O comandă

ERAM ÎN PLINA VARA. SE FĂCUSE cald şi aş îi piccat la Ogra, dar trebuia să-mi plătesc datoriile. Cu ce? Era o întrebare serioasă, căreia trebuia să-i găsesc un răspuns, dacă nu cumva voiam să fug peste noapte şi să mă tot duc. Banii primiţi pentru Angelus s-au dus uşor, parcă nu i-aş fi avut. Dar e o vorbă: norocul vine când nu-l aştepţi. M-am pomenit că cineva bate la uşă, un inginer de la Prefectura judeţului care niciuna, nici alta mi-a spus că arc o lucrare pentru mine.

L-am întrebat:

— Aţi văzut expoziţia?

— Nu, mi-a răspuns el, care expoziţie?

— Expoziţia mea, am avut o expoziţie, a fost deschisă toată luna mai.

— Îmi pare foarte rău, dar n-am auzit nimic. Pe mine m-a trimis la dumneata un turnător care te cunoaşte.

— Ei bine, nu-i nimic. (Am înghiţit în sec.) Ce lucrare aveţi de făcut?

Era vorba despre nişte steme. Pasămite, prefectul a băgat de seamă că deşi de la unirea Transilvaniei cu Ţara trecuseră şaptesprezece ani, palatul prefecturii era încă şi acum împodobit cu vreo şapte-opt steme de pe vremea

Imperiului austro-ungar. Trebuiau înlocuite cu altele. Asta era lucrarea…

L-am întrebat pe inginer de ce n-a vrut turnătorul să ia comanda, că nu trebuie să fii artist. Ştia şi el să facă nişte steme.

— Le-ar fi făcut, dar a spus că are ameţeli şi nu poate lucra pe schelă.

— Puteţi să-mi spuneţi câţi bani aveţi pentru o astfel de lucrare?

— Noi avem în buget douăzeci de mii, depinde de dumneata cum ai să-i împărţi. S-ar putea să-ţi rămână o sumă bunicică.

Nu mai aveam timp să mă gândesc. Am-spus că primesc. Am luat a doua zi un avans, din care am cumpărat material, am plătit un abonament la restaurant, chiria pe o lună înainte şi pe două înapoi şi am dat un aconto unui colaborator.

Am început să modelez motivele. Intre timp trebuia să fac rost de o schelă. Un prieten îmi spusese că-mi va găsi una în schimbul unei chirii. Într-o săptămână aveam să modelez motivele, în altă săptămână să le montez şi să iau restul banilor, şi gata! Dar n-a fost aşa. A doua zi a picat, în zorii zilei, Nora. Primise vacanţă şi voia s-o petrecem împreună. Aş fi vrut să mă pot bucura de reîntoarcerea ei. Şi nu puteam. Se schimbase şi nu ştiam cum.

„E mai albă”, îmi venea să spun, dar nu era asta. Avea un aer de bunăstare, o feminitate în floare, nu puteam rămâne nepăsător. Am lăsat lucrul la o parte şi m-am dedat unei vieţi de huzur şi de uitare de sine. Dar pe urmă m-am trezit şi mi-am adus aminte de steme.

— Trebuie să lucrez, i-am spus, n-am încotro, şi tu trebuie să pleci, nici tu n-ai încotro. Sunt al stemelor…

— N-am să plec, a răspuns ea, stau aici să-ţi ajut; îţi dau apă, fac ordine, fţi fac cumpărături, şi ai să vezi că lucrezi mai bine, şi după ce isprăveşti plecăm undeva, să fim singuri (visul ei de totdeauna).

Mă uitam la ea şi tăceam. Era mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, fiindcă era cald. Cum citea, trupul ei lua poziţii de uitare de sine, care mă tulburau. I-am spus din nou că trebuie să plece.

— Tu mă alungi, iubitule, spunea ea, tu n-ai milă de mine, şi eu m-am gândit la tine un an întreg. Mă trimiţi pentru că ai altă iubită. Ţi-ai făcut de cap cât ai vrut, nu vreau să plec.

