Păcătuit-a omul în vremuri fericite,

Când nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă,

Când n-avea a se teme de zile amărâte,

Când roabă-i era lumea și el domnea în tihnă.

Pământul, încă proaspăt, pătatu-s-a de sânge

Când lumea era largă și oamenii puțini,

Când nimenea, sub soare, n-avea de ce se plânge,

Când cerul n-avea trăsnet și nici pământul spini.

Și vreți ca astăzi omul să nu păcătuiască?

Când grijile-l apasă, nevoile-l muncesc,

Când el se vede-n lume menit să pătimească,

Când rălele-l frământă, și poftele-l robesc!

Și vreți să n-avem Caini, când e nepotrivire,

Și ură și cruzime în neamul omenesc,

Când neagra dușmănie și lacoma râvnire

De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopți pierdute în vremuri depărtate

Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi,

Și râvna, și ispita, și negrele păcate

Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!