A fost să mi te-arăți în cale,

      Asupră'mi blînd ochii să'ți pleci,

În farmecul privirii tale,

      Durerile să mi le 'nneci

Ș'in trista mea singurătate

      A fost să te înduri să vii,

Vieții mele 'ntunecate

      Stăpînă pururea să fii: —

Din șirul basmelor senine,

      Mireasa dulce, te-ai deprins,

Și drăgălaș pășind spre mine,

      Mînuța albă mi-ai întins.

Ș'am stat ca un copil cu minte

      În fața ta înfiorat,

Uimit de-atîtea gînduri sfinte,

      De-atît noroc ne mai visat:

De mult a noastre inimi poate,

      Fără să știm, s'au cunoscut,

Căci prea ne-am înțeles în toate,

      Din clipa 'n care ne-am văzut.

Nici mai cercarăm a ne spune

      Cu vorbe vechiul nostru dor;

A noastre gînduri de minune

      Se 'nțelegeau în limba lor...

Ce vorbe-ar fi putut să'nșire

      Adîncul rost din ochii tăi,

Din calda, umeda privire

      Și din surîsul tău dintăi!...

Ș'acum, pe gînduri, lîngă tine,

      Cînd amuțesc ceasuri întregi,

Și cînd te simt, frumos și bine,

      Cum mă privești și mă'nțelegi,

Mă 'ntreb, de nu 'i-o nebunie

      Să cred că tu ai răsărit

În existența mea pustie, —

      De nu visez că's fericit:

O frică de copil m'apucă,

      Și tremurînd te strîng la piept,

Să nu'mi dispari ca o nălucă,

      Și singur iar să mă deștept.

Așa, apleacă-te spre mine,

      Pe sînu'mi fruntea să ți-o culci;

Ca să te pot simți mai bine

      Închide'ți ochii calzi și dulci;

Căci doar cînd îi sărut fierbinte

      Și'ți simt mînuța ta prin păr

Îmi luminează clar în minte

      Că ești a mea într-adevăr! —