XII. Posada

Toate minunile se pot explica. Pentru aceasta, însă, ele n-au să înceteze de a fi minuni. Uimitoarea fecunditate a lui Grigorescu se explică prin marea lui putere de izolare. E de necrezut cât face în viața unui artist puterea aceasta. Și rari oameni au avut o asemenea putere în măsura în care-a avut-o Grigorescu. El ar fi trăit ani întregi fără să vadă un chip omenesc, fără să simtă nevoia de a schimba o vorbă cu cineva. Iată de ce singuraticul acesta, așa de căutat de toți, așa de iubit pentru minunatele și fermecătoarele lui însușiri sufletești, a avut în viața lui, adică a lăsat să s-apropie de el, foarte puțini prieteni și numai dintre oameni de aceia care și ei aveau ce face cu vremea lor. Vechea „trinitate” — Grigorescu, Bernath, Grecescu (”tatăl, fiul și Duhul sfânt”) — s-a închegat ș-a trăit din acest adânc sentiment despre însemnătatea vieții și despre o misiune serioasă a omului pe pământ. 

În călătoriile lui prin țară, prin țara aceasta plină de atâtea frumuseți ascunse, tăinuite, ca și sufletul poporului nostru, Grigorescu descoperea adevărate raiuri dumnezeiești, din mijlocul cărora nu se mai îndura să plece. Luminișuri de codru, ce parc-așteaptă oaspeți din basme; și plaiuri însorite, și lunci, și ape vrăjitoare, și arbori prieteni, ce parc-atunci se deșteaptă ca să-l primească pe el, să stea de vorbă și de povești cu acest mare tălmaci al lor. Mare, prin iubirea lui de natură, dusă până la evlavie. 

Una din aceste descoperiri a fost Posada. Pe Valea Prahovei, între Comarnic și Sinaia, deasupra „Orățiilor”, e un cătun de munte — vreo douăzeci de căsuțe presărate, ici și colo, pe prispe verzi de pajiște, adăpostite de codru. Acolo se așază pictorul în vara anului 1887, în casa unui țăran fruntaș, care mereu se întreabă și nu se dumerește cum poate un boier de la oraș să trăiască atâta vreme singur, în sălbătăcia aceea de loc. Vro patru-cinci ani de-a rândul acolo-și are el atelierul lui de vară. Se scoală dimineața, înainte de răsăritul soarelui, își face obișnuita lui baie în Prahova, ori sub căderea puternică a unui izvor de munte, vine îndărăt acasă de-și ia lucrurile de pictură și pachețelul cu dejunul, pregătit de cu seară — două ouă fierte, nițică brânză, o felioară de pâine — ș-o pornește pe dealuri. De obicei își are locul lui știut de mai înainte: preluca lui, tăpșanul lui, cu mesteceni care-l cunosc de mult, cu izvoare care-i povestesc, din adânc de vremi, pe când lucrează. Înainte de a începe, umblă câtva timp neliniștit în preajma subiectului, îl privește lung, ba de ici, ba de colo, închizând dintr-un ochi, fluieră printre dinți, ridicând brațul în raza privirii, ca să-și taie bucata de cer a peisajului; și când simte că i s-a lămurit bine în suflet ce are de făcut, își pregătește toate, cu îndemânarea și iuțeala mișcărilor instinctive, și s-așază la lucru. Mâna lui mică, nervoasă, umblă frenetic prin vraful de pensule până-și alege ce-i trebuie, paleta-i gata, câteva linii mari fac loc peisajului pe pânză, și opera misterioasă a creării începe. Treptat, cu fiecare lovitură de pensulă, cu fiecare pată de coloare, pânza se umple de aer, de lumină, de înțeles, dealuri, copaci răsar încet din negurile neființei, din ce în ce mai lămurit, parcă toate erau acolo de mai înainte, și pensula nu face decât să scuture de pe ele stratul de pulbere sub care stăteau ascunse. Între natură și pânză e un curent de lumină care se țese, o palpitare de suflet, ceva proaspăt, viu și misterios, care parcă de sine se limpezește, se desface din formele pieritoare, pentru a îmbrăca haina nemuririi. E viață din marea viață a naturii, care umple sufletul sincer al artistului, și se descarcă prin mâna lui inspirată. 

Un ceas, două, trei au trecut pe nesimțite, cum trec ceasurile peste copacii care cresc. Pictorul se ridică, se depărtează puțin și, înclinându-și capul pe umărul drept, se uită, compară — uneori e mulțumit, de cele mai multe ori, nu. S-așază deoparte, la umbră, dezleagă șervețelul cu merinde și, după ce mănâncă, adună frumușel hârtiuțele și cojile de ou, le-nvălește într-o gazetă și le pune subt o tufă, să nu se vadă, că-i păcat; un loc așa de frumos e sfânt... e o biserică. După dejun, la lucru. Același peisaj, văzut din altă parte, în orice caz, în altă lumină, deci alt peisaj. În artă nici nu există decât... alt peisaj. Plouă-ntr-o zi? Va face vatra lui moș Ifrim, ori vrun copil al lui, gâștele ce bălăcesc dinaintea casei, ori vițelușul de sub șopron. Foarte dragă i-a fost o casă veche românească de acolo din șosea, „cârciuma de la Orății”, cum îi ziceau cărăușii. Așezată pe un dâmb înaintându-și pridvorul spre drum, își taie pe cer liniile simple, de o nespusă eleganță ale coperișului de șindrilă înnegrită de ploi; casa e văzută dintr-o coastă; în păretele despre noi se deschide o ferestruie — un ochi ce privește în calea trecătorilor; în bătătură sunt care, boi dejugați, trăsuri — ca la un loc ca acela; un pridvor, drumeți care cinstesc; pe păretele din față bate o rază de soare — un zâmbet. Deasupra, un cer de vară, nori albi, ușori, se mișcă încet ca pale de fum, în albasrtul înălțimilor. Și-i cald, fierbe văzduhul, și parcă toate ațipesc o clipă, și iar se deșteaptă... 

Cine știe ce amintiri din copilărie mai încălzeau, împreună cu soarele, căsuța aceea simplă, pe când artistul o învăluia cu privirea-i creatoare! Ceva mai tainic, și mai de departe trebuie să fi trecut prin pensula care-a pus-o pe pânză; altfel, n-am rămânea așa pe gânduri înaintea ei.