Întrebările se simplificau

PÂNĂ LA ÎNCHIDEREA EXPOZIŢIEI mai erau câteva zile. Turnasem ecorche-ul, şi acum stam în expoziţie pe un scaun şi fumam sau mă plimbam. Veneau puţini vizitatori. Cu unii stam de vorbă, pe alţii nici nu-i băgăm în seamă. Eram ca un soldat care a pierdut bătălia. Privind lucrările, multe dintre de nu-mi plăceau, deşi mă recunoşteam în de. Mi se părea că se vede şi ceea ce nu trebuie. „De ce să-mi cunoască lumea lacrimile şi deprimarea, la ce bună sinceritatea asta V'1 Neliniştea mea era în legătură cu scopul artei. Renunţasem la ritmuri pure, pentru imagini reale, izbuteam acum să exprim sentimente, stări sufleteşti.

Îmi venea să spun că lipseşte motivarea sentimentelor, cauza suferinţei, însă cum trebuia sculptată cauza asta, nu ştiam.

„Iată portretul Cristinei: ea a murit, a rămas portretul ei, un semn al suferinţei, dar cauza rămâne ascunsă…

Numai atât poate sculptura?”

Cristina surâdea şi ea. Cum cădea seara, părea că se depărtează de mine… Se depărta încet şi mi-a făcut un semn de adio cu mâna. Eram acolo pe bancă, lângă statuia lui Matei Corvinul, cu Leon, şi el spunea: „Are o graţie neobişnuită…”

II auzeam în trecut, dar acum Leon sta închis în casă, cu perdelele trase, nu mânca şi slăbea îngrozitor. Nu mai voia să vadă pe nimeni, nici pe doctorul Egon. După ce schimba câteva cuvinte cu mine, închidea ochii sau se întorcea spre perete.

Mă duceam seara, după ce ieşeam din expoziţie, şi-l găseam întins pe pat, tot mai palid, cu buzele vinete, şi bolborosea. Pe frunte avea broboane de sudoare, iar ochii priveau înăuntru. Îi trimisesem o scrisoare mamei lui şi-i arătasem starea în care se găsea, dar trecuseră cinci zile de atunci şi n-aveam nici un răspuns de la ea. „Ah, Cristina, el plăteşte pentru toţi. Suferinţa lui spală toate umilirile, toate insultele care ţi-au îngreunat viaţa ta de dragoste. De ce l-ai ales tocmai pe el ca să ispăşească?”

Era şi asta o întrebare: de ce pe el, şi nu pe altul?

Ar fi putut să ia o. Trâva în noaptea aceea când a plecat de. La mine*, îiindc-o avea în poşetă… „Ar fi putut, dar nu m-a iubit, îmi spuneam. Darul morţii ei era tot ce mai putea da într-o dragoste, l-a dat întreg lui Leon, dovadă că pe el l-a iubit. Atunci, el nu e vinovat? Suntem toţi laolaltă, fiindcă nu ştim trăi frumos. Vrem să iubim şi nu înţelegem că a iubi înseamnă a fi generos.”

Pornind pe acest fir, mă adânceam cu gândul în trecutul îndepărtat, să aflu taina iubirii. Cu limpezime înţelegeam că, alături de femeie, bărbatul a fost totdeauna neliniştit – legat de ea prin actul său de naştere, îmi părea destinat să fie al ei. Fără îndoială, dar nu cumva oamenii de spirit, porniţi să ridice iubirea deasupra vieţii simple, au complicat-o prea mult? Chiar eu o complicam încercând să fac din femeie un idol, o muză, în a cărei adoraţie să mă oglindesc ca într-un izvor de limpezimi.

În artă, în poezie şi literatură, imaginaţia a creat astfel de femei, fantezia bărbaţilor a mers atât de departe, mai ales în religie, încât şi-au imaginat o femeie care a născut un fiu din duh sfânt. Drumul de la Eva la Maria din Nazaret nu arată decât că bărbaţii au vrut să dea iubirii un sens superior plăcerii; totuşi, una e să faci copii din iubire cu bărbatul, şi alta e să-i faci citind un mesaj adus de un înger… De ce era nevoie de atâtea simboluri? În loc să-i spui duh sfânt unui bărbat, e mai simplu să zici că bărbatul trebuie să fie bun, uman. Asta era problema: să iubeşti cu îngăduinţă şi să respecţi femeia, fiindcă ea are misiunea de a naşte copiicare trebuie crescuţi frumos, să ajungă oameni, iar tu, ca artist, puteai fi de folos desehizând vieţii orizonturi noi – şi pentru copii, şi pentru mame, ca şi pentru toţi oamenii…

Dar toate astea eu Ic ştiam, le gândisem şi în parcul din Belgrad, când ieşisem cu Nora şi cu nepoatele ei la plimbare. Acum, însă, parcă vedeam lucrurile în altă lumână. Întrebările se simplificau. Nu numai că femeia nu trebuia sacrificată (cum făcuse Meşterul Manole), ci dimpotrivă, arta trebuia să aşeze femeia în centrul vieţii. Oraţiune care vrea să dea artei un sens în sine te depărtează de oameni înspre lumea himerelor, te dezleagă de

Viaţă. Nici plăcerea dragostei nu putea fi un păcat (artistul

Ere dreptul să se „bucure de toate formele iubirii ca toţi oamenii), omul e un întreg*, are 'Simţijrij important este să nu uiţi că ai şi sentimente (sau că trebuie 3î ie şi), jar aţiunea trebuie să aibă şi ea un cuvânt, altfel nu eşti oih.