Se înteşcea la perete şi plângea. Trebuia să-i pun inima la loc, şi mai pierdeam o zi.

Inginerul de la Prefectură mă întâlnea, zorindu-mă să nu pierd termenul fixat. Ca să-i împac, şi pe inginer „şi pe Nora, era totuşi greu. Stam lângă Nora până adormea, apoi mă sculam şi lucram, hotărât să câştig timpul. Era noapte, răcoare şi Nora respira adânc cu gura deschisă.

Uneori tresărea prin somn, respiraţia îşi schimba ritmul, mişca un picior, o mână, sau se întorcea cu totul şi se descoperea. Băteam mai tare cu ciocanul, să se trezească. Mi se părea că dormind avea o prea mare putere asupra mea.

Loviturile ieşeau pe fereastra atelierului, înfiorând liniştea întunericului. Într-una din acele nopţi, târziu de tot, usa se deschise dintr-o dată şi intră un domn în pijama, cu o manta militară pe umeri. M-a măsurat de sus până jos, apoi, ridicând o sprinceană, m-a întrebat acru:

— Ce faci dumneata aici?

— Lucrez, dumneata cine eşti?

A început să răcnească, să mă insulte. Am-tras uşa în urma mea, să nu se trezească Nora, şi l-am rugat să vorbească mai încet, dar el nu s-a lăsat convins, deşi i-am spus că am o lucrare întârziată. A zis că nu vrea să ştie, că-mi dă ordin, să încetez numaidecât.

— Am înţăles, vă rog să nu mai strigaţi, l-am rugat încă o dată şi m-am apropiat de el. Aveam în mână ciocanul de lemn, cu care desfăceam formele. Putem vorbi încet, nu sunt singur, am mai spus.

— N-am ce vorbi cu dumneata* a răcnit el încă o dată, şi să nu te mai apropii de mine, că te împuşc!

Privindu-l mai atent, mi-am dat seama că era beat., îmi, era scârbă de el şi, într-o doară, am ridicat ciocanul şi i l-am lăsat drept în moalele capului. Mâna cealaltă i-am pus-o în piept şi l-am împins până în peretele coridorului, de care s-a lipit mut. Şi-a'prins capul cu mânile şi mă privea nedumerit, parc-ar fi vrut să mă întrebe dacă va muri sau nu. Ştiam eu că nu va muri.

Am închis uşa, am pus jos ciocanul şi mi-am aprins o ţigară. Nora a deschis puţin ochii şi m-a întrebat:

— Tu nu te culci, iubitule?

A închis iar ochii, înainte de a-i răspunde.

Mă gândeam: ăsta e colonelul care stă în casa din fundul curţii. Nu poate dormi fiindcă eu bat cu ciocanul.

Sunt vinovat. Dar şi el e vinovat. Crede că mai sunt fruntaş? „He-he, domnule colonel, ai greşit! Int” în casele oamenilor în miez de noapte şi ţipi. Ai avut noroc că sunt om biând. O cârpă udă pe cap, şi până mâne uiţi…” Aşa credeam eu, dar el n-a uitat. A doua zi, dis-de-dimineaţă, a venit proprietarul şi mi-a spus, scurt, să mă mut, fiindcă el nu poate pierde un chiriaş ca domnul colonel, care ocupă cel mai scump apartament din casă şi plăteşte o chirie de cinci ori mai mare decât mine. I-am răspuns că voi pleca, dar l-am întrebat:

— Dumneata ce-ai face dacă în miez de noapte ar intra un individ furios şi ar urla ca ieşit din minţi, să vi se sperie soţia?

El mi-a răspuns:

— Poate că nu s-ar speria aşa de tare, şi pe urmă dumneata nici nu ai soţie, Care să se sperie. Mare lucru să n-o păţeşti cu el! Cu un ofiţer nu poţi să te joci.

— Îmi pare rău că trebuie să mă mut. Mă simţeam bine aici, şi dumitale nu ţi-am făcut nici o supărare.

