Pe-o prăpastie mă legăn,

Atîrnat de-un fir de păr.

Mintea mea se zbate încă

Între vis și adevăr:

Dar mă-nec în întuneric,

Căutînd să mă-nțeleg.

Cum aș vrea de tot trecutul

Gîndurile să-mi dezleg!

Nu-s nebun, căci stau în casă

Liniștit, nimic nu sparg.

Și mi-i dragă casa asta:

E-un mormînt curat și larg,

Unde lucrurile mute

Ar avea atît de spus !...

Ah, a fost aici viață,

Dragoste... Unde s-au dus?

Nu-s nebun, deși văd bine

C-aș avea cuvînt să fiu

Sau... nu mai pricep nimica...

Poate sunt... și nu mă știu.

Cine m-a strigat pe nume?

Niminea... Mi s-a părut....

Glasul cui să mă mai cheme?

Umbra cui s-o mai sărut?

Dar ce tropot se aude?

E vrun călăreț grăbit.

Drept în fața casei mele

Călărețul s-a oprit !...

Vine moartea la fereastră,

Și cu degetu-i uscat

Bate-n geam să mă deștepte...

A, de-ar fi adevărat !