Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ți tulbur somnul,

Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiții întru Domnul!

Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine

Gândurile să-mi desfășur, și să stau la sfat cu mine

În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înțelept,

Ș-ale lumii toate parcă le văd limpede și drept.

Cât de clare mi se-nșiră toate din trecut, în minte,

Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

E uscat-acuma țărna ce te copere, și mie

Parcă tot nu-mi vine-a crede că ești dusă pe vecie.

Uneori te țin departe și mă-ntreb de ce nu-mi scrii...

Dornic căutând în cale-ți, parcă tot aștept să-mi vii.

A, cât de pustie-i lumea și viața fără tine!

Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine

Ca o furie nebună. Ș-aș voi atunci, aproape,

Față-n faț-acolea, lângă piatra astei triste groape,

Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,

Lumile le cârmuiește, și-n văzduh astrii îndreaptă,

Și eu, viermele din tină,

Să-i cer astfel socoteală lui, izvorul de lumină:

Doamne, dacă nu se mișcă nici un pai de pe pământ

Fără știrea și voința ta, și dac-al tău cuvânt

Este singura poruncă cărei toate se supun;

Dacă tu ești drept, puternic și nemărginit de bun,

Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?

Pentru ce ne surpi credința-n judecata ta-nțeleaptă?

De ce fulger cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfințită

Și în țăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?

De ce-așterni omătul iernei peste floarea lui april

Ș-un lințoliu pe obrazul visătorului copil?

Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că ești,

Și, topindu-le în focul tinereții, le ursești

Dor cu dor să-și împletească, prinse-n dragoste nebună,

Și când se iubesc mai dulce și-și fac visuri împreună,

Din senin îți vine-o toană: zvârli țărâna peste una,

Iar pe cea stingheră neagra jale pentru totdeauna!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.

Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!

O, de-ai ști cât am iubit-o și cât sufăr, m-ai ierta

Că-ntr-un timp pierdui credința în dumnezeirea ta!

Era tânără, frumoasă. Vai, și cum o mistuise

Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:

Ce te uiți așa la mine... M-am făcut urâtă... știu!

Și-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!

Ochii mari, dar stinși, sub alba-i frunte i se adâncise,

Și pe vinetele-i buze un surâs încremenise.

Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morții gheară!

Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,

Își da duhul, liniștită, ca un Mesia pe cruce,

Am simțit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce

Pân și drojdia credinței ce-o purtam ființei tale.

Și mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieții noastre cale

Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.

Lumea asta-mbătrânită în mizerii și nevoi

Singură se cârmuiește. Piatră, floare, astru, om,

Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,

Rând pe rând, una din alta, fără știrea nimănui.

Tot ce Biblia ne cântă decât o poveste nu-i.

Iehova, erou din basmul Bibliei iadul cu munci,

Îngeri, rai... o-nchipuire!...

    Astfel cugetam atunci.

Dar, când părăsii odaia plină de înghețul morții

Și ieșii sub minunata boltă înstelat-a nopții,

Luna galeșă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,

Revărsa atâta farmec, și-n așa sfântă splendoare

S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată

Și-mi zisei: E cu putință să fim tot dintr-o bucată?

Eu clipa de lut, și dânsa veșnicia de lumină!

Eu urăsc și plâng, ea trece zâmbitoare și senină...

Eu mă târâi prin noroaie, ea plutește-n cer albastru...

Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pân la astru!

Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine

Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, ce mic, și ce netrebnic m-am simțit atunci-naintea

Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda și mintea!

Și adânc smerit, cucernic, pocăit în fața lunii,

Slavă și-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.

Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ți tulbur somnul.

Am venit să-mi plec genunchii ș-a mea inimă spre Domnul.