Negreșit, ești prea frumoasă.

Ce ochi mari !... Ce gură mică !...

Cine n-ar putea să-ți zică:

Venere din valuri scoasă !...

Dar ieșind — sub val viața

Ți-ai lăsat-o să se-nece;

Căci ca marmura de rece

Ți de albă-ți este fața.

Și de-aceea nu te mire

Că-n serate și petreceri

Nici o inimă nu seceri

Și nu clatini nici o fire...

Cine firea să-și aprindă,

Ș-a lui inimă să-și plece

La o frumusețe rece,

Ca răsfrîntă din oglindă?

Cine dorul să-și închine

Unei statui ambulante?...

Sigur s-o găsi vrun fante

Să te-admire, să-ți suspine

Și să-și mintă lui și ție;

Însă n-ei ști niciodată

Dragostea adevărată

Ș-a ei dulce nebunie !

Căci n-ai zîmbet, nici privire

Dulce, galeșă, fierbinte,

Ca să scoți pe om din minte

Și să tulburi vreo simțire.

Căci atît de nemișcatu-i

Chipul tău, și-n ochiu-ți mare

Zace-atîta nepăsare,

Parcă-i ochiul unei statui !

Orice dor e scris să moară,

Inima cînd ți-o cunoaște:

Frumusețea ta de-l naște,

Nepăsarea ta-l omoară.

Ș-orice suflet, cînd te știe,

Zice, trist, de-a ta ființă:

E-o frumoasă locuință,

Ce păcat că e pustie !

De aceea nu te mire

Că prin baluri și petreceri

Nici o inimă nu seceri

Și nu clatini nici o fire !...

Inimile vor viață,

Nu se frîng așa-n neștire,

Cerșind pietrelor iubire,

Și foc sloiului de gheață.

...............................

Venere din valuri scoasă,

Cu ochi mort — făr-o scînteie,

E păcat că ești femeie,

Și păcat că ești frumoasă !...