Întristătoare povești, nespus de iubite-ntr-o vreme,

Nu mai cercați a-mi vorbi de zînele voastre cu steme.

Mîndre palate, viteji, și cai ce mănîncă jăratic,

Stînsu-s-au toate de veci ! Copilul de-atunci, nebunatic,

Nici nu mai cred c-am fost eu, atît mi se par de străine

Sfintele mele-amintiri, și-n lumile voastre senine,

Glasuri atîta de de dulci zadarnic mai vin să mă cheme,

Întristătoare povești, nespus de iubite-ntr-o vreme.

Bietele gînduri și-au ars aripele-n para durerii;

Grele îmi par, ca de plumb, în vîlva atîtor mizerii.

Un întuneric adînc, ș-un frig ca de moarte m-apucă:

Caldă lumină, te-ai stins, pierdutu-te-am, sfîntă nălucă,

Ce-atît de mult te-adoram, încît m-așteptam cîteodată

Ca din povești să te rupi, și-n brațe să-mi cazi întrupată.

Ce fericiți am fi fost ! Azi toate rămas-au puzderii,

Bietele gînduri și-au ars aripele-n para durerii !

Silă de ziua de azi, și teamă de ziua de mîne,

Asta e tot ce mai simt. Dulci visuri — ce furăți stăpîne

Inimii mele — fugiți, lăsați-o de-a pururi pustie.

Ce să mai cate-n deșert la vremuri ce n-or să mai vie !

Cadă uitarea de veci ș-acoperă basmele-mi sfinte.

Pleacă-te, suflet zdrobit, durerilor de-aci-nainte:

Silă de ziua de azi, și teamă de ziua de mîne !