Vîntul șuieră în noapte, vaiete bocesc prin ramuri,

Întețit omătu-n spulber bate zuruind în geamuri;

Vălmășag de glasuri strigă prin văzduh. Eu, la căldură,

Povestesc singurătății — luînd vorbelor măsură —

Cît de mici și cît de albe-s mîinile iubitei mele,

Și ce dulce mi-e robia cînd mă-nlănțuie cu ele.

Și cum stau așa-n migala rimelor viclene, iată

Că în liniștea odăii simt, ca o suflare-nceată,

Lunecarea unei umbre... Un moșneag îmi stă-nainte;

Zgriburit de frig spre mine tinde mîinile lui sfinte,

Ca desprinse de pe cruce — mîini de trudă și-ndurare,

Mîini ce poartă semnul jertfei și-al durerii seculare —

Și-nțeleg, fără să-mi spuie, cine-i, și de ce-a venit...

Ca un vinovat, privirea în pămînt mi-o plec smerit,

Și-n tăcere-ascult cum ninsul picură topit în păru-i...

Veche temniț-a minciunii, sub ce adevăr te nărui !

Tot e nou. Pe-o lume nouă mîndru soarele răsare.

Preot săvîrșind o taină în altar moșneagul pare;

Iară mîinile lui goale eu de daruri le văd pline.

Și pe cînd altă ființă simt că se deșteaptă-n mine,

Pe cînd gura mea-ncleștată un cuvînt nu poate spune,

Toate gîndurile mele se prefac în rugăciune...