Eternul cântec

E vechi de când lumea, dar celui de-l cântă

Ce nou i se pare!... S-ascultă uimit.

În el i-o legendă frumoasă și sfântă,

Și vorbele-o sfarmă cu zgomotul lor:

E cântecul inimii care-a murit,

Ș-al primului nostru amor.

E noapte, sunt singur, și iar mi-aud gândul

Cum, notă cu notă, mi-l cântă în taină.

Ce dulce-i... Îmi vine să plâng ascultându-l...

De ce nu se poate o dată s-aștern

Săraca și aspra cuvântului haină

Pe-al gândului cântec etern!

Ah, iată grădina... văd urmele mele

Pe prundul aleii. Pământul miroase,

Ș-albasrtu-i de cele dintăi micșunele.

Curg valuri de raze din cerul deschis;

E liniște-n aer, și toate-s frumoase,

Și toate le văd ca-ntr-un vis.

Și crăngile-atârnă-ncărcate de floare

S-atingă pământul ai crede că-s ninse

Sub alba podoabă ce tremură-n soare;

Iar tu, ca din basme, deodată mi-apari,

Înaltă și zveltă, cu brațele-ntinse,

Cu ochii tăi limpezi și mari...

Și ce-a fost pe urmă?

Zadarnic! Cuvintele-s tulburi și grele.

Se-ntunecă-n juru-mi, și cântecul moare.

Nici farmecul celor dintăi micșunele,

Nici zâmbetu-ți galeș, nici leneșu-ți mers,

Nici crăngile albe-ndoite de floare,

Nimic nu-mi mai scapără-n vers!

Share on Twitter Share on Facebook