Când, cu ochii duși pe carte, 

Stai la geamu-ți adâncită

Că în ascultarea unui dulce cântec de departe, 

Nu simți tu cât e fierbinte și de dornic ești privită?

Nu te ard a mele gânduri, 

Ce-ți roiesc în jur grămadă, 

Te alintă și te roagă să-ți iei ochii de pe rânduri, 

Că din ei desprins-o rază cald-asupra mea să cadă, 

Și-n cucernică-mi privire

Să-nțelegi ce dureroasă-i și adânc-a mea iubire!

Nu te prind câteodată

Neînțelesele fioruri

Ale vârstei tale crude, și în inima-ți curată

Nu începe să mijască șoaptă unor taincii doruri, 

Peste ochii mari să-ți cadă

Ca de somn a tale gene, 

Și, scăpând cartea din mâna, să rămâi pe gânduri-pradă

Visurilor voluptoase; — iar târziu, moale de lene, 

Și ca dintr-un somn trezită, 

Să te scoli cu fața arsă, ca de friguri, și trudită?

Și nu-ți simți gură atinsă

Că de buze nevăzute

Să-ți cuprinzi obrazu-n palme — de-o mînie dulce-aprinsă

Tresărind, să te-ntrebi cine-a îndrăznit să te sărute? ...

Câte nebunii n-ascunde

Vârstă ta neștiutoare, 

Și de câte ori prin somnu-ți nu-ntinzi brațele rotunde

Dup-o scumpă nălucire, și o rogi să nu mai zboare, 

Lunecând din visu-ți dulce, 

Ci să stea- să te mângâie, și la sânu-ți să se culce!...

Înger, iartă-mă de-aceste

Nebunii ce-mi trec prin minte!

Lung, duios mă uit la tine, și mă prind că-ntr-o poveste;

Ș-atunci, ca potop de flăcări, simt, sub tâmplă mea fierbinte, 

Cum îmi șuruie, nebune, 

Gîndurile neînfrânate, 

Și-n auz, vrăjit vuindu-mi, glasul basmelor îmi spune

Să te smulg, frumoasă zână, și pe drumuri neumblate, 

Pe-un cal năzdrăvan cu tine

Să alerg cătând norocul depărtat în lumi străine...

Și-ți simt brațele, deodată, 

Încleștate de grumazu-mi.

Pe-al meu piept îți razimi fruntea, că de-un vis înfiorată, 

Și în fugă noastră, vântul joacă păru-ți pe obrazu-mi, 

Tot mai sus zburăm alături...

Amețești, ștergând, din goana, 

Cu priviri răpezi pământul negru, ce-ndărăt îl mături;

Iară eu din zbor smulg aștri, de pe bolți, și-ți fac coroana.

În văzduh, pe calea lungă

Ce străbatem, pe-a ta urmă de văpăi s-așterne-o dungă.

Vine-un nour — să ne soarbă -

După noi. Să nu te sperii.

Este răutatea lumii, fiară lacomă și oarbă, 

Care ne-a simțit pe fugă, scoși din frânele durerii, 

Sunt a vieții pământene

Patimi, ca nisipul marii...

Neatinsă de-a lor șoapte veninoase și viclene, 

Îndărăt, în a lor cale, zvârle piatră nepăsării, 

Că din ea-n clipă să crească

Munți, din temelia lumii pînă-n strașina cerească!...

...

Iată-ne sosiți la sfântul

Țărm al fericirii noastre!

Codrii spun că-n veci pe-aicea n-a desprins o frunză vântul, 

Nici un nor n-a șters vrodată aștrii bolților albastre.

De sub umbră de răchită

Luneci leneșă-ți privire:

E-o căldură dulce-n aer — pasc pe valea liniștită

Mieii cu lână de aur. Ca un cântec de iubire, 

În auz ți se strecoară

Freamătul duios de codru, șoaptă blândelor izvoară.

Tu-mi ia capul, netezindu-l, 

Și ți-l culci frumos pe brațe, 

Mă priveșți cu ochii umezi, să-mi vezi inima și gândul, 

Și-nțelegi c-a ta ființă umple-ntreagă mea viață, 

C-a mea dragoste-ai robit-o

Pe de-a pururi numai ție, 

S-atunci c-un atât de dulce farmec îmi zâmbeșți iubito, 

C-aș uită a mele lacrimi, de-aș fi plâns o veșnicie!

Iar aducerile-aminte

Prind să ne înșire basmul zilelor de mai-nainte...

Spun din vremurile acele.

Când veneau pe nesimțite

Numai gândurile mele

Să se joace fericite

Pe-al tău chip și umăr dulce, 

Și în poală-ți să se culce.

Când abia-ndrăzneam, spre tine, 

Să înalț câte-o privire.

Mută, arsă de suspine, 

Pe furiș și cu-ntreruperi, 

Nu cumva a mea iubire

S-o-nțelegi — și să te superi...

Iară, după ce-ai privit

Blând în ochii mei o dată, 

Ți-am spus dragostea mea toată, 

Ș-am rămas mai liniștit...

Și de-atunci, când stai la geam, 

Că din glas ne-nțelegem.

Câte nu ne-nșiră gândul

Când le ia toate de-a rândul!

Însă eu aș vrea s-ascult

Ce a fost mai de demult, 

Și-n deșert cât în trecut

Al iubirii început...

Sigur — de când e urzită, 

Inima me-a fost ursită

Pe de-a pururi să se lege

Și să-ți fie roabă ție;

Altfel nici n-aș înțelege

Cum ar fi putut să fie...

...

Dar lăsăți-mă în tihna, gânduri oarbe și deșarte!

Nu mă mai stârni zadarnic, dor nebun și fără parte, 

Să-mi mai ard liniștea-n focul unui vis amăgitor.

Adormi, tristul meu amor!...

Iar tu, chip frumos, lumina, ce-mi lucești așa feeric, 

Și-mi răneșți atât de dulce viață-mi plină de-ntuneric, 

Zâmbet dădător de visuri și tulburător de minți, 

Șterge-te din al meu cuget ... fugi, din ochii mei fierbinți.