Pe alte tărîmuri te-ai crede:

Nici cer, nici pămînt nu se vede.

Vîrtejuri, urlînd, se răpăd

Și munți de zăpadă ridică,

E ceas de pieire — prăpăd.

Și omul îndeamnă mereu,

Plăvanii troianul despică,

Și-ntind, să se rupă, din greu,

Căci și ei au suflet, și lor

De tihna de-acasă li-i dor.

În bocetul vîntului cine

Te cheamă ?... Nu-s glasuri străine...

”Dumitre !... Tătucă !... Nu vii ?...”

El caută-n zări, ca prin sită,

Să-și vadă... nevastă, copii.

Văzduhul îi pare de foc...

În valuri, zăpada, stîrnită,

Ca marea-l îngroapă pe loc.

Deasupra-i troienele cresc,

Și glasuri de vînt îl bocesc.

Publicată în Vieața, an I, nr. 20, 10 aprilie 1894