Acum noi avem cuvântul

PRIVEAM CÂMPURILE MĂNOASE cum ai privi un tablou luminos al viitorului şi vorbeam cu Nora, încercând s-o fac să înţeleagă starea mea sufletească. Îi spuneam că mă simt totdeauna fericit în pragul unei expoziţii, şi ea zicea că sunt un optimist incorijibil, că sunt chiar copilăros.

Avusesem multe decepţii, dar acum era vară, cerul era albastru, şi sub orizonturi mi se părea că văd învălmăşindu-se imagini feerice.

— Eşti exaltat, îţi pregăteşti singur decepţiile, asta nu-mi place la tine.

Ascultând-o, mă gândeam că noi nu ne vom înţelege bine niciodată. Stam faţă în faţă şi, privind în jos, ochii mi-au căzut pe genunchii ei şi mi s-au părut frumoşi, ca într-o marmură. Aş fi mângâiat-o dar nu eram singuri.

M-am apropiat de ea şi i-am spus încet:

— Te iubesc tare, numai pe tine te iubesc, nu mai spune prostii. Vorbeşti cu prea multă logică. Logica e bună, dar e prea rece.

Ea a surâs şi, cu un gest firesc, şi-a tras rochia peste genunchi. Câtva timp am stat aşa privindu-ne, apoi s-a.

ridicat şi privea pe geam. M-am ridicat şi eu, iar ea, fntorcând capul spre mine, mi-a spus:

— Şi eu te iubesc, tu ştii. Îmi pare rău că nu putem rămâne împreună Ia Timişoara. Daca te îndrăgosteşti de altă fată, atunci eu ce fac? Poate că nici n-ai să mai vii în Iugoslavia. La Timişoara sunt fete frumoase şi tu o să ai succes; tu totdeauna ai succes… s

— Mi se pare că acum te contrazici; vorbind drept, optimismul meu e în sine, şi s-ar putea chiar ca succesul sa mă deprime.

— Vezi, eşti absurd! Nici nu-ţi dai seama cât de absurd eşti.

M-am lăsat pe scaun cu sentimentul că primisem nişte palme nemeritate. Ceva mai târziu s-a aşezat lângă mine, întrebându-mă:

— Unde te gândeşti să stai? Te duci la hotel?

Nu eram hotărât; poate aveam să stau la Stoian, el era profesor de desen, nu ne văzusem de mult şi mă gândeam că se va bucura ca şi mine să fim împreună.

Pe urmă ea n-a mai întrebat nimic. Şi-a lăsat capul pe umărul meu şi sta aşa.

— Ţi-e somn? am întrebat-o.

— Nu, de ce trebuie' să-mi fie somn? Mă simt bine.

Te rog să-mi scrii. Eu am să te aştept, dar mă tem că tu ai să întârzii. Bănăţenii sunt oameni de viaţă… Să nu mă laşi să aştept prea mult.

Bineînţeles, eu aveam să rămân doar câteva zile, totuşi aveam să-i scriu. Nu putea fi îndoială.

A început să-mi descrie satul ei, să-mi spună cum ar fi bine să mă port faţă de familie.

— Ţăranii noştri nu-s ca prin Ardeal, să ştii, nu sunt de loc naivi, sunt chiar ipocriţi, trebuie să fii prudent cu ei

— Cred că nu va fi nevoie să mă iau la întrecere.

Eu vin acolo pentru tine.

— Da, dar ei se vor întreba cu ce scop.

— Fiindcă te iubesc.

Nora şi-a ridicat o sprinceană în mod ciudat şi, privindu-mă lung, a spus:

— Nu ştiu cum o să fie, tocmai asta aş vrea să înţelegi: că ei sunt, cum să-ţi spun, realişti! Ei nu glumesc cu viaţa, ţi-am mai spus.

Îmi dam seama că Nora voia să mă facă să înţeleg mai mult decât ceea ce rosteau cuvintele.

— Lasă, i-am spus, nu fi neliniştită, n-am să te compromit.