Unde aveam să mă mut, asta era o treabă de viitor.

Se vede că-mi era scris' să mai car o dată sculpturile, şi cu acest prilej să mai sparg câteva. Până una-alta, în cele cincisprezece zile de răgaz, trebuia să isprăvesc lucrarea de la Prefectură, aşa că nu mai aveam vreme de pierdut.

Am început să lucrez cu toată voinţa de a nu mai şti de nimeni şi de nimic. Ore întregi n-o mai băgăm în seamă pe Nora şi-i era urât, se simţea părăsită, uneori începea să eânte cele mai duioase cântece pe care le ştia.

Cântece sârbeşti, ale căror cuvinte aveau o mare putere asupra mea, parcă era ţesut în de destinul iubirii noastre chinuite, dar eu nu mai vedeam decât steme.

I-am spus Norei să plece, şi a plecat, dar nu acasă.

S-a dus eu o prietenă la munte, urmând să se întoarcă peste două săptămâni. Era bine şi aşa.

Am început să lucrez cu toată râvna. Hotărât să isprăvesc în zece zile. Ajutorul îmi aşezase schela, compusa din două scări verticale, unite prin câteva scându. Ri.

Când am privit scara pe care trebuia să urc la turn, am văzut negru.

— O să ameţesc, Petre, ce zici?

— Mă urc eu întâi, să vedeţi că nu e greu, numai să nu fiţi bolnav de inimă!

— De unde ştiu eu că nu sunt? Dacă ameţesc ce fac 1

— Aţi avut ameţeli?

— Nu, n-am avut, dar nu m-am urcat pe astfel de scări.

— Uite, eu mă urc, să vedeţi!

Şi s-a urcat până sus. Văzut de jos, păreo o mogâideaţî care mişcă.

— E greu? l-am întrebat când a coborât.

— Te oboseşti puţin. Însă ştiţi ce? Dacă ajungeţi sus, să vă legaţi cu o frânghie de mijloc, e mai sigur. Uite, cu frânghia asta!

„Să lucrez zile întregi legat cu o frânghie? Doamne, la grele încercări mă pui! Şi toate astea pentru bunul meu gând de a face o expoziţie despre care nici inginerul

Prefecturii n-a aflat… Nu-i nimic, ăsta e jocul meu, toate cer un preţ, urcă-te sus, băiete…”

Am pornit pe scară ca şi când aş fi păşit peste mine, cu ciudă.

— Mai încet, strigă Petre, păşiţi binişor, că se poate rupe un fustei! Să nu păşiţi greşit!

Ajuns sus, am început să caut, să văd ce-i de făcut acolo. Stema, care de jos părea mică, era mai înaltă decât mine, mâncată de ploi, scorojită. Motivele făcute de mine erau prea mici, nu se potriveau, trebuiau altele. Am început să lovesc în stemă cu ciocanul, supărat. Auzeam cum cad bucăţile de ghips pe trotuar şi-mi făcea plăcere. Într-un cuib făcut de nişte ciori între ornamentele stemei am găsit două ouă pestriţe; le-am pus cu grijă pe streaşină. O cioară zbura în jurul meu cârâind şi mi-am adus aminte de râpa din Ogra, deasupra căreia erau legiuni de ciori: când se ridicau, întuneqau văzduhul. Aceasta era o cioară citadină, îşi făcuse cuibul pe lauri… îmi venea să râd şi lucram înainte, uitând că nu aveam sub picioare decât o scândură îngustă.

