Succes îndoielnic

M-AM TREZIT TÂRZIU ŞI NUMAI fiindcă Aron pusese deşteptătorul. El plecase mai de dimineaţă, lăsându-mi un bilet că mă va găsi la expoziţie, deci am plecat singur. Era cald afară, şi aerul era îmbâcsit de praf. Cerul, de un albastru ceţos în nemişcarea lui. Mi s-a părut duşmănos şi mergeam fără bucurie, păşind încet, deşi ora vernisajului trecuse. Mă aşteptam să găsesc lume la intrarea în academie, dar sala era aproape goală; în afară de unii expozanţi, mai erau profesorii şi câţiva, foarte puţini, intelectuali. În mijlocul unui grup se afla directorul academiei, Alexandru Pop. Înalt cum era, cu barbă lungă, cu părul alb, căzut cuminte pe creştet, părea un om din altă lume. M-am apropiat şi l-am salutat.

— Uite-l pe Vlăsie, a spus el zâmbind patern, întinzându-mi mâna, o mână subţire, rece, cu degete osoase, lungi, pe care aş fi vrut s-o ţin mult în mâna mea, să i-o sărut. Ai fluierat încă o dată în biserică, mi-a spus. Era o vorbă a lui cu care sublinia îndrăzneala inconştientă. N-aş fi crezut că sunt lucrările tale. Ai dispreţuit învăţătura noastră.

Laudele astea în doi peri veneau de la un pictor academic, aş fi putut să-i răspund, dar eu îl iubeam ca om, putea să spună orice.

S-a apropiat de noi compozitorul Sabin Drăgoi, şi directorul m-a prezentat. Îl cunoşteam mai demult, şi maestrul şi-a amintit. Vorbea prietenos despre împrejurarea în care ne-am cunoscut.

— I-am văzut o expoziţie la Cluj. Are fantezie!

— Aşa sunt elevii noştri, îl întrerupse directorul, lucrează din fantezie, fiindcă se tem de anatomie… Când era cu mine la Deva nu ştia să picteze o aripă de înger, şi acum vine cu întreg Testamentul Nou Eşti prea romantic, ţi-am spus mereu.

— Aşa este. Întări maestrul Dxăgoi, talentul trebuie disciplinat, altfel te duce de ripă ca un cal nărăvaş. Totuşi el are idei interesante, are simţ pentru folclor. Eu te felicit că ai descoperit acest bogat izvor de inspiraţie.

— Inspiraţia vine din viaţă, răspunse directorul. E primejdios să creadă altfel.

A urmat între ei o discuţie în contradictoriu. Director.?!

a trebuit să se dea bătut piuă ia urmă. Fiindcă Sabin Dragai era un fanatic admirator al creaţiei populare. Ei dezvolta încă pe atunci teme folclorice, convins, că acesta este drumul mare al muzicii noastre.

— Nu te lăsa influenţat de curente moderniste, mă sfătuia el, fiind de aceeaşi părere în acest punct cu Alexandru Pop, care tuna şi fulgera împotriva cubismului şi a suprarealismului.

Ideea lui era că trebuie să te inspiri din viaţă, iar cultura să ţi-o faci cu clasicii. Nu era greu de înţeles că Icoanele mele îi păreau simple jucării; argumentele aduse de Sabin Drăgoi, nici de n-au avut darul să-i schimbe această impresie. Zicea că teorii se pot face multe, dar practica te învaţă că natura e mai înţeleaptă. Îl avusesem profesor de desen, cunoşteam bine felul său de a gândi şi înţelegeam că stăruinţa lui Drăgoi de a-l convinge era zadarnică.

— Smighelschi, zice directorul, a vrut şi el să introducă stilul popular în pictură, dar numai ca un cadru ornamental.

— Tocmai asta e scăderea lui, n-a înţeles problema.

Eu nu mă pricep bine la pictură, zicea Drăgoi, dar îmi dau seama că a lua un ornament de pe un covor şi a-l picta pe un zid lângă o sfântă e nepotrivit. Folclorul nu trebuie reprodus, ci interpretat. În folclor sunt idei şi moduri estetice specifice, asta trebuie înţeles şi continuat.

