Sta Poezia-n sfînta ei cetate,

Pe-un vîrf de munte, stelelor vecină.

Porneau de-acolo cîntece curate,

Un pic de cer, un tremur de lumină,

Pe sufletul întunecat de ură

Al bietei noastre lumi, de patimi plină.

Și cîntecul zbura din gură-n gură,

Și omul se simțea mai bine cîntîndu-l...

Deodată toți să murmure-ncepură:

„De ce nu se coboară și ea-n rîndul

Mulțimii ce de veacuri o ascultă?

Prea șade-n slăvi, prea sus ne cheamă gîndul...”

Răcni un critic: „Asta-i o insultă !”

Și-atunci Prostia zise Răutății:

„Tu arme ai, eu am oștire multă,

Ș-acea prieten-a singurătății

Va trebui să ni se-nchine nouă !...”

Cu urlete, la porțile cetății.

S-au năpustit puterile-amîndouă.

Tac vechile cîntări înfricoșate, —

Mulțimea cere-o poezie nouă...

Tu dormi, senino,-n veșnica-ți cetate !