Intre perete şi steme erau multe pânze de păianjen, în care mi se părea că atârna trecutul mort al grofilor. Le rupeam cu mistria şi cădeau păianjeni graşi. Într-un cuib am găsit o bucăţică de sticlă colorată, singurul giuvaier al acestui univers depăşit de timp. Am pus-o într-un buzunar, relicvă ciudată a acelei zile de arşiţă, şi scobeam înainte cu mistria, nu mai ţineam seama de lauri. Laurii erau putrezi, trebuia curăţat locul. Mai jos, în stânga mea, lucrau nişte zidari. Tot fluierau la mine, strigau, poate îi îneca praful, ce să le fac, acum eu eram un Prometeu al stemelor, nu-mi băteam capul cu ei. Când s-a făcut seară, nu mai era urmă de lauri, rămăsese doar pieptul stemei, ca o covată întoarsă. A doua zi aveam să curăţ de pe ea şi emblemele imperiului. Mi-am luat măsuri pentru a modela alte embleme şi am coborât. Privită de jos, stema părea cam golaşă.

— Ce zici? am întrebat-o pe Nora, care se întorsese de la munte pentru o zi şi mă aştepta jos. Dacă va trebui s-o modelez cum a fost, lucrez până la toamnă.

În loc de orice răspuns, Nora a scos o batistă din poşetă şi mă ştergea pe obraz.

— Asta nu e treabă de sculptor, de ce-ai primit? Să mergem acasă, să te speli.

— Îmi tremură picioarele, i-am spus, dar nu sunt obosit. Pune mâna pe genunchi!

Ea a pus mâna şi a văzut că-mi tremurau genunchii.

— Ţi-a fost frică? m-a întrebat ea.

— Nu, am uitat că eram sus, nu ştiu de ce tremur.

Ea m-a mângâiat pe obraz încă o dată.

— Îţi trece, te speli cu apă rece, te t'ricţionezi.

Într-adevăr, acasă m-am dezbrăcat, şi ea-mi turna apă rece cu o oală. M-am răcorit şi am plecat, la un restaurant, într-o grădină. Nu mă mai gândeam la steme, la nimic nu mă gândeam, şi când dansam cu ea mi se părea că n-am pământ sub picioare. E drept că băusem aproape singur o sticlă de vin, fiindcă Nora era abătută. Surâsul ei era fix, rece.

— Tu nu eşti fericită, i-am spus.

— De ce să fiu? a răspuns ea, lăsându-şi genele în jos.

— Pentru că suntem împreună.

— Nu pot să fiu fericită, tu nu te-ai schimbat de loc.

— Cum să mă schimb?

— Te-am găsit tot cum te-am lăsat. Tu nu ştii pe ce lume trăieşti!

— Vrei să ne însurăm? am întrebat-o, privind-o foarte deschis, şi eram convins că ea mă va săruta.

Ea îşi scutura scrumul de ţigară cu gest prelungit şi tăcea. Apoi a oftat.

— Hai să dansăm, i-am spus.

Dar ea n-a mai vrut, şi pe urmă ne-am întors acasă tăcuţi.

Dimineaţa a plecat iar la munte, să pot lucră liniştit.

Eu am rămas toată ziua în atelier şi am retuşat emblemele; a treia zi m-am dus la prefectură, să sap 'locurile în care să le fixez. Când am ajuns, Petrică mi-a spus să mă leg cu frânghia. Bineînţeles că aşa am făcut. Am luat un ciocan, o daltă şi am început să cioplesc. Zidarii de alături glumeau, fluierau şi cântau cucurigu. Aruncam şi eu înspre ei cu bucăţele de ghips, să nu creadă că sunt un om morocănos. Petrică era alături de mine, îmi da când o sculă, când alta, apoi l-am trimis jos, să aducă o găleată de ghips. Curăţasem stema şi acum voiam să-i dau o faţă.

Îmi aprinsesem o ţigară şi stam acolo pe scândură, aşteptându-l. Deodată am auzit un pocnet şi, instinctiv, am ieşit de sub stemă, atunci stema a căzut toată pe scândură şi am lunecat. Scândură s-a Încovoiat, dar nu s-a rupt, fiindcă pe dedesubt avea bare de fier. Mă prinsesem în neştire cu mâinile de ea, şi-acum stam spânzurat.

— Ţine-te bine, striga Petre, ţine-te, că vin!