Raţiunea te ajută să te echilibrezi în societate, să distingi legea ei dreaptă şi să te armonizezi. Voinţa te ajută să lupţi împotriva legii nedrepte, să nu te sfarme… Da, acum înţelegeam bine toate acestea.

E drept că era o mare dezordine socială, mulţi se puteau pierde în ea (cum s-a pierdut Cristina), dar nu era o lege. Ceea ce era bine să ştiu era că viaţa trebuie privită în ansamblu, nu cum o Vedea Leon, exclusiv prin artă, sau cum o văzuse Cristina, supusă plăcerilor. Raţiunea, spiritul nostru, simţurile se cereau împăcate, echilibrate. Deci nu putea fi vorba despre o singură iubire, căreia să i te dai în exclusivitate, fără să ucizi în tine o parte esenţială. „Trebuie să înţeleg că o iubire exclusivă e ceva cu totul utopic. U (Aveam să-l conving şi pe Leon.)

Iubirea e un sentiment ce stă la baza vieţii, din care ea se hrăneşte. Arta este şi ea tot o iubire, mijloc de afirmare a vieţii împotriva lâncezelii, imbold spre noutate, spre frumos.

Priveam portretul Cristinei şi mi se părea că o aud vorbind şi uneori râdea neaşteptat. Se apropia de mine şi mă mângâia: „Ce fericit eşti! Te închizi şi lucrezi, nu-ţi pasă de lume… De ce zâmbeşti răutăcios? Nu poţi fi sincer cu mine? il „Da, da, îmi spuneam cu amărăciune, eu înţeleg atâtea lucruri, însă pe ea n-am înţeles-o. Am lăsat-o să plângă, să plece, am'aşteptat să revină, şi ea n-a revenit decât târziu, şi eu voiam să mă stăpânesc. Crezusem o clipă că arta era singura mea iubire, voiam să fiu tare, totuşi nu eram decât egoist.”

Asta era vinovăţia mea, ca şi a lui Leon, dar ce gândea el n-aveam să ştiu. A venit mama lui şi l-a dus acasă, îngrozită de boala asta, necunoscută de medici, pe care poporul a botezat-o simplu: supărare din dragoste.

„Cine ştie, mi-am spus, poate n-am să-l mai văd. Osă moară şi el, o să-l cheme Cristina în lumea ei”. Ciudat este că mă gândeam la moartea lui Leon ca la o călătorie oarecare. Tot stând de vorbă cu Angelus, pierdusem sensul grav al morţii.

Dacă vorbeam cu vreun vizitator, pierdeam firul, apoi începeam din altă parter Mă simţeam nespus de singur, mă cuprindea o spaimă lăuntrică şi tresăream când inâra un nou vizitator.

Apoi a venit ziua grea când expoziţia trebuia închisă, întâi trebuie să aduni lucrările, să ie încarci şi să le duci acasă – şi ţi-e silă. Tu le-ai făcut pentru oameni, voiai să le trimiţi în lume, şi lumea nu le vrea. Îţi trebuie multă îngâmfare, să poţi spune: „Lumea e de vină, e oarbă!

Îţi aduci aminte neliniştea, truda zilelor când ai căutat să dai răspuns întrebărilor, bucuria, speranţele care ţi-au întreţinut voinţa de lucru?” Ţi-ai spus: „Oamenii vor simţi că sunt alături de ei, că viaţa mea caută viaţa lor… E altfel la început. Crezi ce vrei. Acum te simţi gol, obosit.

Au venit prietenii, câţiva tineri, au privit şi s-au dus.

Peate că au şi uitat. Nu s-a schimbat nimic, îşi văd mai departe de viaţa lor – bună, rea, cum a fost şi mai înainte. Tu ai crezut că vei scăpa de singurătate, şi te simţi mai singur decât ai fost. Ridici lucrările de pe soclu şi ţi se par grele: pietre reci. Ai crezut că erau vii, le atingeai, ca pe nişte fiinţe aeriene. Te-ai înşelat, sunt obiecte din materie, reci. Ce-ai să faci cu de? Îţi vor ocupa spaţiul îngust al camerei, nu te vei putea mişca în voie. Le-ai da oricui, defr nu ţi le cere nimeni. Umbli cu de nepăsător. Una ţi-a alunecat din mână şi s-a spart; înlături bucăţile cu piciorul, uşurat. Îţi aminteşti că ai lucrat nopţi şi zile la ea, ai fost fericit… E ceva aici, puţinul ăsta care a trecut e tot ce-ţi rămâne. Oare e puţin? Trebuie să le mulţumeşti cu atât…'*