Trece timpul

PlNA LA RĂZBOIENI, PEISAJUL VĂzut din tren nu-mi spunea nimic, dar o dată ajuns pe

Valea Mureşului, mă trezeam încet şi, privind pe fereastră. Mi se părea că înviu dintr-un somn adânc. Simţeam o uşurare, iar oamenii văzuţi pe câinp erau ai mei – îmi venea să le fac semn cu mâna, să le spun că eu îi cunoşteam şi m-am gândit mereu la ei… Începuse cositul finului, aerul era greu de mirosuri dospite, de flori şi ierburi reavăne.

Trecusem de Luduş şi se vedea în zare râpa Lechinţei, înălbită de soare. Continitul sta cu spatele către mine, ascunzându-mi satul. Aş fi coborât acolo. Mă vedeam împreună cu Mama, demult, într-o copilărie uitată… Apoi repede ani ajuns la hotarul Ogrei. Era aici locul Moşului, Ungă calea ferată, semănat cu grâu; cam rar, gălbior. Mai încolo, spre fântână, cucuruz, iar mai jos, mazăre pentru vite. În zare se vedea turnul bisericii.

— Ce sat îi ăsta? a întrebat cineva.

— Ogra, am răspuns şi mi se părea că nu înţelege bine.

Am ajuns la Sânpaul şi am coborât. Nu era nimeni în gară, dar ieşind la drumul ţării am găsit un om cu o căruţă. Zicea că e din Ogra, dar nu mă cunoştea. Nici eu nu-l cunoşteam. Apoi ne-am adus aminte unul de altul şi mergeam povestind. Intrând în sat, priveam casele mărunte, şi mi s-a părut că nu văzusem Ogra niciodată. Îmi spuneam: „A crescut în sufletul meu şi s-a înfrumuseţat, dar nu e frumoasă44.

Acasă nu era nimeni, dar uşa tinzii, deschisă, îmi spunea că trebuie să fie cineva pe aproape. Am intrat şi m-am aşezat pe laviţă. Oale nespălate prin blidar, resturi de mâncare, toate la un loc aveau un miros pe care îl cunoşteam, dar nu-mi mai plăcea. Am deschis fereastra, m-am aşezat din nou pe laviţă, şi stam acolo privind lucrurile din casă.

În perete, orologiul numără clipele şi parcă spune

Tre-ce tim-pul…

Pe colţul mesei roiesc muştele în jurul unei bucăţi de pine. Suflu înspre de, se ridică o clipă, apoi iar se lasă. Mă gândesc că pentru pinea asta neagră lucrează

Moşu de când se ştie. Ar fi vremea să stea pe un butuc, să pufăie din pipă. „Oare dac-ar şti că nu este rai şi iad, ar mai lucra? Aşteaptă să moară, să i se dea mult făgăduita linişte în rai. Ce păcăleală, pe spinarea bieţilor oameni! Dar cum să le spui că raiul poate îi pe pământ, dacă nu l-au avut niciodată?

În dreapta, lângă uşă, e patul Moşului. În stânga, lângă fereastră, e patul Bunei, patul în care ea a dat viaţă copiilor. În patul ăsta mă culca şi pe mine, povestind cu glasul ei frumos; nu e încrustat cu flori şi semne, dar din lemnul lui s-ar putea face fluiere, să eânte cântece bătrâneşti!…

Din icoană mă priveşte sfântul Nkolae, într-un iei ciudat, şugubăţ, parcă-mi trage cu ochiul. Sfântul Gheorghe e mai grav. Pe cal alb, cu şa aurită, luptă cu balaurul. Sunt icoane vechi de la Nicula, pictate cu stângăcie; când cr; i mic, mă închinam la de, acum le privesc cu alţi ochi. Înnegrite de praf şi de fum, de izbutesc să-şi menţină expresia, se armonizează cu grinzile înnegrite de timp. Cu peretele coşcovit, ca şi când acolo s-au născut.

Am auzit-o pe Buna şi am ieşit. Era în. Mijlocul ogrăzii. Parcă se făcuse mai mică. Pui, găini, raţe se adună în jurul ei şi chiscuie ca în corabia lui Noe.

— Hâş! Hâş! Lăsaţi-mă, că ă dau grăunţi! Nu pot scăpa de de, trebuie să stai cu grăunţi în palmă zi şi noapte… Uite că vine şi cânele. Du-te, mă! Ai grijă, luăneî, să nu te muşte! Se dezleagă singur, nu ştiu ce legătoare are. N-am ştiut că vii, că nu m-aş fi dus de acasă. Pe unde-ai umblat atâta amar de vreme? N-ai fost bolnav?

Cuvintele eiau amărăciune. Surâsul ei e încărcat de tristeţe'.