Apoi Petre a ajuns şi m-a ajutat să mă salt pe seândură. El zicea că eram cam palid, eu nu-mi dam seama.

Dacă mi s-ar fi arătat dracu şi mi-ar fi spus: „Dă-mi sufletul, şi-ţi fac stemele”, i l-aş fi dat. Se vede însă că dracu n-avea lipsă de sufletul meu. În aceeaşi zi, două ore mai târziu, a căzut unul dintre zidarii care cântau cucurigu. Am coborî t de pe schele şi l-am văzut. I se turtise craniul ca un dovlecel. Mi s-au împăienjenit ochii ca şi când m-aş fi văzut pe mine. Am întors capul să nu-l mai văd şi mi s-a părut că turnul prefecturii crescuse până sub buza cerului. N-am fost în stare să-mi reiau lucrul în ziua aceea, m-am dus acasă şi m-am culcat. Mi-am adus aminte că nu demult visasem corbi. Fără îndoială, corbii din vis erau fraţi cu corbii de pe stemă, mi-am spus. Poate că eram victima unui blestem? Mă gândeam la multe, semn că-mi intrase frica în oase, totuşi, a doua zi am început munca de la cap, cu mare dârzenie, dar legat cu două noduri.

În ziarul Patria apăruse o notiţă în care scria că: „În timp ce se făceau nişte reparaţii la Prefectura judeţului, un maistru a căzut de pe schelă şi a murit pe loc”. Au început să vină la faţa locului prieteni şi cunoscuţi care ştiau că lucrez la turn. Voiau să vadă locul unde murise speranţa

Ardealului.

— Nu eşti mort? m-a întrebat Andrei.

— Sunt mort de frică, i-am spus.

Şi râdeam cu toţii.

Când a plecat, Andrei mi-a spus tot glumind:

— Nu toate turnurile sunt de fildeş!

De opt zile lucram la stema cea mare, când s-a întors

Nora de la munte. Se bronzase şi-mi părea mai frumoasă.

Eu eram cătrănit cum nu se mai poate şi am primit-o rece.

După socotelile mele şi ale ei, în opt zile trebuiau să fie gata toate stemele: adică două pe turnul prefecturii, una la intrare, şi mai erau şi înăuntru câteva, nici nu-mi aduc aminte câfce au fost, destul că erau multe, iar Nora îşi făcuse speranţa că vom putea merge undeva împreună. Se vede că visul ei de a putea să stăm o dată singuri-singurei, cum spunea ea, să stăm o lună întreagă neştiuţi şi nevăzuţi de nimeni într-un loc frumos, încă nu se stinsese în sufletul ei şi era nespus de amărâtă. A început să plângi, să-mi spună că eu niciodată nu i-am făcut o bucurie şi ce mult se gândise ea la vacanţa asta! îşi strânsese bănişori şi i-a cheltuit stând la munte cu oameni care n-o interesează. Că n-ar fi trebuit să mă apuc de afuristele acelea de steme, că ea nu va mai veni niciodată la mine, să-şi piardă vremea ca o zăludă.

— După ce termin, am să viu în Iugoslavia, i-am spus, o să stăm o lună la Split, ca doi porumbei.

— Lasă, totdeauna îmi promiţi marea cu sarea şi niciodată nu te ţii de cuvânt. Acum ştiu ce am de făcut. Îmi iau gândul de la tine pentru totdeauna, n-ai decât să faci toate stemele din lume şi câte expoziţii vrei tu. Eu nu-ţi mai ies în cale în veci!

se înroşiseră ochii de plâns şi suspina ca un copil bătut pe nedrept.;

— Ascultă, Nora, noi nu ne putem înţelege unul pa altul, tu vezi viaţa într-un fel, eu o văd altfel…

— Ştiu, ştiu, lasă, nu mai începe cu teoriile, nu-ţi mai cer nimic, ţi-am spus. Eşti lin om fără inimă, şi eu sunt cea mai proastă femeie din lume, e mi-am legat viaţa de tine. Nu-i nimic, îţi spun că nu vreau să te mai văsi niciodată.

