
Acesta era subiectul unor nesfârşite discuţii dintre cei doi veri.
— La urma urmei, Ben, de ce să-ţi baţi capul cu ceea ce numeşti tu atât de pompos „marile afaceri”? îl întreba Summy.
— Datorită lor poţi deveni bogat, foarte bogat, îi răspundea Ben Raddle.
— Ei, vere, şi de ce să devii atât de bogat? Ca să trăieşti fericit la Green Valley, nu-ţi trebuie bogăţie. Ce-ai putea face cu atâţia bani?
— Alte afaceri, vere, mai mari.
— În ce scop…?
— Ca să strâng şi mai mult aur, pe care să-l investesc în afaceri şi mai mari.
— Şi aşa mai departe?
— Şi aşa mai departe…
— Până la ultima suflare, nu-i aşa? întreba cu ironie Summy Skim.
— Până la moarte, Summy, încheia Ben Raddle netulburat, în timp ce vărul său, negăsind răspunsul potrivit, ridica descurajat braţele spre cer.