Intrăm în casă. Maica Domnului ne întâmpină din icoană, cu acelaşi surâs amar. Ea seamănă cu Buna. Amândouă au surâs şi lumină pe faţă.

— Am deschis fereastra, era aer închis.

— Bine-ai făcut, Iuănel, că n-am avut vreme să fac frumos, n-am ştiut că vii. De unde amarul să ştiu? La

Paşti, când ne-ai scris, parcă erai la Cluj. Sunt multe oraşe pe faţa pământului…

— Moşu unde-i?

— Pe hotar, nu l-ai văzut când ai trecut cu ghezăşu?

— M-am uitat, dar nu l-am văzut.

— Coseşte luţărna. Nu-şi vede capul de lucru. Ce să facem, păcatele noastre… Să-ţi aduc să îmbuci ceva, c-ăi fi flămând.

Îmi era mai mult sete decât foame şi am rugat-o să-mi dea o ulcică de borş.

A ieşit Buna şi s-a întors repede cu o oală. O netezea cu mâna.

— Nu-i aşa rece, dar am pus o oală în găleată, să se răcorească. Pe la oraş este borş?

— Este, Bună, dar nu ca ăsta.

— Acolo or fi alte bunătăţi, dar numa pe bani! Cine ştie?…

Nu şi-a isprăvit gândul. Ochii i-au căzut alături, pe ladă. Îi adusesem nişte papuci de pâslă. Pe care ea şi-i dorise de mult, dar eu uitasem mereu. Îi ţinea în palme şi zicea că-s domneşti.

— Dacă vede Vasilie, te suduie c-ai cheltuit banii.

Am să-i ascund în ladă.

Cumpărasem şi o pereche de bocanci pentru Moşu.

— Prea mulţi bani ai cheltuit. Mai bine ţineai banii, că ţie n-are cine-ţi da. Ţie nu-ţi dă nimeni, că noi n-avem.

Nu putem face bani nici pentru dări.

— Nelu unde-i. Bună? Nu mi-ai spus.

— Apăi. Nu ştii că el s-o dus? S-o dus în Bucureşti la stăpân, cu nevastă cu tot.

Buna şi-a dus năframa la ochi.

— Ce l-o apucat? I s-o urât cu binele?

— Nu s-o mai înţeles cu Moşu-to. El tot voia să întoarcă lucrul după mintea lui, şi uite-aşa, ne-o lăsat singuri, cu bătrâneţea… s ~

— Nu plânge, lasă, că-i scriu mintenaş. Îi scriu şi-i chem să vie acasă.

— Cum să nu plâng, că nu se pot înţelege tată cu copil? Moşu-to îi aspru, ca la cătane! El nu ştie multe, porunceşte! Nelu vrea să fie de capul lui. Când o acoperit casa, Vasilie, o zis s-o acopere cu paie, că sunt destule, nu-s pe bani. Nelu zicea s-o acopere cu ţigle, că ţin toată viaţa. Apoi o pus ţigle, dar ţiglele erau grele şi-o trebuit schimbaţi căpriorii, că erau putrezi. O trebuit să vândă vacile, şi încă n-o fost destui banii. O luat de la bancă.

Ţiglele îs frumoase, roşii, n-am ce zice, dar lui Vasilie nu i-o plăcut. Zicea că nu poate dormi, că-l apasă ţiglele!

Zicea că pereţii Sunt slabi… Pereţi de pământ, cu îngrăditură, nu erau făcuţi să ţie acoperiş greu… îi era frică să nu ne pomenim cu casa pe noi… Buna oftează, apoi ia vorba din alt loc: Nelu, ca tinerii, vrea să schimbe rânduiala după capul lui, dar n-are cu cine şi nici nu ştie cum s-o întoarcă, să iasă bine. Îi spune lui Vasilie că-i bătrân, că nu se mai pricepe. Vasilie nu se lasă nici el cu una, cu două, zice că Nelu-i prost, că se reazămă numai în bani, că nu-i place să-şi facă lucrul singur şi umblă după oameni tocmiţi.

O ascult cum vorbeşte. Fiecare cuvânt o doare, dar cât de bine înţelege ea tot ce se petrece! O ascult, şi ea îmi tot spune.

— Vasilie nu ştie altfel decât aşa cum o învăţat. Noi câştigăm cu greu banii. Mai bine-i să n-ai lipsă de bani, că banu-i ochiul dracului. Atâta numai, că fără bani nu putem, nu le putem face aici pe toate. Trebuiesc încălţări.

