Siliștioara

Zăvoaie de sălcii prind iarăși să îmbrace malurile, pân-aci dezvălite. În stânga, pe-o terasă verde, se văd liniile drumului-de-fier. Mai departe, o biserică își ridică peste copaci turlele-i nalte și strălucitoare. Iată-ne-n dreptul orășelului  Corabia , sentinelă dunăreană așezată-ntre măguri, port însemnat, legat de inima țării printr-o linie ferată. Ceva mai la vale e satul  Siliștioara , în fața căruia s-a așternut peste Dunăre podul de vase pe care-a trecut armata română în câmpiile Bulgariei în ziua de 20 august 1877. Mare, de-a pururea vrednic de aducere-aminte va rămânea momentul acela în viața neamului nostru. Solemne și pline de bărbătească hotărâre erau chipurile pârlite de soare ale ostașilor înșirați drept, umăr la umăr, pe șesul Siliștioarei. Ei simțeau că asupra lor, în clipa aceea, stau ațintite privirile duioase și încrezătoare ale unui popor. Ei știau că în cutele drapelului lor duc mândria, și grijile, și speranțele unei țări. Norod mult din toate părțile, și preoți de prin sate, și fruntași din  București  veniseră să-i vadă și să-i binecuvânteze.  Domnitorul Carol , călare străbătând rândurile, îmbrățișează cu privirile-i de vultur iubita lui oștire: 

„Începem astăzi luptele glorioase ale străbunilor, grăiește armatei Domnul și Căpitanul ei, ridicând spre răsărit spada vechilor și legendarilor Voievozi. 

Faceți dar să fâlfâie din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătaie, unde strămoșii voștri au fost secoli întregi apărătorii legii și ai libertății. Înainte dar, ostași români, înainte cu bărbăție, și în curând vă veți întoarce în familiile voastre, în țara voastră, liberă prin voi înșivă, acoperiți de aplauzele întregii națiuni”. 

Un „ura” puternic, clocotitor, zbucnește din mii de guri. Și podul se întunecă de șirurile voioșilor ostași, care — cu Domnul lor în frunte — cântând se duc în câmpiile morții, se duc s-arate încă o dată lumii nepieritoare virtuți ale României și sfintele ei drepturi la viață și la neatârnare. 

De mult Dunărea nu mai văzuse fluturând peste valurile ei steagurile acestei țări. Ea tresare la cântecele soldaților ca o mamă duioasă la glasul celui mai ales și mai iubit copil al ei. Mulțimea se uită cu drag pe urma lor, până când nu se mai vede decât un nor de praf — simbol al neliniștii care-n clipele acelea învăluia destinele țării.

Share on Twitter Share on Facebook