— În muzică e altceva, ştiu, nu se lăsa directorul. Eu cunosc activitatea lui Reia Bartok. Sunt un admirator al său, dar pictura e pictură, nu-i muzică. Alte legi sunt aici.

Într-adevăr, erau alte legi, totuşi paralela între muzică şi plastică-era la locul ei. Compozitorul simţea că, respectând condiţiile genului, plastica era liberă să se folosească de izvoarele artei populare ca şi muzica. Directorul susţinea că arta plastică trebuie să se inspire din natură, în timp ce Drăgoi credea că trebuie dezvoltate ideile estetice din folclor. Punctele de vedere n-ar fi fost greu să se îniilnească, dar discuţia a luat alt curs.

— Mie îmi plac lucrările, încheie Drăgoi, am pus ochii pe una O cumpăr dacă vinzi pe datorie.

— Vând oricum, maestre, dar mai bucuros cu. Bani în mână. Vă dau două în loc de una…

— Bine, îţi dau acum o parte din bani şi restul mai târziu.

În clipa când îmi da banii, s-a apropiat directorul Muzeului bănăţean, Ioachim Miloia, profesor de istoria artelor la academie, şi mi-a întins mâna. Vorbea grav, cu aerul unui om de ştiinţă. Te silea să-l asculţi.

— Ai darul „comentariului critic'1, spunea el, dai' trebuie să renunţi la pastel, dacă vrei să faci pictură. Pentru sculptură îţi spun acelaşi lucru: lutul ars trebuie înlocuit cu lemnul; trebuie să depăşim olăritul, suntem în secolul al douăzecilea!

I-am spus că lucrările în lemn le vândusem la Cluj, Atunci s-a apropiat de noi consilierul cultural al oraşului, un domn semeţ, căruia profesorul Miloia i-a spus:

— Trebuie să cumpărăm ceva, să-l încurajăm. Am ales două lucrări, să ţi le arăt şi ţie.

Consilierul a dat şi el din cap.

— Da, da, să-l încurajăm şi pe el, dacă zici tu…

El reprezenta suprema autoritate a oraşului. Vorbea puţin.

Maestrul Drăgoi şi-a pus cartea de vizită pe un desen în care Christ îşi ducea crucea, urmat de două femei îndurerate.

Maestrul Bogdan sta lângă panourile mele şi vorbea cu însufleţire câtorva studenţi. Inginerul Virgil Birău mi-a cumpărat şi el o lucrare. Cuvintele calde ce mi le-a spus şi strângerea de mână cu care m-a întâmpinat în faţa panourilor ne-au împrietenit pentru totdeauna.

— Ai ceva cu totul aparte, spunea el, un umor foarte sănătos. Pe toate le-aş cumpăra, dac-aş avea bani. Nu vinzi şi fără bani, că banul e ochiul dracului… am nişte pălincă, facem un chef!

— Alegeţi, i-am spus, după gust şi pricepere, iar el a ales un relief şi un desen, pe care şi-a pus cartea de vizită.

Mi-a făcut cunoştinţă cu un poet tânăr, care zicea că nu se pricepe la plastică. Virgil mi-a şoptit la ureche

— Nu se pricepe nici la poezie…

Maestrul Ladea era şi el acolo. Privea lucrările şi se vedea că nu-i scăpase nimic.

— Ai succes, a zis el. Foarce bine! îmi dau seama că dumneata eşci un mare şmecher.

Râsul cu care îşi însoţi cuvintele, deşi voia să îndulcească judecata, o făcea şi mai aspră.

Avusesem speranţa că maeştrii mei, cu priceperea lor, mă vor ajuta să-mi adânccsc gândirea, însă nici chiar Catul Bogdan, mai comunicativ şi mai înclinat să caute fondul teoretic al muncii artistice, nu găsise să spună decât că puneam o problemă nouă. Ce valoare avea această problemă trebuia să ghicesc singur, trebuia, de asemenea să aflu tot singur de ce Ladea spusese că sunt un mare şmecher. Ce sens aveau cuvintele acestea? Ce înţelegea Miloia, directorul muzeului, spunând că am darul „comentarului critic1'4?

