XV. Taina puterii

Grigorescu era făcut pentru a vedea înlăuntrul lucrurilor. Tăcut, pururea gânditor, neliniștit, având nu numai pasiunea de a observa, dar și darul de a vedea, omul acesta era cu neputință să se mulțumească numai cu ce spun formele la suprafață. Toată adâncimea acestui suflet meditativ își cerea în afară proporția de adâncime, în bătaia privirii, pe care o arunca asupra lucrurilor. El nu era un trecător grăbit în lumea aceasta, pe care a căutat s-o vadă, fără să fie văzut. Un lucrător grăbit — da. Grăbit să scuture cât mai multă viață și cât mai mult înțeles din spăimântătoarea fugă a clipelor lui. Să vadă repede, și repede să spuie ce-a văzut. Toată viața lui era în ochi. Acolo ardea flacăra sufletului lui. În ochi și în mâini, care nu erau decât o continuare a ochilor. O imperioasă nevoie de a-și exprima prin linii impresiile lui. El cugeta în linii. Acasă, pe drum, în primblările lui prin țară, ca și în călătoriile lui în străinătate, își însemna ce vedea, repede, cu iuțeala mișcărilor instinctive. Chiar și când era bolnav și nevoit să stea în pat, simțea în mână neastâmpărul, trebuința de a crea... Zăbovea o muscă la o picătură de sirop de pe mesița lui de marmură, în două minute de poză, musca era pe hârtie, aidoma gata să zboare. La Paris, fiind odată bolnav și neputându-se mișca din otel vreo două săptămâni, toată vremea nu făcea decât să deseneze figurile fantastice pe care ochii lui aprinși le vedeau în florile tapetului de pe păreți. Îngrijitoarea, femeie deșteaptă, îi punea la căpătâi, regulat, în fiecare dimineață, foi de hârtie albă, în locul celor „mâzgălite”. Și pictorul, în bunătatea lui, se făcea că nu bagă de seamă. Câte carnete cu desenuri prețioase n-a pierdut în viața lui! O zi, două, îi părea rău, pe urmă zicea: „Nu-i nimic: un lucru pe care l-ai făcut odată, nu-i pierdut; chiar dacă l-ai șters, nu-i pierdut, a rămas ceva în mâna ta. Și asta-i de ajuns.” Vorbeai — el mai mult cu ochii te asculta. Îi simțeai privirea cum îți umblă pe față, pe mâini, ca ceva viu, neliniștit, care caută. La masă, într-o bucățică de pâine, într-o pată de cafea pe marginea ceștii, ne arăta profiluri, capete de expresie, pe cari le învia cu privirea lui. 

Lumea el o vedea în tablouri. Picta cu ochii, cu gândul, când nu picta cu mâna. 

Toate clipele de veghere le trăia în arta lui. De aci ușurința, libertatea, verva extraordinară a facturii lui. În arderea aceasta neîntreruptă a focului sacru e taina puterii unui artist. El n-a lăsat o clipă să se treacă focul pe care i l-a încredințat Dumnezeu. Și de aceea, tot ce-a vrut a făcut. Toate tainele i s-au deschis. Priviți peisajele lui. Nu mai e pictură. E o fereastră deschisă larg în lumina de-afară. Copacii își tremură frunza-n aer, norii se mișcă încet, ca niște corăbii fără vânt, pe marea lor albastră, de un albastru de vis, iarba, încropită de soare, aburește, parcă te cheamă la odihnă; te duci cu gândul acolo, trăiești acolo. Tot înțelesul artei stă în vraja aceasta. Se uită unii de aproape, să-i vadă „meșteșugul”. Un muzicant care ar vrea să controleze pe ce note cântă privighetoarea! Dar Grigorescu n-are nici un meșteșug. Natura însăși creează prin el. Natura a vrut să vadă cum sunt lucrurile ei în pictură: avea nevoie de un suflet curat și sincer, care să i le arate în adevărata lor lumină , și-a însărcinat cu aceasta pe Grigorescu. L-a ales pe el, pe copilul acesta bun, care spunea unui critic de artă ce-l tot întreba de tehnică, de procedeuri, de secrete: „Nici un secret, dragă domnule. Privesc lucrul cu ochii mei, și caut să-l fac așa cum îl văd.” Multe lucruri bune dau cărțile; sinceritate însă nu pot să-ți dea, și aceasta-i mai scumpă decât toate învățăturile. 

