Visând împăratul să rupă hotarele ce-l îngrădeau,

Și marea-i putere s-o-ntindă pe-ntregul pământ și pe mări,

Tărie de vifor pusese în sufletul oștilor lui,

Ca nici un vrăjmaș să mai poată cu armele-a-i sta împotrivă;

Iar ochii de fiară flămândă rotindu-și-i peste cuprinsuri,

Vedea cum noroadele toate în cale-i se pleacă-ngrozite,

Vedea cum cetăți întărite, palate de piatră și domuri,

Cu vâlva atâtor coroane, ca pleava se spulberă-n vânt.

Ș-a fost un blestem pe ursita sărmanelor neamuri de-atunci,

Că-n scrum și-au văzut prefăcută întreaga lor muncă de veacuri.

Scrâșnind luptătorii, în iureș, ca iarba sub coasă cădeau,

Năprasnic vârtejul pieirii din țară în țară trecea

În urmă-i coloane de flăcări zbucneau din cetăți năruite

Și-n vuietul crâncen al morții, sub negrele stoluri de corbi,

Trufaș, împăratul călare, cu rânjet privindu-și isprava,

Prin râuri de lacrimi și sânge, pe punte de leșuri trecea.

Dar iată că tocmai în ceasul când brațele sta să-și întindă,

Pământul întreg să-l cuprindă, un răcnet de leu, din adâncul

Sălbaticei Asii, îi spune că nu-i încă lupta-ncheiată.

O, nu, Ilderim, nu e încă pământul pustiu de viteji:

Timur îți stă-n față, iar spada-i e soră cu spada lui Mircea,

Și ce s-a-nceput la Rovine, sfârși-se-va la Angora!

El zice, și una spre alta s-azvârl întărtatele oarde,

Și rânduri de rânduri izbite, cu vuiet de valuri se sparg.

Trei zile-și țin clipele tulburi pe stemele celor doi crai.

Se mișcă-n bulucuri mulțimea, se rupe și iar se-mpreună,

Cad pâlcuri sub pâlcuri de-a valma, și altele proaspete vin,

Iar hreamătul crește și scade, ca-n spulber de viscol purtat.

Ci iată că-n seara din urmă, strângându-și în pinteni arapul,

Cărare-și despică-n năvală Timur cu hangerul în mână.

Sporește cu el vălmășagul amestec de glasuri pripite...

Din mijlocul lor se aude un muget de fiară-njunghiată.

E prins Baiazid și deodată se stâmpără clocotul luptei.

E prins Baiazid și ostașii rămân împietriți ca de-o vrajă.

Mai sunt oare fulgere-n ceruri?... Pământul pe-al lui și l-a stins!

Timur își privește vrăjmașul cu liniștea celui puternic.

O cușcă de fier i s-aduce... În van, Ilderim, te mai zbuciumi,

Și hainele-ți rupi de pe tine, și fruntea ți-o sângeri de gratii!

Acesta-i palatul în care de-acum îți rămâne să cugeți

Ce șubrede ș-amăgitoare sunt toate măririle lumii...

Așa l-au purtat prin orașe, prin țări pustiite de el.

L-au dus prin cetăți ce, cu groază, de numele lui pomeneau;

Opreau la răspântii, ș-un crainic vestea de isprăvile lui;

Uimiți ascultau trecătorii, privind la momâia din cușcă

O umbră de om ce scâncește și-și leagănă capul mereu.

Vedeți, zice crainicul iarăși, că este-o dreptate pe lume,

Că nici n-o grăbește durerea, cum nici n-o-ntârzie minciuna,

Ci singură ea își alege și arma și ceasul plinirii!