După aceasta, ea n-a mai spus nimic, şi în cele din urmă a adormit. Atunci i-am luat mâna, am închis şi eii ochii, însă nu-mi era somn. Mi se părea că trenul merge prea încet, că plecasem de mult, nu din Cluj, ci de undeva din altă lume, iar lumea înspre care ne ducea trenul se tot îndepărta. Singura realitate certă era Nora, dar ea dormea cu buzele răsfrânte. Părul îi cădea pe obraz, înfoiat, şi i da o înfăţişare ciudată. Mi se părea nespus de frumoasă. Simţeam zguduirile trenului şi o clipă îmi dam seama că sunt în tren, apoi. Uitam. Mă simţeam bine de tot.

Când s-a trezit, ne apropiam de Timişoara.

— Te rog să mă ierţi c-am adormit, îmi pare rău, acum ne despărţim.

I-am aşezat părul fără să spun nimic; ceva mai târziu am ajuns la Timişoara şi am coborât.

Pleeând din gară, m-am oprit puţin în parcul oraşului, pe o bancă. Priveam cerul şi aveam senzaţia că nu sunt pe pământ, că pământul e numai un fel de punte care se leagănă.

În parc erau straturi cu gladiole mari, roşii, iar pe alei treceau perechi de tineri. Mai departe se profila turnul roşu al unei fabrici, care da orizontului o perspectivă adâncă, iar deasupra lui nori lunguieţi planau nemişcaţi.

Ezitam să mă duc la Stoian, dar nici să dorm la hotel nu-mi venea. Aveam să dorm la un alt prieten, pe care-l cunoşteam din Cluj, un tânăr cu idei foarte îndrăzneţe, ajuns între timp avocat la Timişoara. L-am întâlnit pe drum în amurgul acelei zile şi m-a dus la el acasă. Locuia într-un frumos apartament în centrul oraşului.

Când i-am spus lui Aron că noi vom deschide o expoziţie, a început să râdă cu hohote. L-am întrebat de ce râde.

— Fiindcă o expoziţie în oraşul ăsta e o îndrăzneală curioasă, ai să vezi tu. Aici n-au succes decât tablourile olfactive, cu pepeni şi cu fazani, sau teatrele de revistă.

Dacă l-aţi avea cu voi pe Tănase, aş mai zice.

— Nu-l avem pe Tănase, avem modul şi talentul nostru, nici aplauze nu cerem. Sper totuşi că vor fi şi oameni curioşi să vadă o expoziţie cinstită.

— Nu vreau să te decepţionez cu totul, ai să vezi tu cum o să fie.

Acasă, am discutat până târziu, apoi ne-am culcat.

Stingând lumina, Aron a mai spus

— Dormi, fiule, şi visează! Mâine ai să vezi realitatea.

Aron era fiul unui învăţător din Ardeal, care-l crescuse sobru. După ce a studiat doi ani arta dramatică, a luat hotărârea să se înscrie la Facultatea de drept, convins că orice profesie e mai sigură decât arta. Acum era avocat, avea biroul lui şi câştiga bani mulţi. Încă nu se însurase, dar era pregătit. Îşi mobilase un apartament, pe care înainte de a ne culca mi l-a arătat, ducându-mă şi în bucătărie, din care nu lipsea nimic, de aceea ultimele lui cuvinte mi s-a părut că ascund o ironie răutăcioasă.

Am aprins lumina de pe noptieră şi, ridicându-mă într-un cot, i-am spus:

— Ascultă, mă Aroane, n-aş putea dormi, dacă nu ţi-aş răspunde. Ascultă-mă bine: tu te-aî lăsat de artă nu fiindcă arta nu e o profesie, cum zici, ştiu şi eu că nu este, dar poate nici nu trebuie să fie. Tu nu poţi concepe viaţa fără un câştig planificat. E drept că venitul unui artist este întâmplător, şi asta nu e bine, totuşi, dacă simţi că ai talent, problema câştigului cade pe 'al doilea plan, şi cu timpul se rezolvă.

— Dacă nu mori mai înainte de tuberculoză!

— Se întâmplă şi asta. Arta are şi ea sacrificaţii ei.

— În fond, ce vrei să spui? se răsti Aron. Ştiu toate astea, stinge lumina!

— Bine, o sting, dar nu-mi place ironia ta. Prea ştii totul, ca un avocat! Ca artist, ştiu un singur lucru: că arta e un act generos; voiam să-ţi spun.

— N-am vrut de loc să te supăr, am uitat că eşti foarte susceptibil. În fond ai dreptate, te previn însă de un lucru: în timpul nostru, cu idealismul tău nu ajungi departe, asta vreau să-ţi mai spun.