Ce anatomie a învățat Grigorescu? Și, cu toate astea, uitațivă la boii lui. Sunt „modelați pe dinlăuntru”: își au sub piele mușchii și oasele la locul lor, făcute bine, bine legate, fiecare mișcare o vezi și pe dedesubt, își dezvoltă jocul ei fascicular, încordarea și discordarea nervilor, cu întinderea și slăbirea legăturilor corespunzătoare. 

Bineînțeles că pictorul își are, în linii largi, cultura artei lui, pe care singur și-a limpezit-o, încetul cu încetul. Dar el vede și înțelege o mulțime de lucruri, pe care nu le știu spune cărțile, pe care numai ani și ani de adâncă observație și de răbdătoare muncă te-ajută să le dezgropi și să le tragi la lumină din propriul tău suflet. Am auzit spuindu-se despre alți pictori și despre tablourile lor vorbe de-acestea: „S-a ocupat prea mult de formă ș-a neglijat coloarea”; sau: „Cutare tablou e frumos colorat, ce păcat că desenul, ori construcția, ori așezarea pe pânză lasă de dorit!” La Grigorescu, linie, coloare, viață, aer, mișcare, toate acestea fac una. Sunt una
— cum de altfel trebuie să fie la orice artist adevărat. Aceeași pensulă, cu aceeași atingere, așază, construiește, desenează și colorează — într-un cuvânt, pune lucrul în picioare și-i dă viață, just, câtă-i trebuie. Cum? Aceasta nu se explică, și nu se-nvață. Putem învăța cum se fac florile artificiale, dar o floare naturală... ascunde un mare secret. Grigorescu nu caută să explice. El transpune petele din bucățica de natură la care se uită pe bucățica lui de pânză așa cum le vede, fără să-și spuie: „Natura are acolo un om, o turmă de oi, un copac mai în fund; ea nu-mi arată din toate astea decât linii vagi, forme nehotărâte și pete de colori, eu am să completez, am să spun tare ce-mi șoptește ea încet”. 

Nu. Chemarea lui nefiind alta decât de a exprima curat o impresie curată, simplă, ritmică, așa cum o dă clipa de lumină cu care niciodată nu se va mai întâlni, de aceasta e preocupat, și de nimic altăceva. Celelalte vin de la sine, fără să le cauți. Fiecare lucrișor, o floare, o piatră, un petecuț de stofă își are viața lui. Uită-te bine la el, și dacă ești sincer, din două lovituri de pensulă îl vei lua cu viață cu tot; iar dacă nu ai această pregătire de suflet, poți avea toate celelalte pregătiri pe care le dă școala, și poți migăli săptămâni întregi, nu-i vei lua decât umbra. O pensulă încărcată de coloare în mâna cea mai savantă și mai iscusită de pe lume -dacă nu s-a coborât puțin suflet în vârful ei — nu-i decât o pensulă încărcată de coloare. În peisajele lui Grigorescu, în acelea mai ales care nu au decât cer și pământ, e o viață misterioasă, care nu știi de unde vine. Dar o simți că te învăluie, o simți în vibrarea aerului, în armonia liniștită a colorilor, așa de curate, așa de proaspete, încât toate la un loc îți dau o singură impresie — de lumină. Artistul însuși a trebuit să fie mișcat de farmecul acelei tăceri mărețe, și fiorul 

acela, tresărirea aceea de suflet a trecut pe pânză cu fiecare pată de coloare. El nu caută să te miște, de aceea te mișcă. Și cum te face să gândești, cu cele mai mici lucruri... c-o șoaptă, c-o reticență! La el nu-i nevoie ca viața să lucreze, sau să vorbească tare pentru ca să spună ceva inimii tale. O țărăncuță e foarte expresivă stând pe gânduri, cu mâinile uitate în poală, cu ochii lungiți a drum, a dor... Privirea noastră culege de pe buzele ei vorbele pe care-ar vrea să le spună, și n-are cui, vorbe care, trecând prin sufletul pictorului, s-au strecurat în vârful pensulei, fără știrea lui, și s-au amestecat în coloarea din care i-a făcut gura. 

Toate lucrurile omului acestuia au o viață discretă, profundă, pe care n-o înțelegi, n-o simți la început, dar care palpită acolo, și, cine știe când, sub ce rază de lumină, de afară, sau din sufletul tău, te va face odată să tresari și să zici: „Ciudat, asta acum parc-o văd întăi”... Și de câte ori ai s-o mai vezi întăi! Că aceasta e taina, acesta e darul cel mare al vieții — de a fi pururea nouă. 

Ani de-a rândul nimeni nu mai știa de Grigorescu. Umbla prin țară, prin străinătate — „cu cortul”, cum zicea acest mare admirator al țiganilor — venea câte o zi, două prin București, unde avea un atelier în strada Batiștei, își lua pânze și colori, poposea câteva zile la Câmpina, că ș-acolo avea un cuibuleț, într-o casă veche cu ogradă largă, unde fusese pe vremuri hanul cărăușilor în drumul Brașovului, și iar dispărea. Ce se petrecea în viața politică a țării, cine erau miniștri, ce partid era la putere, habar n-avea. Pentru el, un motiv nou de peisaj devenea un eveniment — un mesteacăn frumos era un prieten iubit, de care i se făcea dor din când în când și se ducea să-l mai vadă. Toate lucrurile care trecuseră prin sufletul lui îi erau dragi, altfel nici nu le-ar fi pictat. Erau însă unele pentru care avea nu numai dragoste, dar și un sentiment de recunoștință, o deosebită duioșie care se și vede în felul cum le-a luminat pe pânzele lui. Acestea alcătuiau familia singurătății lui. 

Uneori săptămâni întregi se primbla pe plaiuri, prin păduri, pe lunci; umbla pe jos foarte mult și totdeauna repede; se oprea din când în când, se uita lung la câte o potecuță ce s-adâncea într-un desiș de crâng, la câte un mesteacăn sfios, alb, delicat, răzlețit de ceilalți copaci, se uita la dealurile din fund, se uita la cer, sta puțin pe gânduri, și, fluierând încetișor o doină, pleca-nainte. Adesea suspina. Avea un suspin al lui — suspinul adânc, misterios al tăcerilor îndelungate. Mai sta de vorbă cu băietanul care-i ducea „sculele”. Iar când își găsea-n sfârșit peisajul care se potrivea cu sufletul lui din momentul acela, repede-și făcea paleta și trei-patru ceasuri nu mai știa nimic — doar suflarea i s-auzea printre dinți șuierând ca o vijelie depărtată. 

Luni întregi ar fi stat să lucreze în fața unui peisaj frumos. În fiecare zi, îl vedea nou, subt alt cer, scăldat în altă lumină. El însuși, sufletul lui, nu era altul în fiecare zi?... 

Dar iată că tablourile îi umplu iar atelierul. Îmbelșugata recoltă de minuni cere o expoziție. Calvarul unei expoziții. În toată vremea pregătirilor, pictorul e în friguri. Își aduce de la Paris modele de rame, a căror executare imperfectă este izvorul celor dintâi nemulțumiri. Vine apoi chestiunea sălii. De astă dată însă — și de aici înainte — Ateneul Român, construcție nouă, dă picturii o sală anume pentru expoziții. Așezarea fiecărui tablou în lumina și în mediul care-i convine cere o muncă de mai multe zile în care pictorul e în picioare de dimineața până seara, măsurând, făcând și desfăcând „panouri”, căutând, cu multă grijă, locul fiecărei note în simfonia aceea de colori. Tablourile sunt strâns grupate. Că face impresie urâtă, zice, să le vezi presărate-așa... „ca dinții babei”. Apoi începe alcătuirea catalogului: găsirea titlului și fixarea prețului fiecărui tablou. Ah, prețuri, cifre... Grigorescu, și cifre! Se oprește la fiecare bucată, se uită lung la ea, cu privirea încărcată de amintiri, ezită, — secretarul expoziției, cu creionul în mână, așteaptă hotărârea... 

— Asta?... Bătrâna la vatră... pune-o 300. Numărul 23... Ciobănaș cu turmă mică ... 600; Spălătorese la Granville... 600; Primăvara... 1.800; Colț de stradă la Roma... 250; Car cu fân după ploaie ... 400; Potecă între flori... 1.500. Ăsta ? De... știu eu?... Mai spune și dumneata... Să-i zicem Fetică pe gânduri ... pune-o 400... 

