Eram pribeag pe-o lume obscură și pustie.

Plângeam când tu, cerească și vecinică făclie,

Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers

Și ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai șters.

Eram străin, și ție ți-a fost milă de mine.

De unde vii și unde te duci? m-ai întrebat.

Nu știu. Steaua desprinsă din boltele senine

Mai știe ea sărmana ce drum a apucat?

Atunci mi-ai zis: Iubește, străin nu vei mai fi.

Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi.