Ce frumoasă ești! Cu câtă voluptate își mlădie 
Trupul formele-i rotunde, și cu câte grijă știe 
Să-și păstreze-n mersu-i leneș și în toat-a lui mișcare 
Ritmul maiestos, molatic, ca al unui val de mare!... 
De pe ochii tăi mari, negri, umezi, înfiorători, 
Când ridici genele grele, parc-ai dizvăli din nori 
Din andâcul lor s-aruncă. 
O-nțeleg de ce suspină 
Pe-a ta urm-atâtea inimi, de ce-ți stau atâția-n cale, 
Amețiți de al tău zâmbet, robi ai frumuseței tale! 
Tu, printre femei, ești zână fără de asemănare, 
Chipul tău e răsărirea unui astru — când apare. 
Și-n lumina orbitoare a saloanelor, prin baluri, 
Când pășești, ca o regină, spintecând a gloatei valuri, 
Toți încremenesc în urmă-ți privind lacom după tine: 
E un murmur lung de șoapte, de mirare, de suspine... 

... 

Cine-i ferictul care e stăpân pe-așa comoară? 

Cine-și farmecă viața și durerile-și omoară 

În beția sărutării buzelor tale fierbinți, 

Suflet înecat în basme, uitător de suferinți!