Am stins lumina, lăsându-l să aibă el cuvântul din urmă. Stam cu ochii deschişi pe întuneric şi mă simţeam rău, parcă-mi era frig. Am adormit târziu, iar a doua zi când m-ani sculat el plecase. Mă îmbrăcam încet, în timp ce priveam lucrurile din cameră, toate noi: mobile, covoare, perdele, fotolii – nimic nu lipsea. Am văzut În gând cămăruţa mea din Cluj şi parcă-mi era ruşine. Pe masa din bucătărie îmi lăsase un dejun copios, de care na m-am atins.

Ieşind din casa lui Aron, m-am îndreptat spre atelierele academiei, care erau aproape de centrul oraşului. Când am intrat, am dat cu ochii de lada mea; împrejurul ei stăteau mai mulţi colegi. Unul scrisese pe ea: „Pisica în sac”.

M-au întâmpinat râzând şi am râs şi eu. Era acolo şi maestrul de pictură Catul Bogdan, care, strângându-mi mâna, a spus:

— Suntem curioşi să-ţi vedem lucrările.

Aflaseră de la Jurcan că de astă dată aveam să debutez ca pictor, voiau să-mi vadă lucrările şi mi-au dat o daltă şi un ciocan, însă şi eu voiam să văd lucrările lor şi i-am lăsat să mai aştepteJurcan adusese câteva peisaje în ulei şi vreo zece desene în tuş făcute după pacienţii clinicii psihiatrice din Cluj, unde era desenator. Avea şi un autoportret, despre care Dinu Ilea zicea că era cel mai reuşit… nebun! Se glumea, dar fără răutate.

Tasso Martini avea zece picturi în ulei: naturi moarte cu fiori, în care pulsa o poezie directă, ce izvora dintr-o pensulaţie mai vibrantă, spre deosebire de felul său de a picta plat. Martini era admirator al lui Gauguin şi al lui Modigliani.

Panoul lui Martini era faţă în faţă cu panoul lui Jurcan.

— Îmi pare rău că am adus şi desene, trebuia să aduc numai pictură, începu să vorbească Jurcan.

Dinu Ilea expunea două tablouri: nişte garoafe şi un portret al meu, lucrări făcute încă de când era la Cluj. El avea un fel voluptuos de a lucra materia şi era admirat de colegi.

Un portret şi o compoziţie cu muncitori, trimise de Petre Abrudan, ca şi cele două naturi moarte erau foarte comentate de studenţi. Peisaje clujene, frumos caligrafiate, avea Ioan Gavrilă, şi mai erau câteva lucrări făcute de colegi unguri. Sculptorul Szervâtiusz adusese câteva lemne, între care un autoportret cu o expresie îndurerată. Fulop Andor – două peisaje luminoase, frumos armonizate, despre care Dinu spunea că sunt dulcegării. Schimbul de impresii era spontan, spunea fiecare ce credea şi nu se supăra nimeni. Am trecut repede prin faţa celor trei panouri mici, cu prea puţine lucrări, mult mai puţine pentru a se oglindi în de munca de zece ani a unei academii. Maestrul Bogdan se arăta vădit nemulţumit. Muncise atâţia ani, aplecându-se peste desenul şi pânza fiecăruia, cu răbdare, cu tinerească încredere în viitorul nostru al tuturor, dar acum parcă n-aveai de ce te prinde. Nu-i de mirare că lada mea le stârnise curiozitatea şi-mi dădeau ghes s-o deschid. Lucram cu încetineală, temându-mă să. Nu-mi găsesc lucrările sparte, cum păţisem şi la Bucureşti. Erau în bună stare şi le scoteam din paie una câte una, mirându-mă şi cu că sunt atât de multe.

Adusesem aproape întreaga mea muncă din iarna aceea, icoane şi reliefuri în pământ ars – vreo treizeci de lucrări.

Le-am înşirat pe lângă cele două panouri ce mi s-au dat şi s-a făcut o linişte în care era greu să ghiceşti ce se ascunde.

În cele din urmă, maestrul Bogdan. A rupt tăcerea, spunând:

— Sunt interesante, un fel de icoană pe sticlă… Au o scriitură laică. Ai pus o problemă nouă.

