Se aude-n horn nebunul

Viscol, aprig vâjiind,

Și din strășini, câte unul,

Cum cad țurțurii plesnind;

Sună-n crengile lovite

Uscat zgomot ca de oase,

Și vârtejuri, repezite,

Bat în ușă mânioase.

Se arată-n neguri luna,

Albe stelele sclipind;

Și de ger s-aud întruna

În pod corzile trosnind.

Mi-ar prii, pe-o așa iarnă,

O-mpietrită amorțire

Îndelung să mi s-aștearnă

Peste cuget și simțire

Să adorm, capul să-mi scutur

De povoara cugetării...

Cât aș da să văd un flutur

Tăind para lumânării!