XI. 1887

În palatul Eforiei de pe bulevard, în ziua de 11 mai 1887, se deschide a doua expoziție „Grigorescu”. Se deschide nu înseamnă nimic altceva decât că, în ziua aceea, pictorul a venit mai de dimineață, a scos o cheie din buzunar, a descuiat ușa de la stradă și a intrar în tăcutul colțișor de rai pregătit de el cu grijă, cu gust, cu sentimentul că lucrurile nu stau cu indiferență unele lângă altele, ci au și ele simpatiile și antipatiile lor, sunt vesele sau triste, vorbesc sau tac, după locul și lumina în care le-ai pus. Nimic n-a putut să învingă în omul acesta dintr-o bucată oroarea de solemnitate, de gălăgie și de părăzi. Și, de câte ori a fost rugat să îngăduie câte ceva din asemenea deșărtăciuni zgomotoase în jurul persoanei operelor sau numelui lui, a răspuns cu o indignare care a curmat orice discuție. 

Pentru două motive se grăbise să vie în ziua aceea mai de dimineață: întâi, ca să poată avea în liniște vederea generală a expoziției, și al doilea, să-și asigure... în contra cumpărătorilor câteva tablouri care-i erau scumpe, scumpe ca o ființă vie, și pe care niciodată și cu nici un preț n-a vrut să le vândă. 

Expoziția aceasta e cea mai bogată din câte a făcut Grigorescu. Bucăți mai multe au fost alte dăți, dar o mai strălucitoare varietate de subiecte și o mai adâncă înțelegere a frumosului în toate misterele și ipostazele lui, o viață mai proaspătă și mai puternic prinsă în tot ce are ea mai fermecător niciodată nu s-a mai văzut la noi, și arareori se va fi văzut și-n vro altă țară. 

De toate, sunt 222 de bucăți. Cu prețul cel mare, de 8000 de lei, e vestitul „Cetățean român în perspectivă”, „Ovreiul cu gâsca”, pe care-l cumpără d-l G. Cantacuzino. Sunt și „studii din Vitr é” cu prețul acesta, dar... jos, în colțul din dreapta al tabloului, e un pătrățel de carton pe care citim vândut. Cine-i pasionatul acesta — și așa de mare cunoscător — care a pus mâna pe atâtea minuni? Căci iată încă un bilețel, cu același vândut, la bătranica asta, curată, vrednică și foarte simpatică ce șade-n pragul ușii cu fața în lumină și împletește la ciorap. Unde-or fi gândurile ei!... De-afară, din grădinița plină de soare, năvălește pe ușa deschisă un torent de lumină, ce parc-a rupt și flori și frunze pe unde-a trecut și leaduce în odaie. Trebuie să fie tot așa, o zi tare frumoasă, de pe la începutul lui mai, și cam pe la ceasurile nouă dimineața; în casă e strâns tot, dichisit, fiecare lucrișor pus la locul lui; vechile farfurii înșirate pe bufet, ca podoabă. Și ele țin minte de demult, și povestesc lucruri duioase din trecut, căci acolo, în păstrătoarea Bretanie, fiecare casă, cât de săracă, pare a fi bisericuța unei amintiri. Atâta pace în tabloul acesta, și ce atmosferă de cinste și de cuviință în toate! Și în tăcerea aceea sfântă se simte nu știu ce misterioasă armonie și concordanță între sufletul bretoniei și lucrurile curate care o înconjoară, între lumina tinereții de afară și umbra în care dorm atâtea amintiri de la bătrâni... 

