Încet răsunetul de clopot 

Se risipește tremurînd, 

Și numai apele în ropot 

S'aud din munte scoborînd: 

Iar umbrele de brazi, lungite, 

Spre vecina mînăstire curg — 

Păduri și văi, pe nesimțite, 

Se 'neacă 'n vînătul amurg.

Sub muta stelelor domnie, 

Cu zgomot porțile se 'nchid 

Ce trece-așa ca o stafie 

Încetișor pe lîngă zid?... 

De după dealuri depărtate, 

De-asupra codrilor pustii, 

Se 'nalță luna și străbate 

În adormitele chilii. 

Puterea nopții se așază 

Ca un zăbranic pe pămînt — 

Un singur suflet stă de pază 

În tot acest repaos sfînt... 

Măicuță, nopțile de vară, 

Sînt înfiorător de dulci... 

Încremeniși privind afară, — 

Pe cine-astepți de nu te culci?

Tu ești fecioara înțeleaptă, 

Ce candela 'și-a pregătit, 

Și strajă neclintit'așteaptă 

Sosirea mirelui iubit... 

Dar ochii, ca nealtădată, 

Îți ard, bolnav strălucitori, 

De patimi surde ce te 'mbată, 

De 'nchipuiri ce'ți dau fiori. 

Dorinți necunoscute încă, 

Și ne 'nțelese te cuprind, 

Cînd în muțenia adîncă 

Zărești o umbră 'ncet viind.