— V-am spus eulzise Jurcan. (Nu ştiam ce le spusese.) Păcat, mă Vlas, că n-ai adus şi un Viţel de aur, să vadă bănăţenii ce n-au văzut.

— Sunt cam încuiaţi bănăţenii ăştia, între noi fie vorba, nu toţi, dar destui, îmi spuse maestrul Bogdan în şoaptă, ai să-i cunoşti. Îmi place sinceritatea cu care te exprimi.

Uite că vine şi Ladea, să vedem, el ce zice?

— Unde-s lucrările? întrebă el.

Le avea în faţă şi s-a uitat la de multă vreme, cu aerul unui cunoscător încercat. Poate simţea că lucrările mele ridicau o problemă, cum spusese maestrul Bogdan, destul că se silea să fie binevoitor. Zicea că n-a ştiut că are un elev atât de evlavios… A mai găsit câteva zicale în doi peri, cum îi stă bine unui bănăţean. Despre reliefuri aicea că ar fi fost bine să le fi cioplit în lemn.

— Ridică-le pe panouri, o să stea frumos, ai să vezi.

Ajutat de Jurcan, am început să bat cuie în pereţi, să întind sfori, şi. Aşa, pe înserate era gata expoziţia. Trecând prin faţa panourilor, nu aveam decât regretul că lucrările lui Gâscă nu veniseră. El era la Bucureşti; scrisese că va îi prezent la expoziţie şi întârzia.

În faţa academiei era un teren de sport, iar alături un bufet cu multe mese afară, şi, fără prea mult calcul, ne-am strâns cu toţii acolo, să cinstim cum se cuvine întâlnirea noastră. Au venit şi maeştrii Ladea şi Bogdan şi

*u început să bea cu noi, luând parte la această petrecere veniseră şi o seamă de studenţi, aşa că la masa noastră lungă nu mai rămăsese nici un scaun fără stăpân. Nişte lăutari cântau, iar cântecul se pierdea în înserarea caldă.

Mă cuprindea încet o bucurie pe care de mult n-o mai avusesem. Se părea că în oraşul acesta de negustori şi industriaşi, acum noi aveam cuvântul.

Mirosul de trandafiri mi-o aducea în minte pe Nora, cum o văzusem la despărţire: surâzând. Speranţa de a ne reîntâlni în satul ei părea acum îndepărtată. Am ridicat ochii spre cerul înalt şi mi se părea că stelele ne privesc, că lumea întreagă e a noastră. Intre mine şi maestrul Ladea sta un cunoscut nou, vorbăreţ, cu un fel sinuos de a se exprima. Era Virgil Birău, consătean al maestrului Ladea, inginer la Primărie, devenit mai târziu scriitor, şi încă unul dintre cei mai buni din Banat, ceea ce nimeni n-ar fi putut bănui atunci. Tasso Martini bea tăcut şi icnea, scoţând din când în când (cam în ascuns) o sticluţă cu apă de colonie din buzunar şi trăgând câte o înghiţitură. Maestrul Bogdan vorbea aprins, întrerupt de râsul explosiv al lui Dinu Ilea. În tot ce spunea Citul se simţea dorinţa de a fi în asentimentul tuturor şi-l ascultam ca în studenţie, când îmi făcea o corectură. N-avea aerul unui profesor, se apropia de tine ea un coleg mai în vârstă. Abia când începea să vorbească îi simţeai superioritatea. Vorbea despre artă ca despre lucruri de toate zilele, nu trebuia să-şi caute cuvintele şi te privea deschis, ca şi când ar fi vrut să citească în privirile tale dacă ceea ce-ţi spunea atât de simplu era demn de ţinut minte. Glumea răstălmăcind un cuvânt ori vreun răspuns naiv, fără răutate.

— Nu te superi, nu-i aşa? Un desen poate fi frumos chiar dacă nu seamănă cu modelul, vreau să spun că modelul are şi imperfecţiuni – artistul le elimină… Dacă nu poate, atunci îl elimină arta pe el!

Nu se putea râde decât reţinut, dar glumele lui aveau ecou.

L-am avut profesor în anul întâi, la desen, însă mi-au rămas în minte corecturile făcute de el. Păstrez desenele pe a căror margine sunt eboşate spontan unele idei plastice.

