Oblonitu-mi-a fereasta

Gerul, cu-a lui flori de gheață,

Și, în toată casa asta,

Eu sunt singura viață.

Dac-ar fi un foc în sobă,

Mi-ar părea că suntem doi,

Aș mai sta cu el de vorbă,

Mai uitând cele nevoi;

Ne-am pricepe-nde noi plânsul,

Eu cenușă el scântei,

Câte nu mi-ar spune dânsul

Din poveștile cu zmei!

Anevoie vremea trece

Când urâtul greu te-apasă.

Ce ursuză-i vatra rece!

Parc-aș sta c-un mort în casă.