Pentru cine a cunoscut pe Grigorescu mai de aproape, marea lui operă, variată, amestecată ca florile pe câmp, și tot ca ele de strălucitoare, se înfățișează ca un lucru foarte firesc. Așa trebuia să fie. În opera lui se oglindește viața lui. Toată viața lui. O viață mai simplă, mai curată, mai cucernic închinată artei și mai frumos trăită în prietenie cu natura nu se poate concepe. Dacă vorbele n-ar avea nevoie de explicații, din două vorbe ne-am înțelege asupra personalității lui Grigorescu: sincer și simplu, și la o adică din una singură: sincer. O, putem să-l scriem cu litere cât de mari, cuvântul acesta are nevoie de multe deslușiri. Ce artist nu e sincer? Corot, cu acel văl de lumină din alte lumi peste peisajul lui foarte frumos și mai totdeauna același, Millet, cu țăranul lui ca turnat în bronz, greoi, posomorât, pe care-l simți și când nu-l vezi în peisajele acelea așa de adevărate, îl simți acolo trist, tăcut, întunecat de nevoi — o ură care așteaptă — n-au fost amândoi deopotrivă de sinceri? Trăind în același timp, și în același mediu, și în același cult pentru adevăr, și, cu toatea astea, câtă deosebire în felul lor de a înțelege arta! Poeți și unul și altul. Corot — elegant, afabil, căutând să dea artei lui numai partea de bunătate și de zâmbet, de cântec și de dragoste, care și acelea sunt destul de adevărate. Nu sunt în viață, de unde nu le poți alunga așa de ușor, destule lucruri urâte și triste? De ce să mai întuneci și arta cu ele? Pe Millet însă acestea îl atrag mai cu deosebire, în acestea găsește el adevărata poezie — cea serioasă, cea profundă.
„Tu stai, scrie Millet unui prieten, la umbra unui copac, simțind toată mulțumirea, toată liniștea de care se poate bucura un om; și vezi coborând pe-o cărăruie un biet om c-o sarcină-n spate. Felul neașteptat și pururea izbitor cum îți apare omul acesta te duce numaidecât cu gândul la trista condiție a vieții: oboseala.
În țarină vezi oameni săpând, desfundând. Vezi câte unul, din când în când îndreptându-se de șale, cum se zice, și stergându-și fruntea cu dosul mâinii ... Tu pâinea-ți vei mânca-o întru sudoarea frunții!”
Un rob ostenit, plecat cu un fel de fatală resemnare, ca subt un blestem, sub povara unei munci lipsite de orice fel de bucurie — iată țăranul lui Millet.
Câtă depărtare de la acest robust cântăreț al muncii — soră cu durerea — până la visătorul Corot, poetul vaporoaselor dimineți de primăvară, cu „nimfe arcadiene”, pe care zicea că nu el le-a zugrăvit, ci „îngerașul” lui...
Alături de ei, între ei, și fără să aibă vreo asemănare de paletă cu unul sau cu altul, stă poetul țăranului și peisajului român. Tot așa de sincer ca și Millet, care a fost cel mai sincer dintre pictorii Franței. Dar el în muncă vede sănătatea, cinstea, puterea și farmecul vieții. Orice om care muncește e nobil pentru Grigorescu, și numai prin aceasta e nobil. Osteneala e o pauză în mijlocul unei rugăciuni.
Vierul în repaos al lui Millet este, pur și simplu, un degenerat, care-ți inspiră și milă, și groază, și dezgust. A făcut și Grigorescu odată un țăran așa. Dar l-a făcut beat, căzut pe-o laviță, înfățișând toropeala unui popor — copil, într-o cârciumă unde stăpânul, ovreiul acela mititel care șade la tarabă, înfățișează tipul cuceritorului. Dar el singur spunea mai târziu că n-a putut isprăvi tabloul acesta, pentru că „pleda o cauză”, — și pictura, de câte ori vrea să facă literatură, pierde din spontaneitatea ei.
„Și doar am văzut în Moldova cârciuma și toată scena aceea de neuitat, ne povestea odată pictorul: Ovreiul, un tip foarte șiret, sta în fund, la tarabă, pitit în colțul cel mai întunecat, ca să vadă și să nu fie văzut; pe laviță, lângă taraba cu sticle pline de otrăvuri, ședea toropit un țăran beat. Toate curgeau de pe el — cămașa, sumanul rupt, brațele; mâinile lui moi deschideau, c-o mișcare somnoroasă, punga de piele, în fundul căreia se uita cu ochii îndobitociți ai omului care și-a băut mințile... Era vară; în ușă, ovreica grasă și trei copii pe lângă ea, — cel mai mic, rotund și umblând dea-mbușilea, o pornea... parcă să cucerească mai departe. Multă vreme m-a urmărit, ca un vis urât, apăsător, vedenia aceea. Dar, de pus pe pânză, așa cum o am în minte, niciodată n-am izbutit, și nici nu mă mai încerc s-o fac. Ar fi trebuit poate s-o fac atunci, pe loc. Și... pe negândite”
Pe negândite. Un tezaur de învățături în vorba asta!
Așa e făcut Bâlciul de la Bacău. O panză mare, pe care e aruncat dintr-o dată, în icoane puternice, un mare înțeles istoric al vieții neamului românesc din Moldova, o pagină sfâșietoare, scrisă de un profet.