Ladea nu vorbea mult, corecta cu eboşarul, fixând aşezarea unei forme, cu mişcări sigure, ca şi când ar fi vrut să demonstreze că o formă trebuie făcută o dată pentru totdeauna. Recomandările verbale erau simple. Se refereau aproape stereotip la volume care trebuiau bine definite şi li în caracterul modelului. Îmi era dor de ei, îi ascultam cu mare emoţie, şi dacă ar fi fost după mine, i-aş ti tot ascultat. De bună seamă, ei aveau multe de spus, dar beutura îi îndemna la vorbă pe toţi, nu se mai făcea deosebire între profesori şi elevi. Noaptea era frumoasă, şi vinul bun: supărarea n-avea loc. Se simţea lipsa lui Gâşcă, îl pomenea mereu mai ales Wan, şi ca să-l întărite pe Jurcan zicea că mai bine ar fi rămas el la Cluj, cu nebunii lui, că nebuni erau şi în Timişoara destui.

— Nebunii mei au fost oameni cumsecade, dar l-au înnebunit ciocoii, se apăra Jurcan.

— Iar începi cu ciocoii! continuă să-l aţâţe Wan. De ce fel de ciocoi vorbeşti: de ciocoii vechi, sau de ciocoii noi?

— Nu-ţi lua nasul la purtare! Ai ajuns secretar, trebuie să ajungi şi sculptor! Atunci ai să înţelegei că ciocoii sunt la fel. Vechi sau noi, i-aş spânzura pe toţi!

Nu-l văzusem de mult pe Jurcan. Şimleul, unde era acum profesor de desen, nu-l schimbase. Sub glumele lui se simţeau aceleaşi vechi nemulţumiri – nu le ascundea.

Era destul să-l atingi cu vreun cuvânt, şi era gata să se repeadă asupra ta.

Înainte de miezul nopţii au plecat maeştrii şi câţiva studenţi, a plecat şi Tasso Martini, cam pe două cărări, sprijinit de maestrul Ladea, care îi purta o dragoste părintească. Cei rămaşi ne-am strâns mai laolaltă şi, tot golind paharele, aduceam vorba când de unul, când de altul, glumind şi râzând.

— Suntem prea puţini, tot striga Jurcan, nu eşti bun secretar, Wan, n-ai ştiut să organizezi expoziţii, să-ţi dai demisia! Unde sunt talentaţii academiei? Asta e o serbare de absolvenţi? Unde sunt colegii noştri pomădaţi? Vrei să-ţi spun? Să-ţi spun eu, că tu nu ştii: au dat ortul popii: Dacă nu veneam noi, făceaţi academia de râs. Trebuie să ne pregăteşti nişte premii, auzi, domnule secretar, voi nici o masă nu sunteţi în stare să plătiţi. Ce fel de bănăţeni de „frunce” sunteţi voi? Hai, Vlas, să ne luăm lucrurile şi să ne vedem de drum. Şi aşa n-avem unde dormi. Asta nu-i organizare!

Adevărul este că mulţi dintre foştii studenţi ajunseseră profesori prin orăşelele din ţară şi, prinşi de altă viaţă, nu mai lucrau. Unii se însuraseră, aveau copii, greutăţi, nu se mai gândeau la artă decât nostalgic, alţii îşi schimbaseră cu totul preocupările. Jurcan, cu voinţa lui fanatică de a face pictură, nu înţelegea cum poate cineva să fie împiedicat de-a merge înainte, cum zicea el, de aceea îi biciuia usturător.

— Unde sunt pomădaţii? S-au burghezit talentaţii noştri! Hai să bem, Vlas, servus! Noi nu ne lăsăm! Io cu nebunii, tu cu viţeii de aur, iasă-l pe Wan să râdă, că vedem noi cine râde la urmă.

— Îmi place că Şimleul nu te-a schimbat, îl lăudă cu tâlc Wan, spune-ne ceva din experienţa ta de profesor.

Te ascultau elevii?

— Da, mă ascultau! De ce să nu mă asculte? Crezi că pe mine mă cheamă Wan Gomboş? Le puneam modelul în faţă şi desenau. Care nu desena îl pofteam afară.

„Du-te la ciocoii tăi. Cine vine aici, lucrează!” Nu m-am încurcat în teorii. Io nu~s secretar, sunt pictor, mă!

