Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,

Și nu mai știm de-ai noștri, nici ei de noi nu știu...

Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,

Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei.

Citeam, și-mi păreau basme, cum se lăsau pe țară

Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.

Vuia-n văzduh năvala puhoaielor din puste,

Cum răpăie pământul sub ploile de vară.

Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,

Femei, cu prunci în brațe, prin codri rătăcind,

Câte-un bătrân ce cată, din vârful unui grind,

Cum trec, mânați în cârduri, ca turmele de vite,

Cum trec, duși în robie, subt bici, feciori și fete,

Și carele-ncărcate cu bogăția țării,

Și-n urmă, cât bat ochii, în limpezișul zării,

Grămezi de scrum din toată strânsura pe-ndelete...

Citeam și-mi păreau basme. Și iată că destinul

Vru să trăiesc aievea acele zile grele;

Și văd cum calcă lifta pământul țării mele,

Cum tot avutul nostru ni-l bântuie străinul:

Să nu mai știu nimica de cei rămași acasă,

Decât că e vrăjmașul stăpân pe soarta lor...

Gândindu-mă la dânșii, muncit de griji, de dor,

Stau în adâncul nopții, cu coatele pe masă,

Și-i văd săpând la șanțuri, bătuți, bolnavi, sub zloată

Moșnegi căzuți pe drumuri, femei batjocurite

În jurul lor, copiii cu brațele ciuntite

Înfățișează jertfa și jalea țării toată.

Și-atunci tresar sub gândul că prea am trăit bine;

Prea mult am râs; prea-n toate vedeam numai un joc...

Și trebuia să vie acest năprasnic foc,

În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.

Fii binecuvântată, fecundă suferință,

Tu ce ne ești trimeasă de veșnica dreptate

Să curăți neamul nostru de vechile păcate,

Să faci din el o-ntreagă și singură ființă!

M-ai învățat, durere, ce e să ai o țară.

Și-n inima-mi rănită adânc ți-ai scris cuvântul:

Cu sânge și cu lacrimi va să frămânți pământul

Din care-aștepți viața cea nouă să răsară.