Virgil Birău spunea că-i plac tare; nu ştiu de ce. Opinia directorului era că fluierasem încă o dată în biserică

— Laudă cu substrat ironic. Sabin Drăgoi, alegându-şi lucrarea Christos pe drumul Golgotei, spusese că mă aflu pe un drum bun. Zicea că o va aşeza în faţa pianului, ca exemplu de răbdare în faţa loviturilor vieţii şi ale duşmanilor.

Nu era greu să înţeleg că astfel de aprecieri contradictorii trădau şi o nedumerire, chiar o îndoială ce se exprima făţiş. Nu trebuia să mă înşel.

Mă aşteptam să-l găsesc şi pe Stoian în expoziţie, el însă nu venise. Mă simţeam de-a dreptul jignit, dar mai avea timp să vină.

A venit însă Aron – păşind solemn, ca şi când ar fi intrat într-un forum. Vreo zece panouri, câte erau, el le-a văzut pe toate dintr-o suflare. S-a uitat şi la panourile mele, apoi, apropiindu-se, mi-a spus că nu se aştepta să evoluez spre ortodoxism, mă ştia ateu, cum era şi el. Zicea că a privit expoziţia cu multă atenţie şi că într-un singur punct nu se poate lămuri: de ce-i plac?

— Ai vrut să dai un nou conţinut temelor biblice, mă întrebă el, vrei să iniţiezi un curent neoortodox, sau pur şi simplu te-ai distrat?

— Cred ca ceea ce-ţi place în de este simplitatea mijloacelor şi umorul. Îţi displac ideile, fiindcă sunt absurde. (Ne aflam în faţa unui desen intitulat Iisus umblă pe ape.)

Noi ştim că povestea asta e o simplă născocire. Când am făcut-o, mi-a venit să rid, şi asta se simte. Umorul poate fi urmărit şi în interpretarea figurilor…

— Şi ai îndrăznit să vii la Timişoara cu de? Ce-a zis, Miloia? El este un adept al Renaşterii, un clasic.

Când i-am spus că a cumpărat două lucrări pentru muzeu, şi. a făcut cruce.

— I-ai derutat prin noutate!

— Cred cu totul altceva: că fiind şi ei tot atât de puţin evlavioşi cât sân! cm şi noi, nu-i supără umorul.

— Ai grijă, spuse Aron râzând, să nu vorbeşti cu Miloia la fel, că nu-ţi mai cumpără nimic. În Timişoara, religia e încă Ic. Modă. În schimb, sunt gata să-ţi cumpăr şi eu, uite pe asta… S-a oprit în taţa lucrării Iisus între cărturari.

E minunat: aici se vede prostia judecătorilor, îngâmfarea şi stupefacţia pe care o au de câte ori le sunt răsturnate prejudecăţile. Dar să-mi faci reducere!

— Ţi-o dau gratuit, i-am spus, fiindcă eşti cel mai inteligent vizitator.

Aron mi-a dat o carte de vizită, spunând:

— Sper să te am şi la noapte musafir. Dacă vrei, vino după masă, poate vrei să te odihneşti. Sau vino să luăm masa împreună, la urma ui'mei de ce să mai stai aici, au plecat oficialităţile, vino, te invit!

Voiam să rămân. Simţeam nevoia să-mi văd şi eu lucrările, mi se părea că nu le văzusem niciodată. N-am primit invitaţia şi Aron a plecat singur.

În clipa aceea a intrat Jurcan şi parcă nu-i venea să creadă că sala e pustie. Mai erau într-un colţ câţiva studenţi, care fumau aruncând colaci de fum în aer.

Am venit târziu? întrebă el nedumerit.

Privi ceasul şi parcă nu înţelegea.

— Au plecat vizitatorii la masă, ce, voiai să te aştepte?

— Vorbeşti serios? Cum a fost? S-a vândut ceva?

— Puţine, am răspuns, a ales Miloia câteva pentru muzeu, a ales şi de la tine una.

Jurcan mă privi ca şi când i s-ar fi pus un nod în gât.