Trebuia înţeles fără explicaţii, dar noi i le ceream ca să-l întărâtăm. În cele din urmă, a simţit că râdem de el.

— N-am cu cine vorbi, n-am nici un prieten. Nici tu, Vlas, nici tu nu-mi eşti prieten!

A început să cânte o doină – şi el cânta frumos. Era dintr-un sat de ciobani şi făcuse şcoala normală, avea noţiuni despre cântec – se simţea mai la largul său ca într-o discuţie. Când cânta, nu măi puteai râde. Ştia toate doinele din jurul Sibiului, cântece bătrâneşti, cu ciobani, cu oi, cu haiduci, cu fete sărace şi bogate. Îl invidiam că-i e dat să trăiască atât de intens bucurii şi tristeţi străvechi, aceleaşi care se simţeau şi în pictura lui. Când spunea el că face artă pentru popor, nu erau vorbe goale. Oricât Wan, sau altcineva, îl lua peste picior, credinţa lui era neclintită.

— Ţăranii mei, zicea el, sunt adevăraţi. Nu-i pictez după album, îi pictez cum îi simt…

Puteau alţii să facă teoria artei pentru artă, el picta cum simţea, ăsta era modul lui, şi nu-i plăcea să fie pus la îndoială. Mai târziu Wan i-a adus un fluier.

Jurcan a turnat pe fluier un pahar de vin – zicea că e uscat – l-a netezit, trecându-şi degetele peste el de jos în sus, ea şi când ar fi vrut să-i pipăie suflarea. A început să cânte de joc şi, chiuind, ne-am ridicat de la masă şi am plecat prinşi pe după umeri, pe lângă Bega, în apa căreia se oglindea luna.

Timişoara era şi pe atunci un oraş câestu! de mare, ceî tivii mare înspre marginea de vest a ţării. Nu era un centru cultural, cum a devenit între timp, dar avea im centru, i toate oraşele, cu cinematografe, hoteluri şi cafenele, u magazine ghiftuite de mărfuri scumpe, eu străzi populate la orice oră din zi şi noapte, luminat ca un oraş occidental. Văzut mai ales noaptea, părea frumos. Nu erau ase mai înalte de două-trei etaje, dar privite în orizont deschis aveau o monumentalitate de alt efect decât cele din Cluj, poate de aceea mi se părea că fluierul lui J urcau suna straniu.

— Taci, mă, nu mai cânta, fluierul e pentru munte, tu nu simţi că sună strident? Taci odată! i-am spus aproape „trigând. Aici nu e atmosferă.

Dar Ilea zicea să cânte, că face el atmosferă.

A început să behăie. Pe toate vocile, parcă intrase o turmă de oi în oraş. Întâlneam în drum alte grupuri de cheflii şi ne amestecam o clipă, apoi ne vedeam de drum.

Căutam un loc unde să sfârşim noaptea după tipic, cum spunea Virgil, tipicul locului. Adică un chef în „oraşul de sus” trebuia să sfârşească în „oraşul de jos”, cu multe opriri.

Trecuse de miezul nopţii, şi nu-mi era somn, îmi plăcea drumul acesta prin noapte. Mergeam înspre cartierul Fabric, şi întâlneam mereu alte grupuri. În Timişoara erau cinci cartiere, din care două – losefin şi Cetatea – locuite de burghezie. Mehala era o periferie care nu trecuse încă de la starea rurală, iar în Elisabetin şi mai ales în Fabric locuiau muncitori.

Restaurantul în care ne-am hotărât în cele din urmă să intrăm era renumit pentru grătare făcute cu mare iscusinţă, pentru berea şi vinurile cele mai alese de prin partea locului. Am aşteptat puţin şi s-a făcut o masă liberă, în jurul căreia ne-am aşezat cam înghesuiţi. În L-ua noastră era o altă masă, lungă, rezervată Clubului vânătoresc. Deasupra ei, pe pereţi, erau fel de fel de trofee: o piele de mistreţ şi una de urs, coarne de ţapi şi de cerbi – dând mesenilor un aer de poveste al cărei efect mi se părea burlesc.