Dar ce sărbătoare când se deschide publicului bogăția asta de frumuseți! Vii de-afară în toiul iernii, îți scuturi la ușă picioarele de zăpadă și intri în cea mai fermecătoare lume ce se poate visa. La început ai o foarte limpede impresie de primăvară. Și parcă și-n sufletul tău se face deodată primăvară. Totul e curat, proaspăt, luminos. Dintre meri înfloriți, o căsuță de țară surâde amintirilor tale de demult; pe o frunte de deal, umedă încă de roua dimineții, patru boi moldovenești trag din răsputeri — în urma lor fumegă brazda reavănă, din adânc răsturnată, grasă și neagră ca păcura. Cine-i fetica ce-a stat din tors și se uită așa țintă la tine, c-un zâmbet drăgălaș în ochi, parcă te-ar cunoaște? Parc-ar vrea să-ți vorbească, și ție ți-e cunoscută figura aceasta dulce și luminoasă ca o zi de Paști în cadrul copilăriei. La ce s-o fi gândind ciobănașul culcat pe brânci în pajiștea-nflorită de pe plaiul Câmpiniții?... Atâtea ceruri, toată gama de ceruri frumoase luminează adâncile peisaje, încântătoarele peisaje ale țării noastre, pe care așa de bine ne învață să ne-o cunoaștem și să ne-o iubim! E o adevărată binecuvântare cerul munților, colinelor și vastelor noastre câmpii. Lumina aceasta a țării românești o poartă în ochi, în suflet, în mișcări, în toată făptura lor ciobanii lui Grigorescu. Și ostașii lui, în zile de pace, sentinelele acele de pe malul Dunării, cu ceva din mândria străvechilor plăieși în ținuta lor nobilă, de o nespusă eleganță bărbătească, și zveltele lui bălăioare, zânele dumbrăvilor, păstorițe totdeauna visătoare, ce-n firul pe care-l torc amestecă o îngânare de cântec și taina unui dor, toate figurile lui românești au câte ceva din cerul patriei noastre. 

Și flori, atâtea flori. Ici, o ramură de cireș, cu frunzulița fragedă, cu floarea albă și delicată ca fulgul de zăpadă, dincolo un buchet de trandafiri, mai în fund, lângă un studiu de nud, un braț de flori de câmp, o ploaie de flori în calea atâtor frumuseți eterne. Iar ca o sinteză a strălucirii acesteia de tinerețe și de gingășie, domnind parcă în mijlocul acestui triumf al luminii, stă visătoare pe-un prag de pământ o copiliță de vro cincisprezece ani, un fermecător tip de țărăncuță; portu-i simplu — o catrință neagră încinsă cu bete peste cămașa albă, lungă-n poale — îi desinează puțin trupșorul plinuț de o grație ce nu se poate spune-n cuvinte. E cu capul gol, părul frumos pieptănat, cu codițele-mpletite strânse la ceafă, îi acopere tâmpla până-n sprinceană; o vedem de profil — un profil adorabil, de vestală romană; a rămas pe gânduri, cu mâinile-n poală, cu-o floricică-n mâna stângă; picioarele goale i se-ngroapă-n pajiște, donița și ulciorul stau lângă ea ș-așteaptă: în raiul acela, de jur împrejur înconjurată de flori, și-a uitat și de casă, și de izvor, și de toate — e dusă într-o lume de basme. Tabloul poartă jos, în colțișorul din stânga, subt iscălitură, data 1881, și în catalog e pus la No. 26, cu titlul: Primăvara. Un simbol pe care târziu, după vro douăzeci de ani, l-am înțeles. În Primăvara aceea pictorul a eternizat pe ființa discretă și duioasă care-a știut să-l ocrotească, să-i apere liniștea și timpul lui prețios, să-l păstreze vesel, sănătos și pururea tânăr, pentru înalta lui misiune de creator. Dar cum e „scrisă”! Cu ce mână inspirată! E atâta dragoste și recunoștință în tabloul acela, că simți parcă sufletul artistului șoptind cuvinte de mângâiere în fiecare floare, palpitând încă în fiecare urmă de pensulă. „Primăvara” aceea încântătoare a făcut ca viața pictorului să fie cu adevărat o primăvară până-n cel de pe urmă ceas. Dumnezeu i-a trimis-o; Dumnezeu, din marele lui peisaj, a luat o floare fragedă de răsură și, dându-i trup și grai omenesc, i-a trimis-o pe-o rază de soare — model artei, tovarăș vieții.