1907

Minciuna stă cu regele la masă...

Doar asta-i cam de multișor poveste:

De când sunt regi, de când minciună este,

Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,

De-atâtea griji e-mpresurat un rege!

Atâtea-s de aflat! Și, se-nțelege,

Scutarul lui nu poate fi oricine.

   Ce țară fericită, maiestate!...

Se lăfăiește gureșa Minciună.

Că numai Dumnezeu te-a pus cunună

De-nțelepciune și de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,

Ce nici nu s-ar mai ști c-a fost, sărmanul,

De nu-și afla sub schiptrul tău limanul,

De nu-ți sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,

Sălbatici, și mișei, și proști de-a rândul,

Ș-o sărăcie cum nu-ți dai cu gândul...

Dar faci un semn, și-ncep să se ridice

Oștiri, cetăți, palate lume nouă,

Izvoarele vieții se desfundă;

De pretutindeni bogății inundă;

Și tu le-mparți cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvnește-o lume.

E-o veselie ș-un belșug în țară,

Că vin și guri flămânde de pe-afară.

Tot crugul sună de slăvitu-ți nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...

Cresc flori pe unde calci, și râde firea.

Tu-mparți norocul numai cu privirea.

Încai țăranii zburdă pe la sate!...

Și-i place regelui. E lucru mare

Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e

Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte

A fost cea mai aleasă desfătare.

. . . . . . . . . . . . . . .

   Măria-ta, e un străin afară,

Cam trențăros, dar pare-un om de seamă,

Și... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...

De unde-o fi... că nu-i de-aici din țară.

Minciuna palidă-și topește glasul:

   O, nu-l primiți! Îl știu, e vestitorul

De rău, ce face pe-atotștiutorul

Și vede prăbușirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.

Invidia în inima lui geme

Și gura lui e plină de blesteme.

Tu nu poți auzi ce vorbe-nșiră...

   Și totuși, zice regele, să vie!

Dovadă că chiar la palat Minciuna

Nu e biruitoare-ntotdeauna.

Fac și monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,

Cu brațele pe piept încrucișate,

Răspică vorba: Țara, maiestate,

E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ți. Și slugarnici

Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,

De nu mai poți vedea pe cei de-afară,

Pe bunii tăi supuși cei mulți și harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ți spinteci cale

Să știi și-n țara ta ce suflet bate,

N-ai vrut decât spinări încovoiate

Și guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ți steie drept în față,

Ca pe-un vrăjmaș, l-ai depărtat de tine.

Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,

Și dureroase lucruri mai învață!

Părăzi, decor de teatru, luminații,

Tot ce pe vulg și pe copii înșală,

Aceasta-i toată slava ta regală.

Pe tristul gol din juru-ți decorații!

Tu-n țara asta nu vezi decât raiul

Ce-ai tăi ți-l ticluiesc într-o clipită:

Ruină-i sub hârtia poleită,

Sub crăngi de brad trosnește putregaiul,

Dar tu ești fericit. Lingușitorii

Înalță imnuri proslăvirii tale

Și fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-și adorm foamea prășitorii.

. . . . . . . . . . . . . . .

Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înțeles, și e totuna.

De sus și până jos s-a-ntins Minciuna

Ea leagă și dezleagă-n țară toate.

Iar ca să-ți dea o spumă de mărire,

Ca pe-un copil te poartă și-ți arată

Sclipiri și flori... Afla-vei tu vrodată

Cumplita vremilor destăinuire?...

Și ce speranțe se puneau în tine,

Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale,

Cu pâine și cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.

Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale!

. . . . . . . . . . . . . . .

Și ce credință trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoș-a trufiei tale!

. . . . . . . . . . . . . . .

C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară

Și slugile l-au îmbrâncit pe scară,

Firește, de la sine se-nțelege.

Trec anii. Și ce dulce-i amăgirea!

Tu zeu ești printre regi! Mărire ție!...

În jâlțu-i moale, tolănită, scrie

Cu pana ei de aur Lingușirea.

De-abia se isprăvește-o sărbătoare,

Și-ncepe alta. Muzicile cântă...

Îmbracă-te-n podoabe, țară sfântă,

Să nu mai știe nimeni ce te doare!

. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?

Ce-i hreamătul acesta care crește?

Se zguduie pământul și mugește,

Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalță flăcări, brațe desperate,

Spre ceru-ntunecat, pustiu și rece.

Năprasnic vântul nebuniei trece

Și spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbușește-o lume

Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!

Cum șuieră cumplita vijelie!

Sar frații între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăși sânge.

Femei cu părul despletit, nebune,

Și-asmut copiii la omor. Genune,

Puhoi de ură ce zăgazu-și frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege

Și, tremurând, din jilțu-i se ridică.

Au cine liniștea lui scumpă-i strică?

Ș-al vremii rost el tot nu-l înțelege.

Share on Twitter Share on Facebook