Sub aceste trofee, care-mi evocau pădurile noastre, un grup de negustori graşi fumau ţigări de foi, împroşcând nori de fum înspre coarnele cerbilor şi le întunecau. Unul avea o chelie roşie ca un ulcior şi o burtă ale cărei etaje se răzvrăteau din când în când ridicând masa grea de şi o jar, clătinând halbele de bere. Altui, aşezat sub pielea porcului, icnea, înehizând ochii, apoi. Se revărsa într-un hohot de râs. 41 treilea, ţinându şi ţigara de foi între buzele unsuroase. Întindea capul peste masă, apieoându şi urechea să asculte Când scotea ţigara din gură, îi cuigeau halele pe mineea vecinului şi i se vedeau dinţii negri. L-îngă ei, unul cu ochi mici, îngropaţi în bucile obrajilor. Îşi rezemase capul de perete, râzând continuu, punctând grohăitul general redus la un singur sunet grotesc

— Ăştia-s ciocoii 1 strigă Jurcan în gura mare, ce căutăm noi aici?

— Taci, mă, încercă Wan să-l lămurească, dându-i un cot, ciocoii arată şi mai şi, ăştia sunt mici burghezi.

Jurcan, vrând să se înţeleagă ce deosebire era asta, îşi coborî ochelarii, îi şterse pe îndelete, cu un zâmbet foarte neîncrezător, apoi, punându-şi-i, privi lung şi vorbi apăsând tare pe cuvinte:

— Tu zici că ăştia sunt mici burghezi? auzi, Vlas, io nu înţeleg. Spune-mi tu, atunci cum arată marii burghezi?

— Ei! vorbi Wan în şoaptă, luându-şi tacticos portţigaretul din gură, au şi ăştia o moară, o prăvălie de stofe, o făbricuţă de săpun, însă directorii băncilor, marii industriaşi sunt acum la Veneţia, la Nisa! Ce ştii tu, mocane?!

— Sunt mocan, strigă Jurcan, nici nu vreau să fiu altceva, mă întreb, ce căutăm noi aici? Vreau să petrec într-o casă fără ciocoi!

Se sculă gata să plece, dar între timp ni s-a adus nişte vin, nişte fripturi aburinde, şi am uitat de ciocoi, care, de altfel, simţindu-se rău sub râsetele noastre, s-au ridicat unul ci te unul, plecând pe două cărări.

Jurcan s-a liniştit şi ne simţeam cu toţii foarte bine: n-am mai vorbit despre ciocoi, vorbeam despre artă, tot mai însufleţiţi, mândri din cale-afară că a doua zi tot natui şi Banatul avea să afle cine sântera noi. Atunci a intrai Aron, fericit, cum zicea el, că m-a găsit. L-am prezentat colegilor ca pe-un burghez în devenire şi l-am invitat la masă, dar el zicea că e târziu. M-a luat de braţ, spunând că vrea să-mi spună ceva, şi m-a scos afară mai mult pe sus

— Bravo 1 Bravo! a început el să-mi facă morală ca un pedagog mâhnit. Asta e dăruirea de care vorbeai? Aţi luat crâşmele în piept, halal să vă fie! Tu ştii cât e ora?

— Hai, mă Aroane, lasă gluma, ce vrei să-mi spui?

— Să vii acasă, e ora două trecute, mâine ai vernisaj, trebuie să te odihneşti, asta vreau să-ţi spun deocamdată.

Spune, de când bei? îţi sticlesc ochii ca la o mireasă, te bâlbâi; să ştii că nu-ţi dau voie să te faci de râs; aici la Timişoara eu sunt tutorele tău! Vii acasă, faci un duş, te culci şi dimineaţă eşti treaz, ascultă-mă, nu glumesc, înainte marş '

În zadar m-am împotrivit; a început să mă înghiontească în glumă, şi tot făcându-mi morală am ajuns acasă, unde mi-a fiert numaidecât o cafea, apoi am făcut un duş şi mi am revenit din năuceala în care mă găsise.

— Aşa, acum putem vorbi, spuse Aron, aşezându-se pe marginea patului.

— Ce să vorbim, mi-e somn, o să vorbim mâne.

— Mi-e teamă că mâne nu te mai prind şi trebuie neapărat să-ţi spun câteva lucruri în folosul tău: tu îţi dai drumul şi nu ştii unde ajungi. Trebuie să vorbeşti puţin şi foarte controlat; şi dacă te îmbeţi, n-ai control şi până una-alta mănânci bătaie.