Este iarmarocul anual al Bacăului. Pe câmpia din marginea orașului, în atmosfera încărcată de praf a unei zile de vară, se vede în fund mulțimea clocotitoare, al cărei freamăt ne aduce aminte de o altă învălmășeală, tot așa, subt un cer greu ca acesta, sunt ispitit să zic: de un alt război...
Avem în față trei grupe distincte: în dreapta, o fetică — fata femeii care stă în picioare în preajma ei, c-o juncă de vânzare — șade jos, cu vro zece păsări, găini și rațe pe care le targuiește, cântărindu-le-n mână, un ovrei; la capătul din stânga al tabloului e un băiețaș cu câteva oi — un pui de cioban, care se uită în mulțime, doar o vedea pe alde taică-so, că tocmai acum se opri lângă marfa lor o căruță c-un cal, un mușteriu — un ovrei; la mijloc — sâmburele tabloului — un țăran biruit de nevoi își vinde văcuța cu vițel — vițelușul e mic, născut de-o zi, adus în brațe pân-aici — unul din cei trei ovrei, căci acolo lucrează trei, așa-l descântă și-l amețește cu vorba pe țăran, încât el, săracu, stă așa, tehui de cap, are un aer de hipnotizat; desigur, nevasta-i șoptește de la spate: dintr-atâta să nu mai lese; apoi singură — cum stă gânditoare cu mâna la gură — pare a-și zice: „Dă, știu și eu ce să mai facem?” Uitându-te la ea, îți vin lăcrimi în ochi.
În fund e zarvă mare. O lume clocotește-acolo. Și totuși, câtă armonie! Ce sentiment proaspăt, susținut de la început pân' la sfârșit! Nimic nu joacă, nimic nu te supără. Nici o pată de coloare care să nu fie organic legată de viața tabloului. Nimic nu lipsește, nimic nu-i de prisos. Și nimeni nu pozează. Toți și toate sunt de acolo, așa cum sunt în fiecare an la o zi ca aceea. Și tabloul îți arată just cât poți lua în cuprinsul unei priviri. Cu cât te uiți, cu atât se adâncește; oameni, vite se deslușesc treptat, și viața, hreamătul, băteliștea atâtor nevoi și patimi, cu harmalaia aceea de ovrei ce umblă forfota după afaceri — toate parcă vin spre tine, mai aproape, din ce în ce mai aproape. E o atmosferă îmbâcsită, apăsătoare, ceva greu se lasă din cer pe mișcarea aceea, pe sufletele de-acolo — neliniștite și unele și altele — târâte, ca-ntr-o luptă surdă, misterioasă, în vâltoarea târgului. Și ce admirabilă unitate în atâta amestec de lume! Arareori știința, instinctul, mai bine zis, al grupării, al ordonării ritmice, al așezării pe pânză a biruit greutăți mai mari. Toate se coordonează în același aer, în aceeași lumină, în același moment, în palpitarea aceleiași vieți, în toate circulă de la un capăt la altul al pânzei același suflet, unul singur — al mulțimii. Și mereu ne uităm la femeia aceea amărâtă dindărătul omului cu vaca. Ah, cum ne înduioșează figura aceea sfântă, pe care de-abia o vedem — mai mult o simțim decât o vedem — și, totuși, ce bine o cunoaștem!
E o simfonie măreață și zguduitoare pe pânza aceea. În largi acorduri triste, loviturile de pensulă au gemete de violoncel, uneori bubuituri de tobă și strigăte de trâmbiți. Grigorescu — psalmistul tăcerii. Cât a trebuit să-l doară ca să strige astfel! Un sentiment profund al măsurii, un instinct rar de ce trebuie spus tare, de ce trebuie numai șoptit, de ce e de subînțeles, iată secretul acestei armonii, în atâta amestec și zbucium de lume. Secretul care face farmecul tuturor operelor lui.
S-ar putea scrie o carte despre acest tablou. Într-un lucru
așa de complex, artistul a știut să rămâie simplu. Deplin stăpân și pe arta lui, și pe sufletul lui. Negreșit că orice operă mare se face cu pasiune. Dar e o tărie de pasiune care te duce dincolo de adevăr. A ști, a putea să te oprești exact unde trebuie, iată marea putere în artă, ca și în viață. Puterea aceasta, care adesea ia înfățișarea norocului, a avut-o pururea Grigorescu. El n-a fost împiedicat, în libera dezvoltare a facultăților lui firești, de tradiții academice, ori de cine știe ce alte preocupări străine artei, deci vrăjmașe artei. Nu și-a căutat originalitatea, care nu vine niciodată la cel care-o caută. S-a căutat pe el, când era de douăzeci și trei de ani, în pădurea de la Fontainebleau, și s-a găsit. S-a găsit acolo, cum s-ar fi găsit în orice altă parte a lumii. „Aici! aici!” îi șoptea dinlăuntrul inimii lui acela pe care-l căuta. Și el a înțeles, și nu s-a rătăcit.
Șoapta adevărului, simpla, sfânta adevărului șoaptă! Ce puțini o aud!... Și tu, care-alergi toată viața pe căi ce nu sunt ale tale, și tu ai putea s-o auzi, căci e în toate inimile, dar n-o auzi de zgomotul pașilor tăi.