— Ne ajunge ca să avem bani de tren, am adăugat. I-a cumpărat şi lui Dinu portretul, iar de la Martini nişte flori.

— Au fost mulţivizitatori?

— Vreo douăzeci cu expozanţi cu tot. N-ai pierdut nimic că ai întârziat.

I-am spus pe rând numele tuturor vizitatorilor.

Ascultându-mă, privirea lui se subţiase, ca şi când ia orizont ar fi văzut o stafie. A spus simplu:

Nu-i nimic, ştiu eu de unde vin toate astea: de la ciocoi.

Eu îi numeam cameleoni. Wan şi Aron îi numeau burghezi. Una ori alta, destul că nu veniseră la expoziţie. Nu bănuiau câte greutăţi a trebuit să fie învinse pentru a se face în oraşul lor o expoziţie a primilor absolvenţi ai unei academii de artă. Îi ştiam, dar era în noi o sete mare de viaţă, adâncă şi gravă, pe care nimeni n-o putea înăbuşi.

Veneau sau nu la expoziţiile noastre, cumpărau sau nu cumpărau, noi făceam altele. Esenţa vieţii noastre nu era banul.

— Am să plec, trebuie să plec, tot repeta Jurcan. Nici nu trebuia să venim. Oraş de ciocoi! N-au cultură, au numai mori şi făină. Nu ştiu ce e o expoziţie!

Tăceam, privindu-l eu un zâmbet nedecis, şi-mi venea să râd, deşi cauza era comună. Supărarea lui, în felul în care şi-o manifesta, avea însă ceva din furia unui copil scos din fire. Continuă să-şi verse focul, înjurând şi blestemând, manifestându-şi în cele din urmă o dorinţă în care se ghiceau toate vechile lui nemulţumiri.

— I-aş omorî pe toţi!

Ca să-l îmbunez, i-am spus că directorul muzeului are de gând sa mai cumpere, dar aici nu era vorba numai de vânzare. Era vorba de ecoul muncii noastre, de frumuseţea ei.

Am ieşit din expoziţie şi mergeam înainte, fără ţintă.

Ne simţeam străini, parcă şi soarele era duşmănos cu noi.

— Lasă, Jurcane, nu te mai necăji, gândeşte-te că Bogdan, Ladea şi ceilalţi trebuie să trăiască aici, îţi dai tu seama cum se simt ei? Noi plecăm… oiam să-l înduioşez, însă era prea încrâncenat în revolta lui. Era înclinat chiar să-i facă pe ei vinovaţi.

— De ce, spunea el, de ce-au adus aici academia? Mai bine o desfiinţau! Tăcu puţin, apoi întrebă răstit: Ai.

vorbit cu ei? Ce-au spus despre tablourile mele?

Vorbisem, dar lucrările lui erau privite cu îndoială, admiraţia lor mergea înspre Martini, care avea simţi* formei frumoase. Expresivitatea lucrărilor lui Jurcan era umbrită de impurităţi. Nu era momentul să-i spun toate astea. Căutam un cuvânt bun, să scap, şi nu l-am găsit pe cel mai potrivit.

— Au spus că ai talent.

Jurcan mă privi nedumerit.

— Asta mi-au spus când eram student în anul întâi. Altceva ei nu ştiu să spună?

— Au spus ci mai multe, de ce n-ai venit să vorbeşti tu cu ei?

ÎvJ; îi bine că n-am venit. Tu îi admiri, ştiu, treaba ta, dar ei sunt subiectivi, le place să-i linguşeşti! Parcă nu ştiu eu cum se purtau când eram studenţi? Spune tu, unde sunt studenţii pe care îi admirau ei? Unde sunt.

Să-mi spui!

Mai erau în expoziţie vreo zece tablouri semnate de câţiva colegi pe care Jurcan îi pomeni, oprindu-se provoca tor.

— Să-mi spui cinstit dacă ăştia sunt pictori!

Nu i-am răspuns.

— Vezi că taci? Ăsta e rezultatul încurajării lor. Pe mine nu m-au încurajat. Nici nu am nevoie!