Am început să râd, dar Aron vorbea grav.

— Să ştii de la mine că aici spiritele sunt foarte încordate, iar legionarii terorizează pur şi simplu oraşul. Nu este noapte în care un muncitor să nu fie dus la Urgenţă. M-au bătut şi pe mine, fiindcă am apărat nişte comunişti într-un proces, n-ai de unde să ştii toate astea, de aceea ţi le spun.

Ascultându-l, mi-am dat seama că Aron era foarte agitat. Vorbea înaripat, dar cu o amărăciune pe care nu şi-o putea ascunde.

— Lucrurile au ajuns acolo, încât mă văd silit să plec din Timişoara. Într-o lună sau chiar mai repede, voi fi plecat de aici, deşi tu ştii că eu nu sunt comunist, eu sunt un democrat de tip clasic.

Când eram student la Cluj şi locuiam într-o mansardă mică, el venea adeseori pe la mine şi făceam în fiecare seară o revoluţie urmată de o reformă agrară. Atunci era gata de acţiune. Acum, ascultându-l cum vorbea în noaptea aceasta, i-am spus:

— Nu te mai recunosc. Eşti gata să fugi din oraş şi vrei să mă intimidez şi eu. Mă tem că exagerezi. Ca să te liniştesc, îţi spun că n-am venit la Timişoara cu un program politic, nici discursuri agitatorice nu voi ţine, aşa că în ce mă priveşte n-ai de ce te alarma. Eu sunt îngrijorat de tine. Nu te-am ştiut fricos.

— Dar tu nu vezi că nu este nici o ieşire? Dacă eşti cu comuniştii, eşti închis, dacă treci la legionari, devii în mod automat asasin. Cu liberalii sau cu ţărăniştii devii şantajist al statului, uzurpator al drepturilor populare. Cele două mari procese. În curs oglindesc tragic situaţia. În procesul Skoda, afaceri de milioane ies la iveală zi de, zi, sunt sfidate cu neruşinare omenia şi bunul-simţ, iar la Craiova se pregăteşte condamnarea în masă a muncitorilor pentru simplul motiv că au făcut o grevă.

— Tocmai de aceea e nevoie de avocaţi curajoşi, şi tu vrei să fugi. Atunci, cine să pledeze?

— Voi pleda mai departe, dar nu aici.

— Te înţeleg, îţi trebuie curajul celui care râscă, şi tu ai vrea să-ţi faci o viaţă liniştită, şi eu vreau asta, dar dacă îţi respecţi conştiinţa, nU se poate. Cândva ai ştiut şi tu să sfidezi confortul, acum nu mai poţi fără fotolii şi duş cald. Asta voiam să-ţi spun ieri seară. Şi să ştii că nici nu voiam să mai vin la tine.

— Da, răspunse Aron placid, cu buzele strânse, ţie ţi-e uşor, tu eşti artist.

— Şi ce crezi, că artistul e un supraom? Suntem oameni ca toţi oamenii, atraşi în lupta vieţii, în contradicţiile ei, pe care trebuie să le împăcăm în viziune frumoasă, sfidând foamea şi mizeria, altfel nu se poate.

Vorbeam aproape răstit, încercând să-l conving că artistul e om ca toţi oamenii, ceva mai simţitor, cu o înţelegere mai largă, mai generos, iar talentul o virtute ca şi altele, legată de frământarea vieţii. Vorbeam ca pe vremuri în mansarda mea din Cluj, copleşit eu însumi de ceea ce spuneam, ca şi când aş fi vorbit pentru mine. Eram amândoi la vârsta când a vorbi era un mod de a trăi. Încă n-ai făcut nimic, viitorul e doar o speranţă, iar cuvintele nişte punţi spre viitor.

— Bine-bine, spuse el într-un târziu, încheind, toate astea le ştiu şi eu, vorbeşti ca mai demult, înaripat, fiindcă tu încă nu te-ai lovit de pragul cel de sus. Am vrut să te previn. Ai să te întâlneşti cu unul şi cu altul, te sfătuiesc să fii reţinut, şi-acum noapte bună.

Ne-am culcat, dar, cu toate că intrau zorile pe fereastră, nu mă prindea somnul, iar gândul că a doua zi vom deschide expoziţia mă apăsa, nu mai simţeam nici o bucurie.