Dincoace, iar un vândut: Pe marginea Oceanului. O zi albă de vară, un cer lăptos, făcut mai mult dintr-o spumă de nori, pe care nici un vânt nu vine s-o risipească; jos, în primul plan, pe un scaun de lemn stă, îmbătată de aer, de lumină, de spațiu, o femeie tânără, blondă, a cărei drăgălașă figură de copil, rotundă, rumenă, de o fragezime de floare, are o dulce expresie de vis, de dor, de extaz. A dat să citească, dar... cine mai poate citi în splendoarea asta. Cu mâinile în poală, pe cartea închisă, a rămas pe gânduri. Se uită în zare, departe — în infinit. În fund, oceanul doarme; o ceață ușoară, un fel de lumină ostenită plutește deasupra vastului neteziș al apei verzui; lume împestrițată se primblă încolo pe plajă
— de-abia se zărește. Căci tabloul este ea. Ea, cu lunga ei rochie cenușie, cu talia strâns înfășurată într-un fel de șal scămoșat de un albastru-vioriu, cu pălăria ușurică de coloarea fragei pârguite: o umbreluță sinilie cu volan alb e răzemată de scaun, și alături, pe-un scaun mai mic de pânză, aruncat, un șălișor de mătase albastru-deschis, așa de moale, așa de ușor, că parcă-i mai mult aer decât stofă, și totul scăldat în lumina aceea de ocean, mai bine zis în oceanul acela de lumină, ce pare că pentru ea vibreaz-acolo, pentru frumosul ei profil. 

Alt vândut: O floricică: adevărat o floricică. E o fetiță de vre-o doi ani cu o mică bonețică albă pe cap, toată îmbrăcată în alb, și șade așa cuminte în iarbă, întocmai cum a pus-o mama, cu mânuțele în poală, cu ochii în jos, cuminte ca un îngeraș — un strop de viață cerească, picat acolo, în pajiștea de la Brolle, pe marginea Senei, delicat și strălucitor ca o lacrimă de rouă subt o rază de soare. Cum a putut mâna omenească să facă o asemenea drăgălășenie? Căpceanul ei, obrăjorii ei, piciorușele ei cu ce-s făcute? Că nu mai e culoare, și nu mai e chip zugrăvit, ci fragezime și gingășie de copilaș divin, care gungurește acolo între flori, și probabil că florile îi răspund. E soare. Aerul tremură scânteietor. În fund, foarte departe, la îngânarea pământului cu cerul, o dunguliță albastră — ai zice că Dumnezeu a dat perdeaua la o parte, ca să vadă și el cum îi șade unei flori când ia chip omenesc... 

Și alte multe bucăți alese, vândute din prima dimineață: Un studiu de fag, O stradă la mahala, O nimfă dormind, Un peisaj de toamnă, O ramură de măr înflorită ... Ați înțeles desigur că fericitul cumpărător e însuși autorul... 

Pentru Grigorescu, o expoziție era un șir de suferinți, din care ieșea ostenit, zdrobit, bolnav pentru multă vreme. Îl durea timpul pierdut, umilința și sila de a sta nemișcat, „ca la tarabă”, cum zicea el, așteptând mușterii; îl ofensa indiscreția celor care încercau să tocmească, dând, prin aceasta, în adevăr, un caracter de marfă unui lucru care pentru el era sfânt, deoarece înfățișa tot ce-a pus Dumnezeu mai bun și mai curat în sufletul lui; îi făcea rău atingerea cu lumea, în felul acesta, mai ales, care i se părea cel mai înjositor pentru un artist. Iată de ce, cum vedea că s-a încropit cu ce să-și acopere pentru doi-trei ani nevoile artei lui, căci pentru el, pentru omul din el, foarte puțin îi trebuia, închidea și pleca. 

Din cele 222 de bucăți, se vând, în mai puțin de trei săptămâni, aproape jumătate, își numără banii — treizeci de mii de lei... Și-i primăvară, codrul dă în frunză. Posada-l cheamă cu freamăt de izvoare — ce mai așteaptă? 

Pentru el banul n-a însemnat niciodată altceva decât posibilitatea de a lucra în liniște. În suma asta de treizeci de mii de lei el vede o nesfârșită întindere de timp liber înaintea lui, materie primă a creațiunii. Vremea — aur în care dorm atâtea juvaieruri... Și-i fericit. O, nespusul, divinul farmec al operei necreate încă!