— De ce nu mă laşi să vorbesc?

— Pentru că ştiu ce vrei să-mi spui; ştiu, ştiu că sunt sentimentală şi tu eşti lucid; ştiu totuşi mai mult decât crezi tu, tocmai de aceea vreau să nu te mai văd niciodată, să nu te mai aud! Fă ce crezi, că eu nu te mai opresc!

Nici nu vreau să-mi mai scrii, îmi pare rău că am venit şi acum. Am crezut că mă aştepţi, dar tu nu ai nevoie de mine. Asta este, acum ţi-am spus tot.

Chiar prea mult, mă gândeam, şi cu destulă răutate.

Nu-i nimic… Rosteam în sinea mea acest cuvânt ca un laitmotiv al unui sfârşit trist.

Ea se aşezase pe marginea patului, îşi ştergea ochii şi faţa cu batista, îneereând să-şi înăbuşe plânsul.

Nu mai putea vorbi nici ea şi nici eu, vorbeau lacrimile, cu graiul lor, şi ne simţeam foarte singuri şi neputincioşi.

A doua zi dimineaţă, am condus-o la gară. Am rugat-o să mă ierte, că i-am stricat vacanţa, şi ea a surâs cumva de departe, fără cuvinte. Când s-a pus trenul în mişcare, mi-a făcut un semn cu mâna în care avea o batistă mototolită şi i-am făcut şi eu un semn, gândindu-mă că poate n-am s-o mai văd niciodată.

De la gară am plecat la Şcoala de ucenici, unde mă aştepta directorul.

— Bine că ai venit! Suntem în conferinţă şi nu putem încheia lucrările, fiindcă n-avem situaţia claselor dumitale.

— Le dau 10 la toţi, am răspuns cu seninătate.

Dar el a sărit ca ars:

— Nu, asta nu se poate, e împotriva oricăror reguli!

— Vreau să le dau 10, domnule director, fiindcă elevii mei au călcat regula: au învăţat fără gardian!

Dar dictorul nu se lăsa convins, şi-atunci le-am. Dat şi 10, apoi, cu conştiinţa împăcată, m-am întors la stemele mele. M-am apucat de lucru şi lucram acolo sus în turn, deasupra Clujului, în arşiţa soarelui. Îmi aruncăm cămaşa' de pe mii*e, fiindcă mă înecau broboanele de sudoare, şi mă mişcăm pe schelă cu deplină uitare de sine, modelând frunze, spice şi brăduţi. Intre ore mă aşezam pe streaşina prefecturii, îmi aprindeam o ţigară şi fumam gândindu-mă la nişte aripi cu care să zbor în înaltul cerului, cât mai departe de Cluj, pe care eram supărat tare.

Când a fost totul gata, am primit restul de bani, am plătit chiria pentru schele şi alte datorii. Eram obosit şi nu puteam dormi. Piroteam.

Acum m-aş fi simţit bine cu Nora, dar ea plecase.

Trebuia să plec undeva şi nu mă puteam hotărî, nu mai ştiam unde pot găsi viaţă. Mi-am 'adus aminte de

Ogra. Trecuseră doi ani de când plecasem cu ritmurile pe umăr, convins că mă întorceam în oraş cu o mare bogăţie şi orăşenii nu le-au înţeles… Apoi am vrut să fac o sculptură pe înţelesul tuturor, şi am făcut chipuri de oameni chinuiţi şi mini crispate. Acum eu sunt o speranţă a Ardealului şi m-au pus să fac steme… încercam să gândesc, să ştiu ce trebui să fac de-acum înainte şi nu puteam prinde un fir.

Aveam să plec.la Ogra, dar de ce anume nu ştiam, îmi era dor de altceva, şi acest altceva nu era nici lucru, nici fiinţă, nici sat, nici oraş. Era doar o lumină mai departe, spre care mergi cu ochii închişi, să te contopeşti în ea, să uiţi…

Bucureşti – 1945