Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,

Stă albă și frumoasă. La cap îi ard făclii.

În jurul ei s-adună mulțimea-nfiorată,

Ce-n plâns fără de lacrimi durerea și-o arată,

Căci gurile sunt multe și mințile-s pustii.

Ea doarme, și pe chipu-i de sfântă luminează

Misteriosul zâmbet al liniștii de veci.

Pe lustrul frunții joacă a geniului rază,

Și-n maiestatea morții ea pare că visează,

La piept ținându-și crucea sub degetele-i reci.

Așa o iau pe brațe în haina-i de mireasă,

Și-n cântece de preoți o culcă în sicriu.

Cu tălpile-nainte încet o scot din casă.

Plângând, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă

Pe toate-nghețul morții muțenie, pustiu.

Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte

Pe migălite rânduri stă nopți întregi plecat:

Sunt gândurile moartei, sunt urmele ei sfinte...

Ș-acum el înțelege:

    Să poarte-atâta minte

Un cap așa de tânăr, a fost de neiertat.