— Lasă, nu te mai grozăvi, linişteşte-te acum, ce mă iei pe mine la rost?

Îi era greu să se liniştească. Gândul că nici profesorii nu-i recunoşteau valoarea îi chinuia. A fost la Paris doi ani, a studiat sârguincios la Academia Julien, a primit între timp şi un premiu la Salonul oficial pentru una din lucrările create la Paris, a făcut o expoziţie la Cluj, se aştepta pe bună dreptate la altă primire. Nu ştia că admiraţia nu e obligatorie. O primeşti de la cine nu te aştepţi, ca un noroc venit din senin, iar cauza ei rămâne adeseori ascunsă. Poţi face lucrări oricât de frumoase, ecoul emoţiei nu se întoarce totdeauna spre tine, şi eşti neliniştit.

Cauţi pricina, şi toţi tac. Intră în expoziţie cine vrea, priveşte. Fumează o ţigară şi când pleacă te întreabă cât e ceasul. Unii îţi spun că ai progresat. Colegii te întreabă ce mai faci. E treaba ta să ştii cât şi cum ai progresat, pe ce treaptă se află talentul tău şi ce obraz are. Ţi-ai scos în lume sufletul cu ce are el mai bun, şi nu e destul.

Admiraţia merge înspre Martini… De ce? Fiindcă lucrările kii sunt mai frumoase? Asta e marea întrebare. Edrept, colegul ăsta are ceva aparte, o distincţie, un surâs înnobilat de o tristeţe subterană, atrăgător. „Pictează cu suflet41, zic admiratorii.

Să fi zis că Jurcan nu pictează cu suflet, i-ai fi făcut o nedreptate. Îi lipsea însă ceva: surâsul. Curgea amărăciunea în culorile sale ca o rugină. El nu căuta zâmbete, că n-avea de ce zâmbi. O vatră pictată de el era ca un hrisov ruginit. Oalele, cratiţele, lingurile negre şi strâmbe păreau obiecte legate de nu ştiu ce ritual dramatic. Din bucata neagră de pâne, cu o ceapă şi cu un cuţit alături, cu o sticlă goală, se ridicau blesteme mute. Ţăranii lui păreau nişte robi încovoiaţi, nişte gângănii ce răscolesc măruntaiele pământului. Chiar cerul de deasupra lor, vineţiu, parcă le plângea de milă. Ce fel de frumuseţe putea fi asta? Pictase ţărani şi Grigorescu, scăldaţi în lumină, poetici. Ciobănaşii, Carele cu boi, Fetele cu furcă, toate au un surâs larg, un lirism învăluitor, cald. Dar Jurcan nu ştia surâde, şi gata! Chiar o horă pictată de el, unde s-ar cuveni să găseşti un strop de veselie, te întristează. Flăcăii şi fetele sunt aceiaşi de la culesul cartofilor, ceva mai puţin încovoiaţi. În freamătul lor pe loc se aud gemete. Ce fel de pictură era asta, ce stil? Unii au pomenit numele lui Breughel alături de al lui Jurcan, dar nu admirativ, fiindcă între timp, de la Grigorescu încoace, ajunsese la modă pictura luminoasă a burgheziei franceze. Pictorii ca Jurcan erau priviţi cu coada ochiului, iar tematica ţărănească fusese compromisă chiar de urmaşii marelui pictor. Jurcan ştia şi el – nu era un secret pentru nimeni – că ţăranii nu mai aveau căutare în artă. Destinul lor părea pecetluit pe veci: să lucre pământul, şi atât.

Ştiam, erau în noi gemetele lor, acum însă eram orăşeni, pictori, sculptori, poeţi. Se vorbea de lumină şi culoare, dar în noi era un întuneric mare, pe care Jurcan, temerar, voia să-l exprime direct, în timp ce eu dibuiam forme simbolice sau abstracte, iar când făceam un bust al lui Horia, mă încurcam. Nu puteam decât să-l admir. Simţea şiel că ne leagă ceva, un lucru mare, al cărui nume nu-l găseam. Şi nici profesorii nu ne ajutau, şi nimeni în lume nu ştia cât de chinuiţi eram…