Vasilie face opinci, dar nu putem să umblăm numai în opinci. Apoi trebuie, plătite şi dările, că vin mereu de la notarăş şi cer cât nu avem. Multe nu le putem face numai din meşteşugul nostru. Plug, rotile, coase, seceri, furci, lopeţi, cine să le ştie face aici? Trebuie să le cumperi, şi dacă n-ai bani, stai în loc. Ţiglele-s mai bune, că ţin mai mult, are şi Nelu dreptate, dar când se sparge una, două, atunci nu poţi cârpi casa cu paie, trebuie să fugi la oraş, şi dacă n-ai bani, plouă-n casă. Nici nu ştii cum îi mai bine. Doamne, mult s-o mai frământat Vasilie, mult s-o mai cătrănit! Era gata să descopere casa, să vândă ţiglele şi s-o acopere iar cu paie. N-o mai puteai scoate la căpătâi cu el nicicum şi s-o săturat şi Nelu. Mai ales nevasta lui. Că s-o însurat şi el, poate că nici nu ştii.

Nu ştiam.

— S-o însurat cu o fată din Supădure şi se înţelegeau bine. Au şi-o copilă împreună. Cine ştie. Poate că l-o fi îndemnat şi ea să-şi ceară partea lui de avere; să se împărţească pământul, să ştie fiecare ce are, dar el cere prea mult. Nu se gândeşte şi la surori, că şi de trebuie să trăiască. El o cerut să se întăbuleze casa numai pe el, d-apoi una ca asta nu se poate…

Mai mult n-am putut afla atunci, dar buba era bubă veche. Se certau fraţii pentru moştenire. Cum erau mulţi, le venea prea puţin ca să poată fi mulţumiţi, şi-atunci încerca să ia fiecare cât mai mult. Să zici. Că erau lacomi?

Erau, de bună seamă, dar n-aveau încotro. Pământul era puţin, abia trăise o familie pe el.

Asta era năcazul mareal satului întreg. Se înmulţeau familiile, nu mai ajungea pământul, şi plecau în altă parte, rătăcind de ici-colo ani de zile. Unii se întorceau în sat cu ceva bănuţi, îşi înfiripau o gospodărie undeva la marginea satului, ps loc forţat. Alţii îşi pierdeau urma prin oraşe, vai de ei şi de viaţa lor. Acum ajunsese şi Nelu în starea asta, nu era greu de înţeles. Se dusese în Bucureşti.

Nu-l vedeam bine şi m-am gândit să-i scriu.

— Le scriu, Bună, le scriu să vie acasă. Vom vedea cum facem pace, o să vorbesc şi cu Moşu. Ai să te mai gândeşti şi dumneata. Casa trebuie lăsată feciorilor, fetele se duc la alte case. Aşa a fost totdeauna.

Dar Buna se gândea cu strângere de inimă la fete, mai ales la Ana, care era de ani de zile dusă la Ploieşti, cu bărbat cu tot, şi nu le mergea bine. Zicea că n-ar fi rău să-i lase şi ei o parte din casă. Se gândea bine într-un fel, dar fără Nelu gospodăria sta pe loc. Crezuseră că se va întoarce în curând, dar lunile treceau una după alta, iar

Nelu nu mai da nici un semn de viaţă. „Cine ştie, mă gândeam eu, poate s-o fi săturat de oraş şi-o să fie bucuros că-l chem.”

— Bună, dar dumneavoastră nu i-aţi. Scris, nu l-aţi chemat înapoi?

— Ba i-am trimis vorbă, cum să nu, dar el nu mai vrea să ştie de noi. Bag samă, aşteaptă să murim. Bine-ar fi să ne ieie Dumnezeu, să nu mai facem umbră pănvântului. Să mă duc să-ţi aduc ceva de mâncare. Ce să-ţi dau, c-ăi fi flămând… Să-ţi fac nişte ouă, că avem proaspete.

— Adă-mi ce vrei-dumneata.

— Îţi aduc mintenaş. Du-te în casa dinapoi, că acolo nu sunt muşte. Că nu poţi scăpa de de în nici un fel, bată-le sărăcia, că multe se prăsesc!

M-am dus în casa dinapoi. Acolo era răcoare şi mirosea a busuioc. Am dat la o parte ştergarele de la fereastră,

; a între lumina. Mă uitam la lucrurile din casă, şi au în-, eput să vorbească învălmăşit. După uşă era patul în care murise Bacu. Pat mare, de stejar. Sus pe poliţa albă, ntârnată de grindă, se aflau o parte din cărţile mele, pline de praf. Printre file erau flori şi frunze presate. Un trifoi cu patru foi mi-a adus aminte de Ancuţa. II găsise pe marginea Mureşului şi mi l-a dat să-mi poarte noroc.

Nu mă puteam plânge…

Pe marginea albă a unei pagini am găsit scrise de mâna mea versuri chinuite. În timp ce le citeam, a intrat Buna, aducând o tigaie, din care ieşeau aburi.

— Ţ-am grijit cărţile, nu lipseşte niciuna. Într-o zi o venit învăţătorul. Zicea că el ţi-o dat o carte şi-o căuta, în aia pe care o ţii în mână sunt scrise cântece? Aşa cred, că asta-i cartea din care mi-o citit învăţătorul, E om bun învăţătorul nostru. De câte ori trece pe aici, se opreşte.

Are suflet bun şi învăţătură mare. O dată o adus o gazetă în care scria despre tine. O citit-o şi Vasilie, dar n-am înţeles mare lucru. Te laudă învăţătorul. Şi popa te laudă, dar noi nu ştiam cum trăieşti tu. Ia şi manea, Iuănel, lasă cărţile, că le vezi tu pe urmă.

Am pus cartea alături şi mâncam încet. Buna s-a apropiat, a luat cartea şi o ştergea încet de praf, ca şi când ar fi mângâiat-o.

— O cunosc după chipul ăsta frumos. Mi-o citit învăţătorul din ea. Dacă aş cunoaşte buchile, aş citi şi io, dar n-am avut noroc să învăţ carte. Când eram io copilă, ungurii o închis şcoala românească, şi tata n-o vrut să mă lase la şcoala lor. Bine-ar fi să” ştiu şi ungureşte, că şi ei au cărţi multe.

— Nu-ţi aminteşti, Bună, ce poezie. Ţi-a citit învăţătorul?

— Era un cântec despre mamă, dar cum amarul să ţiu minte? De la o vreme încoace, uit repede.

Şi-a aplecat puţin capul, trecându şi mâna uşor pe marginea năframei, ca şi când ar fi vrut să se gătească pentru această clipă, apoi a rostit Tâtevq versuri, care semănau în ton cu poezia lui Eminescu, Mama:

O, mamă, mamă dulce, În lume io m-aş duce.

Te chem cu glas duios

În codrul cel frumos.

Te chem şi nu m-auzi, În neguri te ascunzi…

O ascultam cu uimire cum izbutea să dea formă populară unei poezii culte. Am luat creionul şi am scris versurile Bunei alături d; cea din carte. Ea m-a rugat să mai citesc o dată poezia aşa cum era în carte. Mă asculta fără să clipească. Când am închis cartea, parcă i se oprise respiraţia.

— E mult mai frumoasă citită rar, cum citeşti tu. Învăţătorul se grăbeşte. În carte rămân cântecele aşa cum sunt de, nn se schimbă, ca în mintea omului. Când eraţi voi copii, ştiam şi io mai multe şi le cântam ca să dormiţi, dar acum o trecut vremea aia. Câteodată număr găinile, şi greşesc, uit de azi pe mâne. Când ai îmbătrânit, e mai bine să mori, să-i laşi pe tineri să trăiască. Mă gândesc uneori că de n-; îs fi io şi Vasilie aici, Nelu ar veni acasă, n-ar mai sta prin străini, să-şi amărască zilele.

Iau cu lingura. Lapte acru şi ascult. Ea ştie de toate.

Dacă aude o poezie, face alta – şi-o face frumos. Dacă judecă pe cineva, judecă fără. Asprime, cu părere de rău.

Ar vrea mai bine să moară, să nu mai fie aici, să se poată întoarce Nelu cu nevasta lui…

Am luat hârtie şi i-am scris lui Nelu că am vorbit cu

Moşu, că nu-i nimeni supărat pe el, că bătrânii sunt singuri şi amărâţi, că se gândesc la el şi-l aşteaptă.

Buna sta lângă mine şi se uita cum scriam. Când am isprăvit, a întrebat:

— Ai scris că-l aşteptam cu drag? Scrie-le să vie, că nu le-oi zice nici du-te-ncolo.

— Am scris tot ce trebuie. Dacă nu vin, mă duc după ei.

— Oare nu s-a pierde scrisoarea? Să scrii bine număraşu, să se poată ceti

— Uite că l-am scris.

— Tare mă mir cum te ţin ochii şi mânile, Iuăncl, să scrii buchile atât de repede! Mult ai învăţat, şi n-o trăit

Maria să se bucure de tine. Săraca, n--o avut nici o bucurie. Nu ştiu dacă oamenii se mai întâlnesc pe lumea aialaltă. Cine ştie cum o fi acolo?! Erai micuţ când o murit ea. Dac-o lăsam să se mărite cu învăţătorul din Cucerdea, poate alt noroc ar fi avut, că el n-o murit pe front, dar cerea, pe lângă partea ei de pământ, doi boi, şi Vasilie n-o vrut, că atunci trebuia să le dea la toate fetele, şi n-aveam de unde. Lovi-o-ar turba de bogăţie, că din pricina ci îşi strică oamenii fericirea…

Ca întotdeauna când vorbea despre Mama, lacrimile îi umpleau ochii. Atunci ridica mâna, îndoia colţul năfrămii şi le ştergea uşor. Când lăsa năframa, îi rămânea pe obraz lumina unui surâs neasemuit de frumos.